Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Discipolul diavolului peste care curge sângele oamenilor nevinovaţi, lacomi de o Românie curată

Se împlinesc 24 ani de la ciocnirile violente din 13-15 iunie 1990. reprpt editreprreprProtestatarii din Piaţa Universităţii şi populaţia civilă au fost agresaţi de minerii din Valea Jiului care s-au alăturat forţelor de ordine. Considerată cea mai violentă şi sângeroasă acţiune a minerilor, demonstraţia de masă din 1990 a şocat nu doar o ţară proaspăt ieşită din lanţurle comunismului, ci ruşinos de grav o lume întreagă. Grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piaţa Universităţii scandând lozincile: “IMGB face ordine!”, “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!“, lozinci rămase proverbiale în timp, exprimând în aceste câteva cuvinte gândirea şi nivelul intelectual al majorităţii românilor, ieşiţi din gherele dictaturii ceauşiste, cuvinte venite apoteotic ca urmare a celor peste 40 de ani de comunism.
În 14 iunie 1990, în capitală au sosit două garnituri de tren cu mineri la chemarea lui Ion Iliescu, ales preşedinte al Romaniei la 20 aprilie 1990. Grupul condus de Miron Cosma, format din peste 10.000 de mineri, a devastat Universitatea Bucureşti, sediile unor partide (PNL, PNŢCD), redacţii de ziare şi locuinţe ale unor oameni politici, printre care şi Ion Raţiu.
Termenul de “terorist” rămăsese unul tabu în acea perioadă, folosit de altfel şi la Revoluţia din decembrie 1989, unde rolul principal al manifestaţiei ce a adus României democraţia fiind jucat tot de acelaşi personaj multiplicat pe nume “terorist”. La acea vreme, se formase ideea că teroriştii sunt infiltraţi peste tot, nu se ştia exact cum arătau, decât că reprezentau o formă ce aducea spaimă, groază printre oameni. De terorişti, populaţia trebuia să se apere, starea de frică şi de panică amplificându-se, termenul de “terorist” fiind pronunţat de aproape toată românimea dar şi în editoriale sau articolele de presă ale acelei vremi.
Constituirea Frontului Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu şi intrarea sa la guvernare trebuia să însemne intrarea României pe făgaşul normalităţii, însă după atâţia ani de comunism înfipt adânc în minţi şi suflete, cu rădăcini de nezdruncinat, după mentalităţi greu de stăvilit, când nu se cunoştea nu doar istoria României de după 1947 aşa cum a fost ea cu adevărat şi modificată în cărţile de istorie scrise în comunism, cât şi din cauza faptului că românii trăiseră atâţia ani în lesă, lucrurile nu erau simple deloc. O democraţie reală era greu de pus în practică. Cu o veche gardă a partidului comunist infiltrată în sferele societăţii dar mai ales în viaţa politică, cu un popor împărţit şi format din cei care doreau schimbări majore în modul de trai şi libertatea, iar pe de altă parte cu o altă populaţie formată din oameni abrutizaţi, orbiţi de viermele comunismului pe care îl divinizau, lucrurile deveniseră extrem de complicate.
Anul 1990, în ciuda libertăţii mascate câştigate, a însemnat nu doar mişcările groazei în cele trei zile de mineriadă, dar şi o serie de încălcări ale promisiunilor făcute de FSN, care anunţase că încearcă formarea unei coaliţii împreună cu partidele istorice. FSN s-a transformat într-un partid unic intrat în cursa electorală pentru legitimitate, iar în timp s-a transformat în FDSN, mai târziu în PDSR, actual PSD. Acţiunea a atras foarte multe proteste şi pe lângă multe alte motive a declanşat o serie de manifestaţii anti-Iliescu şi anti-FSN care aveau să culmineze cu mineriada din 13-15 iunie 1990.
Presa străină a menţionat faptul că maniera în care autorităţile au acţionat pentru a stopa manifestările de stradă este asemănătoare cu ceea ce practicau regimurile totalitare.
Au urmat adevărate lupte de stradă, manifestanţii cerând eliberarea celor reţinuţi ilegal. Poliţiştii şi cadrele armatei au folosit scuturile şi bastoanele, „oamenii muncii” aduşi de FSN, cei cărora fostul partid comunist le dădea o foarte mare importanţă, au utilizat bâte de lemn şi răngi metalice, ca să-şi marcheze teritorii, să îşi impună forţa barbară. Cei brutalizaţi au ripostat în cele din urmă cu pietre. Mai târziu au apărut grupuri de indivizi care au preparat cockteiluri Molotov şi le-au folosit împotriva forţelor de ordine. Clădirile în care se trăsese la revoluţie încă nu fuseseră reparate, atmosfera generală era una apocaliptică: geamuri de clădiri sparte, autoturisme parcate distruse, vehiculele militare dispuse în baraj, violenţele nu încetau, răniţi şi morţi, oameni care în urmă cu două zile nu ştiau că vor sfârşi astfel. Manifestanţii aveau să reocupe Piaţa Universităţii, cei din piaţă şi-au pus pe piept ecusoane pe care era scris „Golan”, iar faţadele Universităţii şi Facultăţii de Arhitectură au fost pavoazate cu inscripţii.
Sosirea minerilor în ziua de 14 iunie 1990 la Bucureşti a însemnat pentru România întoarcerea în timp la dictatură, aşa cum a declarat presa internaţională.
Minerii chemaţi la Bucureşti, susţinuţi de autorităţile statului şi coordonaţi de forţele de ordine, prinzând curaj în forma lor brută de scărmănat în pământ, au aplicat acest curaj amestecat cu inconştienţă, sete de sânge, instinct animalic, forţă nebunească, instinctul de haită, îndemnul celui care-l servise pe Ceauşescu ani de zile, toate utilizate cu “măiestrie” de miner în rândul celor care doreau o Românie democrată, liberă, o Românie fără urmele amare ale comunismului. Cei suspectaţi de a fi opozanţii puterii au fost călcaţi în picioare, bătuţi sălbatic cu răngi metalice, sfredele şi cozi de târnăcop. În panica creată şi învălmăşeala produsă, minerii nu mai ţineau cont de nimic, apetitul deschis pentru violenţă, sânge, tortură, sadism prăbuşindu-se peste orice avea barbă, păr lung, ochelari, blugi sau mapă- indicii că aceste persoane sunt intelectuali, studenţi, „golani” sau alt fel de politicieni decât fesenişti, care se opuneau noului regim dictatorial al lui Iliescu.
Presa, mai ales cea străină, a numit aceste evenimente ca fiind incalificabile şi demne de un regim totalitar.
Întrebarea oricărui ziarist care a urmărit evenimentele din România de după 1990, ceea ce întreabă public orice jurnalist cu o gândire analitică şi normală, cu spirit de dreptate, dorinţă de adevăr sau ce întreabă orice foto-reporter prezent la mineriade, orice ziarist ascuns ca să poată filma sau fotografia evenimentele sângeroase de atunci, este de ce nu a fost acuzat nimeni până acum de moartea celor atacaţi de mineri şi forţele de ordine, comandate de Iliescu. Rămân simple întrebări fără rezolvări, aşa cum au rămas nesoluţionate şi dosarele Revoluţiei din decembrie 1989.
Şi dacă a fost început vreun dosar penal al mineriadelor din 1990, în timp, formulările juridice, acuzele procurorilor au fost tărăgănate fie se spune din lipsă de probe, fie din lipsa unor declaraţii concludente, ceea ce nu este acceptat într-o ţară democrată. Deşi generalii Mihai Chiţac şi Victor Anastasie Stănculescu au fost încarceraţi pentru aceste evenimente, fiind aruncaţi în faţă cu scopul de a se mai zăvorî câteva guri şi câţiva ochi, sunt multe alte nebuloase de lămurit, dar unul din cele mai importante aspecte şi anume implicarea lui Ion Iliescu la aceste mineriade este unul ce trebuia luat în considerare. Rămas atâţia ani de după 1990 în libertate, nejudecat, ba mai mult decât atât membru de onoare al PSD în prezent, preşedinte de ţară ani de zile, adică un exemplu de necinste de urmat pentru români, pentru românii orbi, pentru bătrânii îndrăgostiţi de un partid comunist format în democraţie şi de pericolul României care l-a format şi condus, Iliescu poartă cu el povara deciziilor sale inumane, lipsite de civilizaţie. Dar oare le simte, simte această povară, aude glasul morţilor sau sfâşierea sufletelor familiilor celor torturaţi la cavalcada din 1990 coordonată de el însuşi? Mă îndoiesc de urme de conştiinţă.
Oficial s-a spus că în acele zile au fost omorâte 6 persoane, dintre care una prin infarct, iar alta prin înjunghiere, iar răniţii au fost în număr de 277. Datele neoficiale spun că au fost mult mai mulţi răniţi şi mulţi morţi, o parte dintre ei au fost îngropaţi în cimitirul Străuleşti ca fiind necunoscuţi. Declaraţiile celor care au luat parte la aceste evenimente sunt apăsătoare, dar şi mai sfâşietoare poveştile familiilor celor care au murit în acele zile.
În ciuda cumplitelor violenţe, Iliescu le-a mulţumit ortacilor conduşi de Miron Cosma. La şase zile după aceste incidente, în 20 iunie 1990, Ion Iliescu a rostit jurământul de învestire ca preşedinte al Romăniei. Anul trecut, fostul preşedinte Ion Iliescu a declarat că nu îşi asumă acele evenimente.
Printre noi trăieşte de atâţia ani un om periculos, o creatură cu faţă umană dar minte diabolică, aşa cum îşi dorea să fie şi România – o ţară comunistă cu faţă umană.
Diavolul şi-a trimis discipolul, diavolul lucrează prin oameni, iar pactul încheiat, negoţul dintre Iliescu şi diavol este unul crucial, care s-a văzut în peste 20 de ani de falsă democraţie.
Vom trăi să auzim adevărul despre acele crime, atacuri violente, vom trăi să vedem scris pe dosare “acuzat de crime”?
Nu, el va muri de bătrâneţe, iar sufletul lui vândut va fi încarcerat undeva de unde va asculta gemetele, vaietele răniţilor şi va vedea cum curge sângele morţilor peste care vor cădea lacrimile familiilor lor. Nu vom trăi să-l vedem judecat pentru că România nu este o adevărată ţară democrată, în România generaţiile formate de el şi cei apropiaţi lui conduc ţara de ani de zile, fără să se cunoască adevărata faţă a lor, în România cea mai mare parte a locuitorilor ei este laşă, dezinteresată de astfel de situaţii dar interesată cum se fac banii şi averile, un popor majoritar uşor de manipulat şi păcălit, simplu de pocnit sau îngenunchiat, un popor majoritar căruia îi place să fie minţit şi biciuit. Cred că românul nu vrea adevăr şi dreptate, fiindcă altfel le căuta şi lupta pentru ele, şi mai mult ca sigur diavolul are atât forţă încât poate disimula, orbi, poate schimba gânduri sau mentalităţi cu o singură suflare.
Nu e de vină cine vrea subjugare, ci este de vină cine acceptă asta.
Istoria se scrie de oameni mici cu litere mari. Şi cred, de fapt sunt convinsă, că tinerii de astăzi sau nenăscuţii vor ajunge ca într-o zi să citească şi adevărul despre Revoluţia care a marcat trecerea României de la comunism la democraţia mincinoasă şi firavă, despre crimele de atunci, dar mai ales despre sadismul zilelor de 13, 14, 15 iunie, de necomparat cu alte atrocităţi umane.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 9 = 15

Editorial

“Bran-a museum without walls!”:Proiect finantat de Uniunea Europeana prin Programul Erasmus+

27 februarie 2017

“Bran-a museum without walls!”:Proiect finantat de Uniunea Europeana prin Programul Erasmus+

Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Programul Erasmus+ și inițiat de Asociația “I.R.I.

  • 3
  • 7.617
  • 812
  • 9.019
  • 778
  • 59.470
  • 190.778
  • 1.587.095
  • 2.968.939
  • 665.450
  • 36
Corespondenta la redactie