Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Ce ciudaţi suntem noi, oamenii: ne dăm seama că nu mai avem timp abia când e prea târziu.

Ce ciudaţi suntem noi, oamenii: ne dăm seama că nu mai avem timp abia când e prea târziu.

Norocul nu vine la tine dacă nu îl chemi tu.

Mi se pare că plictiseala e una din marile descoperiri ale acestui veac.

Unii îşi folosesc talentul nu ca pe un dar de la Dumnezeu, ci ca pe o pedeapsă.

Prințul din Leopard a fost un personaj foarte complex: uneori autocratic, nepoliticos, puternic, alteori romantic, bun, înțelegător și câteodată chiar prost, dar mai presus de toate, misterios.

Îmi place melodrama deoarece este situată chiar la punctul de întâlnire dintre viață și teatru.

Aș fi putut face un film chiar în fața unui zid dacă aș fi cunoscut toate amănuntele umanității adevărate a omului și cum să exprim asta.

Nu o subestimați pe Laura Antonelli. Ea arde din dorința de a face totul bine. Mai apoi are un chip extraordionar, chiar dacă nu este machiată. Nu este ea cea cu care aș discuta literatură. Cu ea vorbesc doar despre filmul ”L’Innocente”, iar ceea ce face face bine.

Cred că astăzi sunt foarte mulți regizori care se iau în serios; singurul capabil însă de a spune cu adevărat ceva real și nou este Luis Bunuel. El este un mare regizor.

Luchino Visconti

A moștenit din familie pasiunea pentru muzică, teatru și literatură, frecventând de copil Teatrul Scala. În copilărie, a studiat violoncelul cu muzicianul Lorenzo de Paolis și a avut ocazia să îi întâlnească pe compozitorul Giacomo Puccini, dirijorul Arturo Toscanini și scriitorul Gabriele D’Annunzio.
Regizorul și scenaristul Luchino Visconti (Luchino Visconti di ModroneConte de Lonate Pozzolo) s-a născut la 2 noiembrie 1906, la Milano, sub numele Luchino Visconti di Modrone, într-o familie nobiliară.
A avut o copilărie și o adolescență agitate datorate temperamentului lui impulsiv și nonconformist. Îndeplinește serviciul militar la Școala de Cavalerie din Pinerolo, adora caii, iar după terminarea stagiului militar se retrage timp de 5 ani în studii de hipism , se izolează de lume și doar hipodromul și manualele de specialitate îl preocupă, devenind ultima sa “pasiune de aristocrat”(Giuseppe Ferrara – biograf).
Înrolat în armată în 1926, ajunge să călătorească des, iar la Paris îi cunoaște pe Kurt Weill, Jean Cocteau și Coco Chanel. Lucrează ca asistent de costume la producția filmului scurt regizat de Jean Renoir, ”Partie de campagne” (1936), conform biografiei de pe site-ul dedicat regizorului, www.luchinovisconti.net.  Aderă la multe dintre ideile acestuia estetice dar și politice (militant comunist), el venind în acele timpuri dintr-o țară fascistă, unde, la vremea aceea era lipsit de informații, de posibilitatea de a afla, citi sau știi ceva. Întors în Italia unde fascismul era la putere, devine opus conformismului oficial, participă la Rezistența ce se ridicase împotriva fascismului iar dramaticele fapte petrecute în acei ani îi marchează pentru mulți ani filmele realizate.
După moartea mamei sale, în 1939, părăsește Milano și pleacă la Roma, unde începe să frecventeze cercurile tinerilor artiști din capitală. În 1941, publică în revista ”Cinema” primul său articol celebru — ”Cadaveri” (Cadavre). Participă la mai multe producții cinematografice, iar între 1941-1942 lucrează la primul său film, ”Ossessione” (Obsesie, 1943), un exemplu de neorealism incipient, cu o poveste ce pleacă de la romanul lui James Mallahan Cain ”Poștașul sună întotdeauna de două ori” (1934).

Implicat activ în grupurile de rezistență comuniste, a fost arestat și torturat. După eliberare, alege să se dedice regiei de teatru.
În 1947, pleacă în Sicilia pentru realizarea unui documentar despre pescarii din Aci Trezza — ”La Terra Trema” (Pământul se cutremură, 1948), inspirat de lucrarea ”I Malavoglia”, scrisă de Giovanni Verga. În 1948, filmul a fost proiectat fără succes la Venezia, primind recenzii contradictorii.
Împreună cu Giorgio Strehler este autorul unei reforme profunde a teatrului italian. El afirmă în mod hotărât rolul regizorului într-o lume în care domina încă figura comicului.
După 1944, a montat, în premieră în Italia, piese ale unor autori moderni, precum Jean Anouilh, Arthur Miller, Tennesee Williams, Jean Paul Sartre.
Și-a creat un ansamblu propriu, unde s-a format, între alți, Marcello Mastroiani. În această perioadă, a pus în scenă spectacolele “Părinți îngrozitori”, “No Exit”, “Menajeria de sticlă”, “Drumul tutunului”, “Moartea unui comis voiajor”, “Doi pe un balansoar'”.
Între 1946 și 1960 pune în scenă multe piese de teatru ce au un real succes la Rina Morelli-Paolo Stoppa Company și îi dau posibilitatea să folosească în film experiența căpătată.
Primul său film, interzis mai întâi de fasciști, apoi de forțele aliate, a declanșat un scandal de proporții în Italia și n-a ajuns niciodată în SUA, chiar dacă este citat printre operele clasice ale cinematografiei.
În 1947, a realizat filmul “Terra trema”, o peliculă critică dură despre problemele cu care se confrunta Sicilia.
Între 1948 și 1951, revine la teatru, dedicându-se unor capodopere precum ”Un tramvai numit dorință”, ”Oreste”, ”Moartea unui comis voiajor”, ”Seducătorul” și începe să lucreze la filmul ”Bellissima” (1952), cu Anna Magnani.
Din 1954, s-a afirmat ca regizor de operă, îndemnat de admirația pentru Maria Callas, realizând, alături de aceasta, creații remarcabile la Scala din Milano (“Vestala”, “Traviata”, “Somnambula”, “Anna Bolein” și “Ifigenia în Taurida”.


Colaborarea cu Maria Callas se încadrează între momentele cele mai memorabile și mai geniale pe care regizorul le-a dăruit teatrului liric, evidențiază publicațiile de specialitate.
Ulterior, a regizat cu succes spectacole de operă cu “Don Carlos” pentru Covent Garden (premiera în 1958), “Macbeth” (prezentat la Festivalul de la Spoleto), “Ducele de Alba”, “Salomeea” etc. În ianuarie 1963, a avut loc premiera “Diavolul în grădină”, a cărui regie a semnat-o.
A creat coregrafia pentru baletele “Mario și vrăjitorul” și “Dance Marathon”. A realizat costumele și scenografia pentru operele sale, de mai multe ori. Printre succesele sale, trebuie menționate, de asemenea, spectacolele: “Trubadurul” (Covent Garden), “Falstaff” (Viena), “Cavalerul rozelor”, “Manon Lescaut” (Spoleto).
În 1954, a fost lansat în cinematografe ”Senso”, o capodoperă descrisă drept un tribut adus lui Verdi și o analiză critică a perioadei Risorgimento — ”Renașterea” anilor 1815—1860. Filmul a stârnit numeroase critici, urmate de polemici declanșate în urma ratării marelui premiu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneția.


În cinematografie, Luchino Visconti a continuat cu ”Le Notti Bianche” (Nopți albe, 1957), recompensat cu Leul de Argint, și ”Rocco e i suoi fratelli” (Roco și frații săi, 1960), cu Alain Delon, nominalizat la două categorii ale premiilor BAFTA: cel mai bun film într-o limbă străină și cea mai bună actriță străină — ”Annie Girardot”. În 1962, a avut loc premiera filmului ”Boccaccio ’70”, o colecție de povești la care Visconti a participat cu regia segmentului ”Il lavoro”.
În 1963, a fost lansat ”Il gattopardo” (Ghepardul), inspirat după romanul cu același nume al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa (1958). Filmul a fost recompensat cu distincția Palme d’or la Festivalul de Film de la Cannes și nominalizat la premiile Academiei Americane de Film pentru designul costumelor, conform IMDB.


În 1967, a avut loc premiera filmului ”Lo Straniero” (Străinul), nominalizat la Globurile de Aur la categoria film străin și la Festivalul de Film de la Veneția pentru cea mai importantă distincție — Leul de Aur.
Între 1969 și 1973, a lucrat la proiectul unei trilogii germane, considerată, odată cu trecerea timpului, un testament spiritual al regizorului: ”La caduta degli dei” (Căderea zeilor, 1969), ”Morte a Venezia” (Moarte la Venezia, 1971) și ”Ludwig” (1972).
În perioada realizării filmului ”Ludwig”, regizorul a suferit un accident cerebral și a rămas cu un picior și un braț paralizate. A mai realizat ”Gruppo di famiglia in un interno” (Violență și pasiune, 1974) și ”L’innocente” (Inocentul, 1976), ultimul său film, încadrat în șirul capodoperelor cineastului.
Visător, el realizează multe spectacole lirice izbutind prestigioase montări ale stagiunilor muzicale, remarcabile ca plastică poetică, decor, lumină, și toate acestea se remarcă și în filmele sale de un rafinament deosebit, de o puritate și o sinceritate deosebită. Președintele juriului la Cannes Film Festival în 1969, membru în juriul de la Festivalul Filmului de la Veneția în 1956, Visconti rămâne un reprezentant al filmului tradițional printre toate categoriile de moderni și modernizatori.

Visconti a fost un artist complet, maestru în cinematografie, în teatru, în operă, care a trăit la cumpăna a două secole (1800 și 1900), într-o perioadă extrem de interesantă și prolifică din punct de vedere cultural. A fost supranumit “contele roșu” datorită ascendenței sale nobiliare și simpatiilor sale comuniste. Aceste două fațete, teoretic incompatibile ale personalității sale determină stilul și substanța demersului său artistic, care își dorește să împace ireconciliabilul: adevărul vieții (privită chiar în parametrii neorealismului) cu ficțiunea spectacolului.
Splendoarea creației sale constă tocmai în ceea ce încearcă artistul să reprime, dar nu contenește să afirme: spiritul său aristocratic. Nostalgia trecutului, poezia eșecului, fascinația decăderii și a descompunerii, tentația perversiunii, obsesia morții îmbracă haina unei frumuseți plastice fără cusur în opulența ei de forme și de culori.

A murit la vârsta de 69 de ani, la Roma, la 17 martie 1976. Cenușa sa este păstrată în vila din Ischia, “La Colombaia”. La Ischia, fosta reședință de vară a regizorului, se află ”La Colombaia Museum”. Deschis în 2001, la 25 de ani de la moartea cineastului, muzeul expune obiecte de artă, de mobilier, costume și fotografii reprezentative pentru activitatea artistică și pentru perioada petrecută de Luchino Visconti în această reședință.

Surse:
cinemagia.ro
agerpres.ro
cinemarx.ro
procinema.ro
autori.citatepedia.ro
brainyquote.com
azquotes.com
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

86 − = 85

Editorial
  • Țară, țară de vânzare!...Că ostași nu mai avem!

    Țară, țară de vânzare!…Că ostași nu mai avem!

    Laura Suzeanu ”– Să ştii, toar’şu Dej, că vine ea şi vremea noastră! – Da’ ce-ţi veni, bă Nicule, aşa deodată? Te-a bătut iar savanta sau ai început să crezi în obscurantisme? – Am semnele mele, toar’şu Dej. – Ce semne, mă? Alea de ţi le-am făcut io cu tovarăşii …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    De la palimpsest la palimtext Palimpsest este un cuvânt din limba …
Corespondenta la redactie