Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Am prea mult respect pentru Dumnezeu pentru a-L face responsabil pentru lumea aceasta absurdă.

Am prea mult respect pentru Dumnezeu pentru a-L face responsabil pentru lumea aceasta absurdă.

Este întotdeauna curajos să spui ceea ce crede toată lumea.

Nu mă încred în memoria ta. Este o plasă plină de găuri, iar cele mai frumoase cadouri trec prin ea.

Dacă vrei să găseşti în drumul tău prietenie, gingăşie şi poezie, ia-le cu tine.

Nu cunoaştem adevărata valoare a momentelor noastre până când acestea nu trec prin testul memoriei.

“Noroc” – ăsta-i numele pe care ce-i slabi îl dau curajului.

Ironia e un excitant preţios: mai curând decât o învinuire, ne sileşte să ne facem examenul de conştiinţă.

Cărţile cuprind când reţetele necesare fabricării unei locomotive, când reţetele vieţii cotidiene, ale minţii, ale inimii…

O bibliotecă este locul cu adevărat vrednic de respect, în care oamenii îşi păstrează istoria experienţelor, a dibuirilor, a descoperirilor şi a proiectelor lor…

Este curajos să spui că toţi gândesc.

Un popor este mare atunci când produce oameni mari.

O bibliotecă este mai întâi o culegere de reţete şi de metode.

Chiar în culmea fericirii oamenii continuă să năzuiască spre mai mult.

Adevărata seninătate nu înseamnă lipsa pasiunii, ci o pasiune stăpânită şi un elan domesticit.

Justiţia pură e neîndurătoare, după cum mila cea mai mare nu e dreaptă.

Un act de adevărat devotament este rezultatul unei cugetări care cântăreşte totul şi alege; o consecinţă fermă şi senină a unei mari dezbateri interioare.

Georges Duhamel

O dată cu declararea războiului, în 1914, se înrolează și practică meseria de chirurg timp de patru ani, deseori expus pericolului. Această experiență dureroasă îi va inspira două scrieri care îi aduc o notorietate imediată: Viața martirilor și Civilizație, ultima obținând Premiul Goncourt în 1918. Revenind în viața civilă, el se consacră în întregime literaturii și apărării unei civilizații cu față umană. În 1919, descoperă, în departamentul Seine-et-Oise, Valea râului Sausseron și comuna Valmondois, unde-și va petrece fiecare vară.
Georges Duhamel se naște la 30 iunie 1884 la Paris (arond.XXXIII), al treilea copil într-o familie care trăiește cu greu din activitățile unui tată capricios și instabil. După o copilărie tulburată de desele schimbări de domiciliu ale familiei, Duhamel reușește totuși să obțină bacalaureatul în 1902; el decide să devină medic, fără să abandoneze preocupările literare.
Între 1906 și 1908, el creează în colaborare cu Charles Vildrac, care îi va deveni cumnat, “Abația de la Créteil”, falanster de artiști reunind poeți, scriitori, muzicieni și pictori.
În 1935, Georges Duhamel este ales membru în fotoliul numărul 30 al Academiei Franceze. Între 1930 și 1940, călătorește în Franța și în străinătate, apărând prin conferințe excepționale limba și cultura franceze, precum și ideea unei civilizații bazate pe afecțiunea umană în contrast cu progresul tehnic. Articolele și conferințele sunt publicate sub diverse titluri.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Georges Duhamel, numit provizoriu “secretar permanent” al Academiei Franceze, își vede opera interzisă de către germani. El se va opune cu curaj presiunii ocupanților și fracțiunii mareșalului Pétain din interiorul Academiei Franceze, poziție pentru care generalul Charles de Gaulle îi va aduce mulțumiri publice mai târziu.
În Scènes de la vie future, Georges Duhamel se mărturisea frapat de o comparație: “pe de o parte, toate aceste civilizații umane care și-au încercat puterile de-a lungul mileniilor în strădania de a cuceri toate bunurile temporale și spirituale cu putința sunt pe de altă parte, speciile regnului animal, îndeosebi insectele, organizate în societăți puternice…în această Americă a Extremului Occident care ne face deja sensibili la promisiunile viitorului” Mai spunea Duhamel: ”ceea ce frapează pe călătorul apusean este o îndrumare a moravurilor umane în direcția a ceea ce pare să sugereze deprinderi asemănătoare cu comportamentele de tip entomologic: o similară ștergere a individului, o asemănătoare rarefiere și unificare treptată a tipurilor sociale, o similară supunere a masei la exigențe obscure față de ceea ce Maeterlinck numea geniul stupului sau al construcțiilor termitiere”.

Primul Război Mondial a fost parcurs de Georges Duhamel în postul de chirurg al unei ambulanţe militare. Dezamăgirea şi recesiunea care i-a urmat l-a făcut să se alăture grupului de la Abaţie, fondat de tineri poeţi avizi de libertate şi independenţă.
Retrăgându-se într-o clădire pe jumătate abandonată, într-un parc aflat în mijlocul unei păduri virgine la Abaţie (L’Abbaye) în amintirea lui Rabelais, au fondat un fel de falanster literar, descris în cartea: Le désert de Bièvres (Deşertul de la Bièvres). Titlul semnifică intenţia celor patru scriitori de a se retrage din lume ca pustnicii în deşert. Iată cum descrie scriitorul decorul natural ales de ei: „Drumul care, venind de la Jouy, merge de-a lungul malului stâng de la Bièvres, este îngust şi nepăsător. El se insinuează pe lângă umăr de colină, între ziduri şi grădini ale unor burghezi bogaţi. Câteodată, de-a lungul unei ulicioare sau printr-un gard de fier, peste o livadă căscând în adierea vântului, ochiul scapă peste colinele împădurite… Este un peisaj curtenitor, fără măreţie, dar nu fără graţie, propice adăstărilor gânditoare, bucuriilor simple, lucrărilor şi retragerii“.
Duhamel era cel mai tânăr din gruparea care avea şi o tipografie proprie. În asceza care era impusă acolo, el căuta un loc propice pentru scris. Moştenise bunuri spirituale ca încrederea în om şi în progres, împreună cu ataşamentul pentru medicină, ca fiu al tatălui său, care a trecut examenele de patologie la vârsta de cincizeci de ani. Participa mai puţin la dezbaterile filosofice din parcul Abaţiei, pentru a se îndrepta spre ceea ce îl atrăgea mai mult: ştiinţele naturale. Echilibrul din acestea convenea de minune calităţii sale esenţiale: un mare bun-simţ. Natura l-a învăţat, ca şi pe Goethe, legile prin care orice existenţă este ordonată. Aşa se face că cercetările ştiinţifice au continuat să-l preocupe, alături de literatură. Este puţin cunoscută lucrarea sa din acea perioadă: Noi cercetări asupra activităţii biologice a coloidelor. Idolii săi, Maeterlinck şi Claudel, au contribuit mai puţin decât exerciţiile de medicină la punerea bazelor gândirii sale literare. Cei patru ani de război au furnizat acestui medic fin observator materialul care să-i folosească la prospectarea naturii umane. Defilarea trupurilor pradă suferinţelor fizice după ce le-a operat îl fac să mediteze. Rareori observaţia unui fizio-psiholog s-a găsit în faţa unui astfel de realism teribil şi total în câmpul imens de umanitate sângerândă. Publică Vie des martirs (Viaţa martirilor) şi Civilisation. La sfârşitul primei exclamă apelativ: „Unirea inimilor curate pentru mântuirea lunii nefericite!“, iar ca o concluzie a celei de-a doua: „Dacă civilizaţia nu este în inima omului, ei bine, atunci nu este nicăieri“. Nu îşi pune probleme limitative, privind obiective determinate. Totul îl subordonează unui deziderat care le combină pe toate: fondarea unei noi ordini morale şi filosofice a lumii. A cunoaşte, a iubi, a iubi totul şi a îmbrăţişa totul sunt etapele intrării într-o astfel de lume. Religia profesată de scriitor se bazează pe un senzualism intelectual. Astfel, chirurgul Duhamel şi-a dat seama, în ambulanţele sanitare, de drumul ascuns făcut de la durerea fizică la psihodinamica sufletului. Dialogul între biologie şi filosofie, între fiziologie şi chiar patologie se continuă interogând conştiinţa unui personaj creat de geniul său: mizerabilul şi emoţionantul Salavin.
În tranşee, francezii şi-au dat seama că eroii sunt ficţiune, reali fiind doar oamenii obişnuiţi sau umanitatea medie, amplu literaturizată în secvenţa de cinci romane sub genericul: Viaţa şi aventurile lui Salavin (Confesiuni de la miezul nopţii; Doi oameni; Jurnalul lui Salavin; Clubul Lionezilor; Aşa ca în sine însuşi). Figura centrală a acestei capodopere literare în cinci volume, descrisă cu ironie maliţioasă şi o aptitudine neobişnuită de a decela comicul natural, este Salavin. Un fel de anti-star „avant la lettre“, reprezintă plămada din care sunt făcute caracterele mediocre, pierzătoare, neîndemânatice dar înduioşătoare, atât de răspândite în umanitate. Duhamel îi dă viaţă lui Salavin după ce prin introspecţie decelează ce se află în spatele selfului unor personalităţi, dacă acestea nu sunt dotate cu moral şi inteligenţă. Salavin este un caz morbid imaginat de autor şi produs prin însămânţarea cu bacili obţinuţi de biologist, care face o priză de sânge în propriile sale vene. Salavin poate fi considerat un bolnav, dar numai prin excesul unor anumite stări care sunt comune persoanelor deplin sănătoase. Experienţele cărora reprezentantul umanităţii medii le face faţă sunt amiciţia sau dragostea de aproape, dragostea pentru societate şi experienţa religioasă. Păsându-i mai mult de tipul uman Salavin decât de capetele de elită care-l domină, medicul ne învaţă îndemânarea pentru intuiţie şi mai puţin pentru erudiţie.
Poate că Duhamel a scris prea mult, adăugând celor cinci volume din Viaţa şi aventurile lui Salavin cele zece volume ale Cronicii Pasquier. Cititorii săi au priceput repede că opunea eşecului speranţelor sale un umanism limitat şi rezonabil.
După război, în 1947, Duhamel este numit președinte al Alianței Franceze și reia călătoriile cu scop de promovare a culturii franceze, înființând peste tot numeroase școli ale Alianței. 

Romanul-fluviu al lui Georges Duhamel sau limitele moderaţiunii, de Nicolae Steinhardt, este un articol literar a cărui primă ediţie a fost publicată în „Revista Fundaţiilor Regale” nr. 6 din iunie 1947, rubrica „Comentarii critice”. Textul se regăseşte parţial în Georges Duhamel, Cronica familiei Pasquier din volumul Între viaţă şi cărţi, Bucureşti, 1976.
”Iubitorii de cultură franceză din generaţia mea îl urmăresc de mult pe Georges Duhamel. Eram prea tineri ca să putem lua contact cu cărţile ce i-au fost inspirate de primul război mondial (Vie des martyrs şi Civilisation) sau să ne bucurăm de premierea celei din urmă de către Academia Goncourt în 1918. Dar mai târziu le-am citit şi negreşit că ne-au impresionat. Ne-am familiarizat şi cu Salavin, acest erou aşa de tipic francez cu tot aspectul dostoievskian (evidenţiat de Jean Prevost) şi atât de izbitor intelectual. Au fost mai multe volume cu note de călătorie (obiective şi dovedind o minte deschisă). După aceea ni s-a arătat un Duhamel foarte violent care prezenta în Scenes de la vie future civilizaţia americană, în lumină de apocalips, ca pe o uriaşă întreprindere de corupere a sufletului omenesc, ca pe o metodă sigură de surpare a unei vieţi sociale blânde. Părăsind cadrul Statelor Unite, Duhamel mergea mai departe: punea însăşi problema industriei şi, cu o aceeaşi furie dezlănţuită, condamna tot ce era produs mecanic. Rămăsesem dezorientaţi. Duhamel nu punea problema civilizaţiei industriale, ci ataca direct maşinile, ca oamenii din Erewhon. Văzusem aici nu o atitudine culturală, ci o fobie. Paralel, Duhamel desfăşurase şi o activitate literară pe care am califica-o, în lipsa unui termen mai adecvat, de practică. Dase sfaturi de purtare scriitorilor, scosese în evidenţă lipsa de eleganţă pe care o constituie autografele date din complezenţă unor necunoscuţi, stabilise tot felul de reguli pentru omul de litere şi-i apărase interesele activând în asociaţia profesională a scriitorilor francezi. Cam în acelaşi timp poetul, dramaturgul, romancierul făcea loc tot mai mult eseistului, călătorului, cercetătorului fenomenelor spirituale ale ţării lui şi ale lumii. Din generaţia noastră unii se depărtaseră de Franţa. Situaţia lor era mai uşoară şi mai aducătoare de senzaţii tari. Cu fraze mari, amatorii de misticism îi desfătau, le promiteau nespus, îi plimbau în zone ameţitoare; ca rezultat, şi cititorii rămâneau cu o aureolă de oarecare farmec, un fel de vrajă turbure. Pentru ceilalţi, lucrurile prozaice, precise, exigente, importante, erau mai grele. Să cauţi dreptatea este o muncă ostenitoare; cine i se dedă nu poate oferi un spectacol încântător. Duhamel, devenit academician, lua un ton oficios. Printre chemări, ispite şi abise, scriitorul (reprezentând îngrijorata Franţă) căuta un drum totodată mijlociu şi propriu. Inamicul maşinilor încerca să precizeze că nu împotriva lor, ci împotriva întrebuinţării lor într-un anumit fel a scris. La izbucnirea războiului, călcându-şi pe inimă, avea să vorbească la radio.
Se împlineau atunci şapte ani de când Duhamel începuse publicarea romanului-fluviu intitulat Chronique des Pasquier. Urmând exemplul lui Roger Martin du Gard, făcând la fel ca Jules Romains, el adopta genul acesta pentru a-şi fixa într-o operă masivă poziţia culturală şi crezurile. O asemenea operă, prin proporţiile ei, prin caracterul ei de mărturisire, prin intenţiile ei rezumative se prezintă ca un moment de cea mai mare însemnătate în viaţa unui artist. Ea va arăta, pe scurt, esenţa străduinţei unei vieţi. Din ea se va desprinde (mai bine ca în poezii, drame sau articole) omul aşa cum e şi creatorul aşa cum a reuşit să se făurească. Dintr-o asemenea încercare e greu să ieşi prin orice fel de subterfugii, e exclus ca acest suprem examen să nu te silească a-ţi da măsura exactă, să nu-ţi stabilească o definitivă fişă de identitate literară şi omenească.” Nicolae Steinhardt

Începând cu 1960, sănătatea fiindu-i atinsă, el își reduce activitățile și moare la Valmondois pe 13 aprilie 1966.
Georges Duhamel este tatăl compozitorului Antoine Duhamel.

Surse:
ro.wikipedia.org
metrolinks.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Editorial
  • Haosul dictaturii sărăntocilor și baricada rezistenței

    Haosul dictaturii sărăntocilor și baricada rezistenței

    Laura Suzeanu S-au jucat cu focul. Pentru un ordin. Ordin care a ascuns foarte posibil multe promisiuni, de viitor. Dar de fapt obediența specifică lipsei de orizont, cel mai sigur pentru salariul primit, cel din banii statului. Care Stat cine este? Cine este, domnilor jandarmi, aduși, cărați, intoxicați cu minciună, …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Mihail şi Gavriil – originea şi semnificaţia numelor Sărbătoarea Sfinţilor …
Corespondenta la redactie