Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Copilăria e cadoul pe care ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat.

Copilăria e cadoul pe care ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat.

M-am îmbrăcat în negru fiindcă am auzit că sunteţi morţi după mine.

Proştii sunt purtători ilegali de creiere.

M-am născut atipic şi vreau să-mi păstrez acest statut.

Viaţa este ca o masă la restaurant: copilăria din partea casei, maturitatea – felul de bază, bătrâneţea – desertul, moartea – nota de plată.

Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut şi uşor de depistat.

Nu tânjesc după o perioadă a vieţii mele uitându-mă îndărăt. Dar, dacă ar fi să îmi aleg un segment din trecut, evident, aş alege segmentul copilăriei, care a fost divin. S-ar putea ca timpul să-l mai fi împopoţonat puţin, dar a rămas totuşi în zona divinităţii, pentru că atunci, de fapt, ne-am trezit.

Alcătuirea mea cea condamnată
Să-nceapă în “A fost odată…”

Pot trăi altfel decât dacă aş sta în închisoarea unui singur teatru.

Nu am muncit inutil şi nu m-am băgat în lucruri care nu mi-au făcut plăcere. Până la urmă, mi-am făcut un drag din a merge la munca pe care o fac, respectiv, la teatru.

Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine?

Umorul este atunci când spui ceva comic şi râde toată sala. Satira e când spui ceva şi râd toţi, în afară de unul.

Ce căldură interioară îţi muşcă stomacul şi măruntaiele, de nu mai poţi să mergi, să gândeşti, să fii. Ce spaime, ce insomnii, ce nod în gât, ce acuiacu, ce nabeleaua, ce ce?, ce cum?

Seriozitatea este refugiul omului cu o inteligenţă mediocră.

Robustă ca o locomotivă germană, puternică şi violentă ca bomba de la Los Alamos, mieroasă sau mieunată ca pisicile desenelor animate, frumoasă cât s-a putut, sperioasă şi piţigăiată, melancolică sau tandră ca filmele indiene, dansantă şi ţopăitoare, când cele de vârsta ei s-au vândut de mult resemnării, cântând în falset ca mine sau «pe bune» ca Frank Sinatra, imprevizibilă ca ziua de mâine, Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască.

Două neveste am avut… şi cu amândouă am greşit. Cu prima m-am însurat, iar cu a doua am rămas.

Se spune despre o femeie “ce cap frumos are!” sau “ce glezne frumoase are!” Eu cred ca adevărul este undeva la mijloc.

Familia e o lume specială care poate să te ajute, dar poate să te şi încurce. Pentru mine a fost şi este o binefacere. Cum spunea Petru Creţia, sunt lucruri pe care le lasă Dumnezeu. Şi dacă sunt bune, nu mai e cazul să te întrebi asupra lor. Dacă începi să le diseci, să vezi, să le răsfoieşti, s-ar putea să te tulburi. E ca o taină şi trebuie să o păstrezi ca atare. Eu sunt un tip credincios şi vreau să cred că, din această perspectivă, sunt un tip moral.

Cred că spectacolele cehoviene sunt atât de iubite pentru că ele creează o tensiune permanentă prin acest du-te-vino între dramă şi comedie.

Nu fac spectacole pentru o categorie elitistă de oameni. Mai întâlnesc uneori nişte tipi bizari, pentru că vreau totuşi să folosesc nişte eufemisme, care zic că pe ei nu-i interesează publicul. Păi, dacă nu te interesează publicul, du-te la tine-n baie şi trage un Hamlet acolo, să crape pereţii.

Sensul nemuririi unui actor îl are şi acest transfer pe care îl prizezi automat pentru că de multe ori aud inflexiuni de voce a lui George Constantin sau a lui Ştefan Iordache, oameni care au inventat un fel de a fi, un alt fel de a face teatru, un alt fel de erou. George a spart stereotipiile, a inventat jigodia cu suflet, pe care nu numai o urăşti, ci de care ţi-e şi milă. El, Toma Caragiu, Gina Patrichi au inventat lucruri noi în teatru. Sunt oameni-şcoală.

A te chinui să faci un lucru aşa cum vrei numai tu este ca şi cum ţi-ai dori să ai un copil cu o păpuşă gonflabilă.

Am mai şi refuzat câteva invitaţii pentru că nu poţi amesteca merele cu perele… acuma dansează perele. E o cavalcadă a prostului gust şi trebuie lăsată să se epuizeze.

Este o generaţie de petarde care trebui să treacă şi să îşi ia locul cei care merită… sau nu.

Nu sunt un scormonitor prin televizoare. În momentul în care se va simţi nevoia obiectivă de a schimba macazul, atunci cineva va face lucrul ăsta.

Horațiu Mălăele

A absolvit Liceul Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu, iar în 1975 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi HoratiuMalaeleCinematografică I.L. Caragiale, la clasa profesorului Octavian Cotescu. Iniţial dorea să facă Arte Plastice, dar destinul se pare că era altul. A fost repartizat la Piatra Neamţ, la Teatrul Naţional, unde a interpretat mai multe roluri în piese precum ”’Tinereţe fătă bătrâneţe” de Eduard Covalli, ”Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, etc. A ajuns apoi la Bucureşti unde a jucat pe scenele celor mai mari teatre Notarra, Odeon, Teatrul Naţional, Bulandra, etc. Începând cu anul 1982 a debutat ca regizor de teatru, după ce făcuse regie de film. Prima sa expoziţie de desene a fost la Casa de Cultură din Târgu Jiu pe când era în clasa a 12-a, iar de-a lungul timpului a adunat peste 30 de expoziţii pe care le-a şi publicat în cartea autobiografică ”Horaţiu despre Mălăele”.
Horațiu Mălăele s-a născut la 1 august 1952 la Târgu Jiu.
„Mălăele, în orice distribuţie, devine imediat centrul universului scenic. Fără orgoliu, de la sine şi în deplina bucurie a tuturor, fiindcă lucrurile se întâmplă nu emfatic, ci firesc asumat şi în beneficiul tuturor”, scrie Doina Papp în volumul O poveste cu Horaţiu.
Horatiu SimpaticDe aceea, poate, nu este o surpriză că Mălăele se completează impecabil cu restul distribuţiei prinse în caruselul puterii: „El juca Müller, rolul cel mai greu, un funcţionar mărunt, care se dă după putere (a luat premiul UNITER). Am refăcut spectacolul de curând pentru Televiziune cu actori de la Craiova. Doar pe Horaţiu l-am păstrat. Pentru că era şi este nemaipomenit”, povesteşte regizorul Mircea Cornişteanu.
Artistul a reuşit performanţa să aibă peste 200 de apariţii scenice în 2015, mai multe reprezentaţii decât numărul de concerte dintr-un an al unui solist în vogă.Un brand ce de multe ori preferă să joace singur în piesele alese de el şi care are un preţ ce nu-i reflectă neapărat valoarea, raportat la condiţia actorului din Occident, dar nici mic nu e pentru cea din România. În funcţie de locaţie şi de generozitatea beneficiarului, onorariul actorului pentru o reprezentaţie variază între 1.500 şi 5.000 de euro.
La un calcul simplu, într-un an prolific, Mălăele poate ajunge să încaseze peste jumătate de milion de euro doar din teatru. Drept dovadă, actorul locuieşte alături de familia sa într-un penthouse, aproape de centrul oraşului, dar nu epatează decât prin bolidul său sport.
Horaţiu Mălăele este un artist-spectacol, care are la-ndemână toate mijloacele artei. Fenomenul e explicat de unii prin sintagma geniu comic. Iubim la acest mare actor fiinţa aleasă, saltimbancul de geniu născut dintr-o mirabilă sămânţă de creativitate care poate rodi în multe direcţii spre care e chemat talentul său dăruit celor din jur. Şi asta datorită unei nevoi irepresibile de a comunica, pentru că atunci când nu joacă, Horaţiu se gândeşte la o pagină de desen, iar când a terminat o caricatură precis se pregăteşte să intre într-un nou rol sau trasează imaginar liniile unui nou spectacol. În teatru sau în film. Acelaşi şi mereu altul, Mălăele e într-o perpetuă căutare, de aceea între rolurile create la premieră şi succesivele reeditări nu e niciodată asemănarea unei copii la indigo.

Probabil cel mai bun produs al teatrului românesc din ultimii 20 de ani – aşa cum îl descrie Ion Horatiu_MalaeleCaramitru, Horaţiu Mălăele este într-o perpetuă căutare şi de aceea niciuna dintre apariţiile sale pe scenă nu este similară cu precedenta. Pentru varianta spectacolului “Sunt un Orb”, maestrul trasului pe sfoară, al ironiei şi al hazului ascuţit îşi ia ca aliat fie umorul irezistibil al insinuantului Brumaru, fie înţelesurile subtile ale lui Marin Sorescu sau vibraţiile delicate ale boemului Nichita. Acestea sunt doar câteva dintre promisiunile unui spectacol de gală, în cursul căruia poeti atât de diferiţi ca stil sau gândire, vor fi desluşiţi, cu naturaleţe şi în cheie proprie, de geniul comic Horaţiu Mălăele. Hohote de râs, răsturnări de situaţie, intrigi neaşteptate şi bancuri absurde, spectacolul ”Sunt un Orb” se va încheia, perfect coerent, într-o lume stranie, populată de personaje cel puţin ciudate. Eroii din “Funeralii fericite” se decurcă cum pot în universul lor bizar, unul îşi pierde capul când aude de Revoluţia Franceză, altul a văzut Basic Instinct de atâtea ori, încât îi cunoaşte toate dedesubturile lui Sharon Stone, apar instalatori polonezi, ruşi beţivani, chinezi suicidari şi ghicitoare exotice, iar printre ei se insinuează, cuminte şi aşezat, un produs al Carpatiei predecembriste.
Pentru mulţi este unul dintre cele mai bune filme româneşti ale anului trecut, o comedie neagră cu foarte multe momente de excelenţă în actorie, pentru care însuşi Horaţiu Mălăele face un rol remarcabil. Horatiu MalaeleUmorul, uneori cu nuanţe macabre şi adesea absurd, abundă, muzica lui Vladimir Cosma acompaniază excelent poveşti incredibile, puse în cuvinte de scenarist.
Horaţiu Mălăele a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor – Walk of Fame din Capitală în februarie 2012 în prezenţa partenerilor de scenă şi a prietenilor săi.

Pentru un actor consacrat si un regizor la inceput de drum, Horaţiu Mălăele este un tip ‘cool’, genul de om cu care un banal interviu se poate transforma oricand într-o aventură. Mălăele este unul dintre puţinii actori din România care face dintr-o piesă de teatru un real succes, şi nu viceversa. Mălăele se ghidează după un singur principiu: „Să muncești, să te joci și să îți ții gura”.
Horațiu Mălăele, despre politicieni și legăturile sale cu politica: “Îi urăsc și îi iubesc deopotrivă. Am votat o singură dată acum foarte mulți ani și nici nu mai știu pe cine. A spus o babă iîtrebată ce crede despre politică: “Maică, nicicând n-o fost să nu fie într-un fel”. Mi se pare formidabil…”, mărturisește actorul.
Când spui Horaţiu Mălăele te gândeşti la „un om obişnuit, care încearcă să comunice cu lumea”. Te gândeşti la actorul cu figură de adolescent care, pus mereu pe glume, a câştigat ca nimeni altul simpatia publicului, oprind parcă timpul în loc. Te gândeşti la regizorul născut anume parcă să ne uluiască. Când spui Horaţiu Mălăele îţi vin în minte sutele de chipuri caricaturizate şi încă tot pe atâtea pe care „zugravul” ni le va mai aduce în dar.
Îmbrăcat simplu, sport, actorul, regizorul, profesorul Horaţiu Mălăele pare mai degrabă un adolescent care se bucură de viaţă. Vorbeşte aproape în şoaptă şi uşor pierdut, cu o voce caldă şi extrem de naturală. Aici, la Teatrul de Comedie, Horaţiu Mălăele transformă zi de zi imposibilul într-un veşnic posibil. „De fiecare dată când sunt pus în situaţia de a privi în viaţa mea, un sentiment straniu, nedesluşit, de închidere, de inventar, de bilanţ de «gata» pune stăpânire pe mine. De fiecare dată când am fost pus în situaţia de a răsturna găleata amintirilor, m-am gândit automat la moşii şi strămoşii mei, plecaţi când a vrut bunul Dumnezeu, la prietenii şi la colegii mei, plecaţi prea devreme. Doamne!… La oamenii mei, pe care i-am iubit dincolo de bănuială, plecaţi şi ei, când au fost chemaţi, uneori parcă mult prea devreme. Doamne!.. La Toma şi la Amza, la Rauţchi şi la Vasile Cotescu şi la Gina, la Cozorici şi la Marele George”, îşi începe actorul confesiunea. Priveşte în trecut cu infinită iubire, iar privirea lui valorează cât o mie de cuvinte. Trecutul e frumos, iar copilăria extraordinară. „N-am fost un copil prea Horatiu Malaelecuminte, continuă maestrul, ci bolnăvicios, care a făcut toate bolile copilăriei, accelerate de necuminţenia mea. Umblând prin toate bălţile, m-am ales şi cu un reumatism. Mai aveam şi probleme cu ochii, aşa că era greu de crezut că voi atinge steaua succesului. Am avut nişte părinţi extraordinari. Tata, revizor contabil şi mama, contabilă. Tata era extraordinar de ludic, era sufletul petrecerilor copilăriei mele. Poate că felul lui de-a fi l-am moştenit, iar mama avea un umor senzaţional. Veniseră de la ţară şi se duseseră într-un Târgu-Jiu monahal la acea vreme. Am făcut o mulţime de boacăne în copilăria mea… În încercarea de a repara o brichetă a tatălui meu, deşi era imposibil de recuperat ceva din ea, era să dau foc la casă. Şi multe altele…”

Deşi se gândise iniţial să dea examen la Arte Plastice, datorită talentului său ieşit din comun la desen, „mi se spunea că sunt genial”, Horaţiu Mălăele s-a „sucit” brusc după ce „semnul divin” i-a venit chiar la Teatrul Bulandra. Şi „bine am făcut, pentru că aşa am avut timp să şi desenez”. „La început mi se spunea că desenam foarte prost. Până prin clasa a IV-a. Apoi a venit la noi la şcoală un profesor genial, Nicu Gherghe. Şi într-o zi mi-a spus că desenez excepţional. Şi uite aşa, parcă am intrat în transă şi de atunci nu m-am mai oprit. A urmat apoi Bombonica, profesoara mea din liceu, extrem de bună şi de simpatică, rămânând în  sufletul meu. Se pare însă că teatrul m-a ales pe mine. Sau eu pe el… Eram în pregătire pentru Arte şi în pauze, la un moment dat, m-am gândit să dau şi pe la teatru. Am trecut pe lângă zidurile Teatrului Bulandra şi la un moment dat cineva a deschis un geam şi un chiştoc a nimerit exact în capul meu. Fumase marele Liviu Ciulei”. A luat ţigara, a stins-o, a pus-o într-un şerveţel şi a păstrat-o până a terminat examenul la Teatru. Fusese talismanul său. Acesta a fost începutul.”
Apoi, totul a decurs firesc: „Am văzut lumina reflectoarelor în primăvara lui ´75, într-un loc numit Casandra. Casandra bucuriilor noastre tulburătoare şi unice. Casandra pătimirii noastre. Atunci, la Casandra, i-am văzut mai vii ca niciodată, aşa cum erau, pe Tavi Cotescu, Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Gina Patrichi, Toma Caragiu şi George Constantin, patriarhul Teatrului românesc. Atunci mi-am dat seama că suntem carne muritoare, iar spectacolul de teatru, această imensă efemeridă, este de fapt unitatea ce ne măsoară viaţa”. Şi a trăit alături de aceste genii autentice româneşti, talente uriaşe pentru scenă, călcându-le pe urme ca nimeni altul. Dar şi alături de Tamara Buciuceanu, „o imensă uzină plutitoare pe Oceanul Artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască”, de Gheorghe Dinică, „creator hăruit, născut din combinaţia sângelui cu apa tare, aşa încât iarna să nu-l îngheţe, iar vara să nu-l moleşească” sau Ştefan Iordache, „visul bărbaţilor şi dorinţa nemărturisită a femeilor”. N-a fost niciodată invidios pe succesul colegilor de breaslă sau… s-ar putea odată să fi avut o formă de invidie, căci vorba lui Mazilu, „unde nu e invidie, nu-i progres”.
a jucat in spectacole ca Tinerete fara batranete de Eduard Covalli, cu rolul lui Dorde pentru care a primit premiul de interpretare, in Sluga la doi stapani de Carlo Goldoni, Muntele de D. R. Popescu, Eulenspiegel de Charles de Coster, etc.
Horatiu-MalaeleA jucat pe scenele Teatrelor Nottara, Odeon, Național, Bulandra, în roluri ca Fadinard din Pălăria Florentină de Eugene Labiche, Profesorul din Lecția de Eugen Ionescu, Vanea din Unchiul Vanea de A. P. Cehov, Tartaglia din Regele Cerb de Carlo Gozzi, etc.Din 1982 a regizat spectacole de teatru ca O sărbătoare princiară de Theodor Mazilu, Puricele de Georges Faydeau, Carlo contra Carlo de Paul Ioachim, pentru care a obținut premiul Festivalului Comediei Românești în 1994, Hotel de Tray Cooney, etc. A debutat în cinematografie în anul 1974, cu filmul Muntele ascuns. A regizat 2 episoade din serialul TV Ministerul comediei, apoi filmele Pălăria și Nunta mută. A expus în peste 30 de expoziții caricaturile pe care le realizează, a publicat cartea autobiografică Horațiu despre Mălăele, conduce publicația Satirul.

„Eu cred că există o legătură strânsă a destinului nostru cu divinitatea. Cred că animalul nu se plictiseşte, dar omul da. Şi asta înseamnă că avem o sarcină. Dacă nu eşti la locul potrivit îţi creezi acest disconfort. Dacă cineva e cu ochii pe mine, probabil că e Cel de Sus. Nu cred că am idolatrizat pe cineva. Cred că am furat ceva şi de la oameni mari, şi de la oameni mici”, mărturiseşte Horaţiu Mălăele. „Există o parabolă a celor doi soldaţi. Amândoi au plecat să-şi facă o carieră, unul să devină mareşal, altul, sergent. Cel care a devenit sergent era fericit, iar cel care a ajuns mareşal s-a şi sinucis. Depinde Horatiu Malaele_de ce-ţi pui în cârcă. Pentru că fac parte dintre aceia care cred că râsul va mântui lumea, aş dori să le mulţumesc şi celor care m-au ajutat să mă cocoţ aşa sus. Lui Valentin Silvestru, Toma Caragiu, Octvian Cotescu şi George Constantin, cărora am avut privilegiul să le fiu prieten. Mulţumesc actorilor cu care am «concubinat» şi fără de care viaţa ar fi fost un deşeu la îndemâna gunoierilor. Cine sunt eu? Reprezint Instituţia Mălăele, al cărei director, muncitor şi şomer sunt”.
Iar noi, domnule Horaţiu Mălăele, simpli spectatori, îndrăgostiţi iremediabil de umorul dumneavoastră, vă mulţumim că existaţi!

Surse:
all.ro
horatiu-malaele.allby.ro
taifasuri.ro
ceascadecultura.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

− 1 = 2

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

Corespondenta la redactie