Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Am senzaţia vulgarizării limbii române.

Am senzaţia vulgarizării limbii române.

O parte a publicului savurează pitorescul de mahala, golănismele, şi am văzut actori care cultivă acest gen de succes comercial. Firescul pe care-l urmăresc eu nu e firescului argoului.

În anii de început ai profesiei, la Timişoara, am avut prilejul să lucrez cu Marietta Sadova, care era un mare pedagog de teatru. Printre minunatele lucruri pe care mi le-a spus atunci, pe care mi le-am însuşit şi la care mă mai gândesc, reţin ideea că fiecare actor aduce pe scenă nici mai mult nici mai puţin decât limitele propriului lui univers.

Oricât talent ar avea, oricât har şi farmec de la natură ar avea un actor, nu va putea să interpreteze un personaj de mare rafinament intelectual, într-o formă elevată, decât dacă el însuşi va aspira spre acest tip uman.

Limitele acestei profesii sunt foarte clare şi nu pot fi lărgite decât printr-o acumulare de cunoştinţe care să însemne, la un moment dat, propriul său univers în viaţa particulară.

Capacitatea de a atinge o anumită zonă de transcendenţă pretinde un anumit nivel de percepere a lucrurilor. Nu mă refer la trăsăturile caracteriologice ale persoanei civile a actorului, ci la obligaţia lui de a deţine un bagaj generos de cunoştinţe, care să-i dea posibilitatea de a disimula continuu alte stări, alte lumi, alte personaje, de a ieşi, de fapt, din el însuşi.

Niciodată nu am avut o satisfacţie mai mare, ca actor cunoscut, când, la Costineşti, am salvat o fată de la înec. Am descoperit-o în apă, după ce dispăruse şi toată lumea o căuta cu disperare mai mare. Am scos-o la suprafaţă, am adus-o pe plajă, unde i s-a acordat primul ajutor, apoi am urcat-o în maşină şi am pornit spre spital. Pe drum a început să-şi revină, m-a privit şi a strigat: Hei, actorul! Nu actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, ci ACTORUL! Actorul ca arhetip, aş spune. Sublimă şi nobilă recunoştinţă adresată acestei profesii.

Obligaţia morală a actorului e să respecte imaginea pe care publicul şi-o formează despre el, pornind de la eroii care-i întruchipează pe scenă sau pe ecran. Obligaţia de a păstra o anumită ţinută, o anumită conduită. Este o responsabilitate de care trebuie să te achiţi tot timpul şi în viaţă şi în artă.

Întâlnirea mea cu Caligula, ca și mai târziu cu Tamerlan (eroul piesei lui Marlowe, care m-a pus, și el, la mare încercare!), a însemnat o provocare. A trebuit să-mi folosesc toată forţa interioară, toate resursele fizice și psihice ca, intrând în pielea unor dictatori feroci, să stârnesc, “pe contre-emploi”, în sufletele spectatorilor toată ura, tot dispreţul, toată împotrivirea pe care astfel de sinistre personaje o merită. 

Ai mei părinţi ar fi dorit să dau la Medicina. Tatăl meu, Iuliu Moldovan, a fost unul dintre martirii transilvăneni, adică unul din cei 40 de români care, împreuna cu 130 de evrei, au fost împușcaţi în 1944 de către trupele de ocupaţie horthyste. Asta s-a întâmplat la 15 kilometri de Sărmașul de Câmpie, un orășel aflat pe-atunci în judeţul Cluj. 

Mama mea, Marta Moldovan, a fost învăţătoare. A fost greco-catolică. A îndurat cu stoicism lunile și anii care au urmat uciderii mișelești a tatălui meu și a celorlalţi martiri români.

Tatăl meu se trăgea dintr-o familie care-și are obârșia în familiile Bariţiu și Raţiu, oameni influenţi, vestiţi memorandiști, printre care s-au aflat și mulţi preoţi. În casele bunicilor și străbunicilor mei se discuta, fără preget, soarta Transilvaniei.

 Sunt creștin convins, cred în curcubee. Semnul curcubeului a fost interpretat încă din Vechiul Testament – așadar înaintea nașterii Mântuitorului. Da, cred în curcubee! Din câte știu, în câteva momente importante din istoria omenirii, acest semn s-a dovedit a fi unul aducător de bine. Așadar cred, sunt convins chiar, că de-acum încolo, mai devreme sau mai târziu, ne va fi și nouă mai bine.

Ovidiu Iuliu Moldovan

O voce memorabilă și un chip nobil și sobru, o ținută impecabilă, discretă și o privire pătrunzătoare. Zeci de roluri pe scenă, erou al marelui și micului ecran în peste 50 de producții semnate de celebri regizori români, dar și artist cu har în spatele microfonului din studiourile Teatrului Radiofonic de pe strada General Berthelot, unde a întruchipat personaje fără de moarte în aproape 60 de piese puse în undă de regizori consacrați: Constantin Moruzan, Dan Puican și Cristian Munteanu, Leonard Popovici sau Constantin Dinischiotu. A interpretat fără cusur roluri pozitive, de eroi transilvăneni, embleme ale istoriei românilor, dar și roluri negative, de clasici dictatori. A fost, când cehovian, când shakespearian și a recitat ani de-a rândul din Eminescu, Nichita Stănescu și Sorescu, dar și din Goethe, Racine sau Corneille, vocea sa dovedindu-se a fi una dintre cele mai căutate pentru marile spectacole de poezie din România și de dincolo de granițe și de Ocean.
Acesta a fost actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, născut la zi mare într-un sat cu nume simbolic, Vișinelu, din Clujul Interbelic, astăzi județul Mureș, unde revenea de câte ori îi oferea răgaz tumultul vieții teatrale bucureștene. Cu dorul tatei, împușcat alături de alți români în 1944 de către trupele horthyste la 15 km de Sărmașul de Câmpie, și cu dragostea mamei care l-a părăsit la maturitate, a trăit Ovidiu cei 66 de ani ai săi până într-o zi de 12 martie doar, a anului 2008.
Orgolios, sensibil la reproşuri, atent la laude şi cu idiosincrazii tipice oamenilor de artă, nu era omul efuziunilor zgomotoase.

Prin vocea lui, poezia a ieșit din ermetismul ei și a ajuns la inima publicului.



Avea mult bun simţ şi rara putere de a recunoaşte că a greşit. Îşi preţuia prietenii adevăraţi. Nu puteai să zici nimic de Biţă Banu, de Nicky Wolkz, de Aurică Manea, sau de Toma Caragiu. La cutremurul din 1977 l-a căutat împreună cu Ion Caramitru pe Toma Caragiu sub dărâmături o săptămână. Apoi, luni în şir, a ţinut acasă o candelă aprinsă lângă o poză a lui Toma.
Personalitate emblematică a scenei și ecranului românesc, actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, dăruit cu un talent inconfundabil al rostirii poeziilor lui Eminescu, s-a născut la 27 decembrie 1941 (înregistrat la 1 ianuarie 1942), în localitatea Sărmaşu, aflată la acel moment în judeţul Cluj. Tatăl său, Iuliu Moldovan, de la care și-a împrumutat al doilea prenume pentru a se distinge în lumea actoricească, dar, mai ales, pentru a păstra vie memoria tatălui, se trăgea din neamurile lui Barițiu și Rațiu, memorandiști celebri preocupați de soarta Transilvaniei, după cum mărturisea în unele interviuri însuși actorul. Mama sa, Marta Moldovan, greco-catolică, a fost învățătoare. Ovidiu a iubit-o enorm și a suferit asemeni unui copil la dispariția ei în anul 1995. După moartea tatălui, Ovidiu, rămânând doar sub ocrotirea mamei, se refugiază alături de ea la Cluj, unde, mai târziu urmează cursurile Liceului de Muzică. Familia își dorea să-l vadă medic, dar fascinanta lume a actoriei s-a dovedit a fi mai puternică. Actorul îl pomenea de fiecare dată pe dramaturgul, poetul și eseistul Radu Stanca, cel care îi devenise rudă prin căsătoria cu verișoara sa, Dorina Ghibu. Amândoi l-au îndrumat către teatru.
Îşi doreşte să fie medic, însă, în ultimul an de liceu are loc o întâlnire care îi hotărăşte destinul. Vede spectacolul cu piesa “Domnişoara Nastasia” cu Tănase Cazimir, în rolul Vulpaşin, despre care va aminti toată viaţa: “Am fost profund tulburat. Cred că am văzut spectacolul de 20 de ori! Atunci am hotărât să fiu şi eu actor”. Îl cunoaşte pe Tănase Cazimir care, de altfel, îl pregăteşte împreună cu Maria Cupcea pentru examenul de admitere la I.A.T.C.
Ovidiu descoperise deja vocația pentru emoția din rostirea versului. Pasiunea pentru poezie s-a adâncit în Institutul de Teatru, sub îndrumarea profesorului său, A. Pop Marțian. Au rămas memorabile spectacolele de poezie susținute prin țară, în anii ’70–’80, alături de actrița Leopoldina Bălănuță, de muzicologul Iosif Sava și de Aurelian Octav Popa, înzestrat maestru al clarinetului, dar și compozitor. Mai târziu, actorul a străbătut lumea-n lung și-n lat cu Valeria Seciu și Ion Caramitru, doi dintre colegii săi de promoție, cu voci hărăzite pentru poezie.
Au urmat zeci și zeci de roluri, unele mai provocatoare decât altele. De la Antonio din Furtuna lui William Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, până la Caligula lui Camus, în regia lui Horea Popescu, actorul și-a uimit spectatorii, stabilind cu ei indestructibile legături nevăzute.


Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, promoția 1964, la clasa profesorilor A. Pop Marțian și Octavian Cotescu, Ovidiu Iuliu Moldovan a debutat pe scena Teatrului Național din Timișoara în 1965, cu rolul Mio, din piesa Pogoară iarna de Maxwell Anderson, în regia lui Emil Reus.
Din 1970, Ovidiu Iuliu Moldovan este angajat la Teatrul Național din București, iar primul său rol este Oswald din Regele Lear al lui Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, cel care pusese ochii pe el încă de pe vremea când juca la Timișoara. Debutul lui Ovidiu alături de George Constantin în rolul Regelui, alături de Silvia Popovici, de Valeria Seciu și de Costel Constantin nu a fost unul oarecare.
Remarcabil în Tamerlan, erou al piesei lui Marlowe, creat de Victor Ioan Frunză sau în Iason din Medeea lui Seneca, în regia lui Andrei Șerban. Dublu erou cehovian, în Lopahin sau Platonov, apoi Baron în Azilul de noapte al lui Maxim Gorki, în regia lui Ion Cojar. Impecabil în Despot, din piesa Despot-Vodă a lui Alecsandri, apoi extrem de personal în Avram Iancu din piesa omonimă semnată de Lucian Blaga, în regia bunului său prieten și colaborator, Horea Popescu, și de neuitat în rolul lui Gelu Ruscanu din Jocul ielelor de Camil Petrescu, în regia Sandei Manu.
Cariera sa de peste 40 de ani s-a încheiat aproape brusc cu ultimul său rol jucat remarcabil în Celălalt Cioran, o dramatizare aparte creată de George Banu din Caietelelui Emil Cioran, în regia lui Radu Penciulescu, în anul 2002.


Ultima sa apariție scenică a fost de ziua poetului Mihai Eminescu, în 2008, în spectacolul de poezie Trecut-au anii, susținut în Sala Amfiteatru a Teatrului Național din București.
Cei care l-au admirat pe Ovidiu Iuliu Moldovan l-au căutat pe scenă sau l-au așteptat în fața micului ecran în piese de Teatru TV, dar și în sălile de cinema, unde i-au urmărit evoluția în peliculele remarcabililor regizori: Mircea Mureșan, Dan Pița, Mircea Veroiu, Lucian Pintilie, Titus Popovici, Manole Marcus și Sergiu Nicolaescu. De la primul său film,Despre o anume fericire (1973), în regia lui Mihai Constantinescu, şi până la ultimul, Craii de Curtea Veche (1995), în regia lui Mircea Veroiu, Ovidiu Iuliu Moldovan și-a iubit personajele interpretate. A fost Horea în filmul lui Mircea Mureșan, Pantelimon cel răzvrătit în Dreptate în lanțuri a lui Dan Pița, dar și Alimandru, din Semnul Șarpelui, un film de Mircea Veroiu, realizat după cartea lui Mircea Micu. A fost și Burdea – revoluționarul din Dincolo de pod, tot un film al lui Veroiu, dar și Un om în Loden, în regia bunului său prieten, Nicolae Mărgineanu.
Cinefilii i-au remarcat complexitatea în Actorul și sălbaticii (1979), un film de Manole Marcus, și l-au îndrăgit în interpretarea pistolarului Johnny Brad într-o serie de trei filme remarcabile pentru cinematografia românească: Profetul, aurul şi ardelenii (1978) și Pruncul, petrolul şi ardelenii (1980), ambele în regia lui Dan Pița, și Artista, dolarii şi ardelenii (1978), în regia lui Mircea Veroiu.



Ascultând pentru prima oară unele piese sau reascultându-le, nu doar în urechile noastre se vor face auzite „vocile” actorului Ovidiu Iuliu Moldovan. Ele vor rezona cu sufletele și spiritele noastre. În Bachus de Jean Cocteau, vocea lui s-a întâlnit, contopindu-se în veșnicie, cu cea a lui Adrian Pintea, sub bagheta lui Cristian Munteanu. În Bizanț-ul lui Mircea Dem Rădulescu, glasul lui s-a armonizat cu cel al lui George Constantin și cu cel al lui Silviu Stănculescu, în regia lui Constantin Dinischiotu. În Tragica istorie a doctorului Faust de Christopher Marlowe, în regia lui Cristian Munteanu, redescoperim alte două voci intrate în eternitate: cea a lui Cornel Vulpe și cea a lui Florian Pittiș. Îl ascultăm pe Ovidiu în Casa de la miezul nopții de Fănuș Neagu, în regia lui Dan Puican, alături de Dana Dogaru și Șerban Cellea, apoi, când ni se face iarăși dor de vocea lui și a Irinei Petrescu, ascultăm piesa La Medeleni, după Ionel Teodoreanu, în regia lui Titel Constantinescu. Prin vocea lui și a Valeriei Seciu, trăim apoi Tristeți ascunse, în regia lui Dan Puican, doar de ei doi știute. Apoi ne vom cufunda cu speranță în piesa lui Ibsen și vom aștepta cu sufletul la gură momentul Când noi, morții, vom învia.


N-am vrea doar atunci să recunoaștem că prin lumea noastră au trecut actori asemeni enigmaticului Ovidiu Iuliu Moldovan.
A decedat în 12 martie 2008, într-un spital bucureştean, în braţele bunului său prieten şi fost coleg de facultate, Ion Caramitru, care i-a organizat apoi, funerariile. Nu a fost căsătorit, dar sufletul său a fost tulburat de iubiri răvăşitoare ce i-au ars inima. Cea mai mare neîmplinire a sa a fost faptul că nu avut un copil.
În 1967 a primit medalia Meritul Cultural clasa I „pentru merite în domeniul artei dramatice”; în 2004, activitatea sa artistică este încununată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – “Arta Spectacolului” „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului” şi Premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 15 martie 2008, i se conferă post mortem Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler.


Surse:
cinemarx.ro
ziarulmetropolis.ro
revistateatrala.radioromaniacultural.ro
youtube.com

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

2 februarie 2019

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

Consilierele Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari au primit lovituri de stânga. Nu este vorba de un film cu pugiliști în ring, ar fi fost fair play, ci de un film rupt din realitatea actuală: mutări de interese și jocuri de culise.

Corespondenta la redactie