Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Cât despre fericire… Noi n-avem timp să fim fericiţi. Abia avem timp să trăim bine.

Cât despre fericire… Noi n-avem timp să fim fericiţi. Abia avem timp să trăim bine.

O bibliotecă pentru copii are greaua sarcină de a fi instructivă, fără să fie şcolărească. Ea trebuie să poată însufleţi primii paşi în cultură, evitând acel oribil spirit didactic, ce usucă lecturile şcolare.

Dacă nu aş avea surprize în timp ce scriu, dacă eroii mei nu şi-ar păstra libertatea de a face ce vor ei, chiar împotriva mea şi împotriva limitărilor mele n-aş mai scrie.

Această plimbare între viaţă şi imaginaţie, această colaborare a visului şi a faptului ireal mi se pare cea mai frumoasă voluptate a scrisului.

Dincolo de 24 de ore începe obişnuinţa, adică acceptarea?

Ieşeau din noapte ca dintr-un lung tunel…

Sunt evreii un neam orgolios? Evident… Şi totuşi niciun popor nu s-a biciuit pe sine însuşi cu mai multă sălbăticie, niciun popor nu şi-a mărturisit cu mai multă cruzime păcatele reale sau imaginare, nimeni nu s-a pândit mai aspru şi nu s-a pedepsit mai rău.

Adriana se temea de iubirea lui bruscă. Era în exuberanţa, în nerăbdarea, în entuziasmul lui, un exces care o neliniştea, poate fiindcă asta dezorganiza simţul ei de echilibru sau poate, mai degrabă, fiindcă simţea că o pasiune bruscă nu este una stabilă. Ea ar fi vrut să fie iubită mediocru, fără accese de mare patimă, dar, de asemenea, fără căderi subite şi lungi, să fie iubită cu o dragoste zilnică, sigură, aşezată.

O regăsea mai departe, aşteptându-l. Nu-şi vorbeau. Trecea pe lângă ea, cu un salut, cu o privire. Se înţelegeau foarte bine din ochi şi ştiau amândoi că pentru ce ar voi să-şi spună nu sunt cuvinte.

Noiembrie îi găsi pe toţi obosiţi de aşteptare şi doritori de un fapt nou…

Cartea îmi deschide atâtea porţi intime, încat a vorbi despre ea mi se pare un act de proprie devastare…

Dacă se întâmpla să fie certaţi, era de ajuns să trimită sau să primească o creangă de liliac, pentru ca, fără cuvinte şi fără explicaţii, o despărţire de câteva zile să ia dintr-o dată sfârşit. Liliacul era pentru amândoi o superstiţie, care îi dezarma, care îi ajuta să se regăsească.

Nu voi fi niciodată destul de bogat ca să trimit liliac, iarna, unei femei.

Îşi spunea că într-o zi se va întâmpla ceva care să schimbe totul şi să o facă a începe o viaţă nouă, nu ştia bine ce: o scrisoare, o întâlnire, o veste, dar deocamdată era bucuroasă să poată amâna cât mai mult această schimbare şi să îndepărteze, într-un viitor cât mai nesigur, aceste aşteptări, ea continuând să rămână între vechile lucruri, de care se simţea apărată. O viaţă nouă! Cuvântul avea ceva magic. Dar dacă pentru a ajunge la această viaţă nouă n-ar fi trebuit decât să spună un cuvânt sau să întindă o mână, poate n-ar fi întins-o, poate nu l-ar fi spus.

Nora: Sunt amintiri aşa de greu de uitat?
Paul: Nici măcar nu stiu dacă sunt amintiri. E o groaznică oboseală. E o silă imensă. E un dezgust adânc

Iată! E inutil să fugi de singurul gând care te urmăreşte; e inutil să cauţi uitarea în mici jocuri imbecile. Până la urmă va trebui să-l priveşti în faţă, să-l accepţi.

Profesorul: Într-un târg de provincie ca al nostru… gara este… marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea.

Vine atât de târziu, dar vine. Nu este în el niciun elan ca s-o întâmpine, dar nu e nicio voinţă care s-o alunge. Mai rămâne undeva, dincolo de toate amintirile, dincolo de toate evenimentele, mai rămâne gândul copilăros, dar încă viu, că iubirea lui nu e pierdută, că o serie absurdă de coincidenţe şi erori i-au despărţit şi înşelat, dar că totul poate fi explicat, totul poate fi regăsit. Mai e încă timp, mai e încă timp…

Traim fiecare singurătatea noastră, ca în niste celule de sticla. Putem schimba saluturi, zîmbete – asta e tot.

Mihail Sebastian

Îl cunoaşte de timpuriu pe Nae Ionescu, filosoful fiind şeful comisiei sale de bacalaureat. Remarcat de Ionescu îşi începe activitatea la ziarul Cuvântul condus de filosof, în 1927. Face parte din Asociaţia Criterion înfiinţată la Bucureşti unde îi are colegi printre alţii pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica sau Haig Acterian. Debutează în 1932 cu Frgmente dintr-un caiet găsit publicând în acelaşi an un volum de nuvele “Femei”.
Romancier şi dramaturg român de origine evreiască s-a născut la Brăila la 18 octombrie Mihail_Sebastian-1907 cu numele real de Iosef Hechter.
Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul De două mii de ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. Deriva înspre extremismul de dreapta a generației sale și circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat de maestrul său și de foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut jurnal.
Are o tentativă de a-și da doctoratul în drept la Paris, soldată cu un eșec. Lucrează apoi ca secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind și avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, unul din viitorii săi prieteni. Prin legislația antisemită de la începutul anilor ’40, i s-a interzis să mai funcționeze ca jurnalist și i se retrage și licența de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a fost interzisă din cauza faptului că era evreu. Jocul de-a vacanța este interzisă, iar pentru a putea reprezenta piesa Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu.
A debutat în literatură în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în același an a publicat un volum de nuvele, Femei. A publicat mai multe romane, Orașul cu salcâmi (1935) (roman al adolescenței), Accidentul (1940) (roman de dragoste), influențate de Marcel Proust, Gustave Flaubert și de alți romancieri francezi. În anul 1934 publică un alt roman, De două mii de ani, de această dată despre ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a căpătat o celebritate nedorită, mai ales în urma prefeței semnată de magistrul lui Sebastian și al generației Criterioniste, profesorul Nae Ionescu. Textul lui Nae Ionescu încerca să fundamenteze antisemitismul din perspectivă teologală, conchizând că evreii Mihail-Sebastiannu au nici o putință de salvare întrucât sunt evrei. La scurt timp va publica și Cum am devenit huligan, în care adună articolele apărute în presă, care reprezintă un dosar al receptării operei sale. Procedeul foarte modern îl reia pe cel folosit de romancierul André Gide în romanul Falsificatorii de bani.
Sebastian se impune în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră. Piesa Insula a rămas neîncheiată.

Manuscrisul inițial al romanului Accidentul, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui Mihail Sebastian în Franța, iar autorul nu l-a mai găsit. A fost nevoit să-l rescrie de la zero. Fenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieții scriitorului, cât și în posteritate. Scandalul generat de prefața lui Nae Ionescu la volumul “De două mii de ani” (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenției. Capriciile istoriei nu l-au putut împiedica pe Sebastian să aibă succes și ca dramaturg, încă din timpul vieții. După moartea sa prematură în 1945, la nici 38 de ani, el rămâne în atenția publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul cât și romancierul din el intră în umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996 (anul publicării Jurnalului său din perioada 1935-1944), se redeșteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. Piesele sale Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost chiar ecranizate, prima dintre ele transformându-se într-o coproducție româno-franceză (Mona, l’étoile sans nom – 1967), în care rolul principal feminin a fost interpretat de Marina Vlady.
Un recent studiu al Martei Petreu, intitulat Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, e susceptibil să modifice percepția asupra figurii morale a lui Sebastian în epocă. Sumarizat, cartea afirmă existența unui Sebastian până astăzi necunoscut, care, în prima sa tinerețe, mai exact în vremea colaborării la Cuvântul lui Nae Ionescu, ar fi avut clare simpatii de extremă dreapta și o orientare radical contrară celei cunoscute până acum de public din Jurnalul său.
Sebastian a fost “protocron”, făcând experienţa extremismului mai devreme decât alţi colegi de-ai săi. Mihail SebastianAnul lui de vârf a fost 1933. Şi e o experienţă intelectuală insolită să-i citeşti textele “revoluţionare”, unele sângeroase, iar în paralel să constaţi că Eliade, prezent şi el mereu în Cuvântul, scrie, acum şi aici, numai texte culturale: despre Upanishade, despre Renaştere, despre mătrăgună, sau că, “păcătuind”, în vara anului 1933 scrie despre şomajul intelectual şi ţipă, pe pagina întâi a Cuvântului, Mi-e foame! Cioran sau Eliade au început să guste din extremismul politic mai târziu decît Sebastian (Cioran, la sfîrşitul anului 1933 – deci pe vremea când Sebastian era la apogeul violenţei sale revoluţionare -, dar atingându-şi apogeul în 1936; Eliade s-a legionarizat la sfârşitul anului 1935, pe când Sebastian se dezmeticise…). Sebastian a stat la Cuvântul şi a scris pe linia ziarului său chiar şi după ce acesta a devenit oficiosul legiunii, tânărul comentator politic ajungând coleg de ziar cu şefii legiunii, cu Vasile Marin şi cu Zelea Codreanu.
Deşi înscrisă pe o traiectorie sinuoasă, previzibilă dacă se ţine cont de personalitatea contradictorie a lui Camil Petrescu, amestec de delicateţe şi violenţă (în caietul său cu note zilnice, îşi motiva violenţa ca pe o expresie a unui fond de delicateţe neînţeleasă, ultragiată, respinsă, nebănuită,  o expresie a unui spirit traumatizat), prietenia cu Mihail Sebastian a fost una de „rară forţă şi longevitate în capricioasa lume literară”. O prietenie „omenească, prea omenească”, dar mai ales o veritabilă „prietenie literară”, aşa cum avea s-o descrie Camil Petrescu, atunci când şi-o va asuma public, într-un articol din 1933, intitulat chiar „Mihail Sebastian sau despre prietenia literară”. Aflându-se în situaţia delicată de a scrie unul despre celălalt (Sebastian despre Patul lui Procust, Camil despre Femei) în acelaşi număr al României literare, Camil Petrescu (membru cu drepturi depline în zodia suspiciunii) ţine să înlăture orice bănuială de interese josnice, vorbind despre frumuseţea acestei prietenii „strict literare”, care, însă nu implică Mihail Sebastian_nicio concesie, ci doar sinceritate. Că, din acest punct de vedere, între cei doi lucrurile stăteau întocmai o dovedesc şi circumstanţele receptării volumului Fragmente dintr-un carnet găsit. Cartea nu s-a dovedit pe gustul „maiestrului”, dar Sebastian i-a acceptat senin părerea şi refuzul acestuia de a a scrie o cronică a fost primit ca un gest prietenesc. Mai mult, Sebastian chiar îi prevăzuse reacţia, după cum reiese şi din dedicaţia de pe volumul rămas în biblioteca lui Camil Petrescu: „Lui Camil Petrescu, aceste pagini care, în bună logică, nu trebuie să-i placă, dar pentru scuza cărora va vorbi admiraţia şi dragostea ce i-o poartă perpetuu Mihail Sebastian. 29 aprilie 1932”. E incontestabil că Mihail Sebastian a fost animat de o disponibilitate admirativă impresionantă, evidentă şi în zona sensibilă a evaluării creaţiei literare a lui Camil Petrescu. Ipostazele mai puţin încurajatoare ale scriitorului încătuşat în propriu-i eu, incapabil de compasiune faţă de ceilalţi, se topesc în faţa  admiraţiei pe care o resimte Sebastian faţă de arta scriitorului.

Mihail Sebastian a murit pe 28 mai 1945 pe Bulevardul Elisabeta, într-un accident care l-a ucis pe loc. Sebastian fusese la prânz la părinții săi și pleca spre Universitate, ca să țină studenților o lecție … Un camion, în mare viteză, l-a proiectat pe trotuar de pe carosabil, dar toți martorii oculari spun că el se afla MihailSebastiannu pe carosabil, ci pe refugiul stației de tramvai. Mihail Sebastian a fost omorât. Motive ar fi fost destule. Scrisese o carte, ”Vin rușii”, dar și discursul către țară, de pe 31 august, al Regelui tot el îl scrisese. Se simțea, după cum mărturisea prietenilor, urmărit și hărțuit. Moartea lui în acea splendidă zi de mai va rămâne pentru totdeauna o taină.
Iată ce scrie D.I. Suchianu despre acea zi, despre acel om, despre acea întâmplare: ”Lui Mihail Sebastian viața i-a acordat onoarea nenorocirii! Accidentul a venit după un șir lung de mari necazuri: i-a ars casa de două ori, i s-a furat valiza unde avea unicul exemplar al unui roman pe care îl terminase și lucrase la el cinci ani… și atatea altele!”
Mihail Sebastian a fost un scriitor exigent, atât de exigent, atât de sever cu el însuși, atât de îndrăgostit de arta lui și care, o dată cu pierderea manuscrisului, a văzut murind o parte din sufletul său.
La înmormântarea lui a venit multă lume. La cimitirul evreiesc din Filantropia, Mihail Sebas­tian a primit, la moarte, emoționanta stimă pe care o merita în timpul vieții. N-a fost o înmormantare ca toate celelalte. Din toată lumea care se adunase acolo, mulți, foarte mulți nici nu îl cunoșteau personal, veniseră aduși de un sentiment obscur, de reparație. Era ca o adunare de protest. Și mai era ceva, oamenii aveau o teorie Mihail_Sebastianinstinctivă a morții.
Mihail Sebastian iubise în această lume, mai presus de toate, frumusețea morală din dramele shakespeariene. Asta înseamnă că, la locul îngropării, marele dramaturg a fost de față, ca o coroană așezată pe mormântul tânărului său prieten, el a pus un om viu să vorbească în numele lui și a ales întru aceasta ființa care-l iubise cel mai mult și-l înțelesese cel mai bine.

Surse:
jurnalul.ro
ro.wikipedia.org
bookaholic.ro
romlit.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

6 + = 12

Editorial
  • Haosul dictaturii sărăntocilor și baricada rezistenței

    Haosul dictaturii sărăntocilor și baricada rezistenței

    Laura Suzeanu S-au jucat cu focul. Pentru un ordin. Ordin care a ascuns foarte posibil multe promisiuni, de viitor. Dar de fapt obediența specifică lipsei de orizont, cel mai sigur pentru salariul primit, cel din banii statului. Care Stat cine este? Cine este, domnilor jandarmi, aduși, cărați, intoxicați cu minciună, …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

Corespondenta la redactie