Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Dragostea şi muzica sunt cele două aripi ale sufletului.

Dragostea şi muzica sunt cele două aripi ale sufletului.

În Italia am vizitat numeroase monumente, am visat la Dante şi Michelangelo sau l-am citit pe Shakespeare… mă cufundam în vâltoarea poeziei, murmurând versuri de Shakespeare, Virgiliu şi Dante.

Trebuie să strângi pietrele care ţi se aruncă, sunt începutul unui piedestal.

Orice compozitor cunoaşte chinul şi disperarea pricinuite de uitarea ideilor pe care nu a avut timp să le noteze.

Acolo unde o voce mediocră e respingătoare, cincizeci de voci mediocre fermecă. Cântăreţul fără simţire anulează şi răpeşte sensul celor mai arzătoare elanuri ale compozitorului. Până şi însufleţirea mediocră şi care există la orice cor cunoscător de muzică, ajunge spre a împrumuta strălucire văpăii ascunse în piesă şi a-i da viaţă, chiar dacă un virtuoz rece a ucis-o.

Timpul este cel mai bun profesor. Din păcate, el îşi omoară toţi elevii.

Simfonia a V-a în Do minor opus 67 sau “Simfonia destinului” pare a izvorî de-a dreptul şi numai din singur geniul lui Beethoven; în ea îşi va dezvolta el gândirea sa lăuntrică; durerile sale ascunse, mâniile sale înăbuşite, reveriile copleşite sub atâta tristeţe; vedeniile nopţilor, flacăra avânturilor sale, iată ceea ce îi va forma subiectul; iar formele melodiei, armoniei, ritmului şi instrumentaţiei vor apărea tot atât de noi şi personale, pe cât de înzestrate de putere şi nobleţe.

Fără Germania, Boemia, şi, mai ales Rusia, aş fi murit de foame în Franţa de o mie de ori.

Când un bărbat adresa vreun cuvânt idolului meu, mă tortura gelozia – această palidă tovarăşă a celor mai neprihănite iubiri.

Norocul de a avea talent nu este îndeajuns; trebuie să posezi şi talentul de a profita de noroc.

Cei cu prejudecăţi vulgare etichetează orchestrele mari drept zgomotoase, dar dacă sunt bine echilibrate, bine pregătite şi bine conduse şi dacă interpretează muzică adevărată, ar trebui să fie considerate mai degrabă puternice.

Trebuie să menţionez ca pe unul din evenimentele culminante ale vieţii mele impresia profundă pe care mi-a lăsat-o prima lectură a lui Faust de Goethe, în traducerea franceză a lui Gerard de Nerval. Minunata carte care m-a fermecat de la primele rânduri. Nici n-am mai lăsat-o din mână. O citeam neîncetat, la masă, la teatru, pe stradă, pretutindeni.

Când am zărit-o, am simţit parcă o comoţie electrică. M-am îndrăgostit de ea şi cu asta am spus totul. Mă cuprinse o ameţeală ce nu mă părăsi. Nu speram nimic… nu ştiam nimic… dar simţeam în inimă o suferinţă adâncă.

Dragostea nu poate exprima ideea de Muzică, pe când muzica poate oferi ideea de Dragoste.

În sfârșit am modestia să recunosc că lipsa de modestie este unul dintre defectele mele.

Hector Berlioz

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, bogatele manifestările artistice din literatură, artele plastice şi muzică se înscriu în curentul estetic romantic. După manifestul-program din prefaţa dramei Cromwell de Hugo, în care este atacată vehement arta clasică, în capitala Franţei se derulează o trepidantă viaţă culturală. Parisul, devenit capitală muzicală a Europei, a atras mulţi artişti, compozitori şi interpreţi care-şi prezintă propriile lucrări. Orchestra Conservatorului, dirijată de Habeneck, programa în concertele sale lucrări clasice şi contemporane, iar cele două Teatre de Operă găzduiau spectacole cu opere franceze, italiene şi germane.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în constelaţia marilor compozitori romantici, alături de Chopin, Hector-BerliozLiszt, se află şi Hector Berlioz , personalitate proeminentă a culturii muzicale franceze. Mediul, formaţia şi, mai ales, structura sa interioară au fost prielnice afirmării elementelor romantice în creaţia sa. În cultura muzicală romantică, el se înscrie ca un abil orchestrator şi un maestru al muzicii cu program.
Louis Hector Berlioz s-a născut la 11 decembrie 1803 la Côte-Saint-André, Isère, un mic orăşel din ţinutul Dauphine, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescența sub atenta supraveghere a tatălui său. Medicul Louis Berlioz, om cultivat şi cu pasiune pentru cultură, şi-a educat fiul în spiritul preceptelor din Emile al lui Rousseau. Alături de studii de cultură generală, tânărul Berlioz învaţă flautul şi chitara şi răsfoieşte Tratatul de armonie al lui Rameau şi Dicţionarul de muzică al lui Rousseau.
Studiul instrumentelor era făcut în condiţii precare, iar cel de armonie nu era decât o lectură de autodidact. Acum reuşeşte să facă primele încercări de compoziţie. Nici nu a compus bine şi înflăcăratul adolescent a trimis lucrările unor editori, fixând, în acelaşi timp, şi condiţiile de publicare. Această siguranţă de sine, ca şi ardenta dorinţă de a se afirma cu orice preţ, nu-l vor părăsi tot restul vieţii.
Copil fiind, el este martorul gloriei şi prăbuşirii napoleoniene. Ca adolescent trăieşte vremurile Restauraţiei, iar în 1830, tânărul înflăcărat, cu două pistoale în buzunar, este gata să ia parte la Revoluţia din iulie. Era firesc ca formaţia sa spirituală să fie marcată de toată efervescenţa ce domina viaţa Franţei. Contemporan cu generaţia marilor literaţi francezi: Al. Dumas, V. Hugo, Alfred de Musset, H. Balzac, Alfred de Vigny, Lamartine, Berlioz va fi dominat de vâltoarea romantică, luptând toată viaţa pentru biruinţa artei noi, expresie a sincerităţii şi a subiectivităţii, respingând tot ceea ce era învechit şi rutinier în creaţia timpului.
Hector Berlioz la TinereteVizionar neînţeles de curentul epocii sale, Hector Berlioz a fost un muzician complex: compozitor, dirijor, scriitor şi critic muzical. A fost un alt inovator ca şi Schumann detaşându-se de regulile clasice ale armoniei. A fost primul exponent al curentului european care a fost numit ,,muzica viitorului“. A constituit forţa inspiratoare pentru Liszt, Wagner, Mahler şi Richard Strauss. Cu siguranţă cea mai faimoasă lucrare a sa a constituit-o ,,Simfonia Fantastică“.
,,Hector Berlioz a fost primul compozitor important din istoria muzicii care nu s-a afirmat ca un copil-minune sau ca un talent muzical. Acest lucru spune mult în privinţa forţei şi a slăbiciunii lui. Copiii minune, înzestraţi încă din faşă cu instinct muzical, dezvoltă un fel de reacţie digitală şi, înainte de zece ani, sunt deja maeştri ai tehnicii. Sunt asaltaţi cu literatură muzicală din leagăn, se iau la trântă cu ea, devin meseriaşi siguri de ei, pot face tot ce vor la fel de uşor cum respiră. Când ajung la maturitate, avansează atât cât le permite imaginaţia, dar ajung întotdeauna maeştri ai formei. În mod automat mânuiesc cu fineţe materialul muzical. Unii rămân simpli tehnicieni; alţii devin inovatori; unii cresc constant; alţii dispar. Dar în scrierile lor există întotdeauna un simţ al profesionalismului. Berlioz, însă, n-a învăţat niciodată să cânte cum trebuie la vreun instrument. Nu putea decât să ciupească câteva acorduri la chitară sau să scoată câteva note dintr-un flaut“ spune Harold C.Schonberg cu privire la Berlioz. Cert este un singur lucru: Berlioz nu a crescut pe muzică, el s-a îndrăgostit de ea. De aici şi genialitatea sa pentru că dragostea naşte noi forme ale artei, nebănuite.
Fire grandomană, Berlioz şi-a organizat asiduu o zgomotoasă reclamă publicitară prin execuţii muzicale cu ansambluri uriaşe, reuşind să creeze în jurul numelui său o legendă, pe care dorea să o menţină mereu în atenţia lumii. Înclinaţia spre grandios şi pitoresc a fost determinantă pentru creaţia sa programatică. Muzica sa este izvorâtă atât din zbuciumul şi patosul său revoluţionar, cât şi din dorinţa de a frânge canoanele tradiţionale. Valoarea operei lui Berlioz se datorează aderării tânărului înflăcărat la impetuoasa luptă a artiştilor romantici şi la ideile înaintate ale epocii. Unele scăderi ale creaţiei sale se datorează orgoliului său exagerat şi dorinţei de a-şi crea în juru-i un cult al personalităţii. De aici provin unele momente retorice, precum şi goana după imagini grandilocvente.
În anul 1820 soseşte la Paris, pentru a studia medicina. Ascultă diferite spectacole de opere, iar duHectorBerliozpă vizionarea operei Ifigenia în Taurida de Gluck, Berlioz este atras atât de mult de mirajul scenei, încât se hotărăşte să îmbrăţişeze cariera muzicală. După ce renunţă la studiul medicinei, studiază cu zel diferite partituri la biblioteca Conservatorului, deschisă publicului, şi ia lecţii de compoziţie cu Jean Fr. Lesueur. În Memoriile sale a subestimat rolul acestui pedagog în formaţia sa, cu toate că înclinaţia spre descripţia muzicală şi pentru mase mari de instrumente, precum şi folosirea unor formule muzicale pentru desemnarea unor eroi, toate aceste procedee le-a preluat de la profesorul său.
În 1826 se înscrie la Conservator, unde studiază compoziţia cu Anton Reicha şi Ferdinand Paër. După mai multe încercări, cu uverturile Franc-Juges, Wawerley şi opt Scene din Faust, obţine, în 1830, Premiul Romei cu cantata romantică Sardanapal. Din acelaşi an datează şi cea mai populară creaţie a sa Simfonia Fantastica, concepută sub impulsul puternicei iubiri nutrite pentru actriţa engleză Harriett Smithson.
După un concert dirijat de Berlioz, în 1838, Paganini, entuziasmat de compoziţiile sale, l-a considerat singurul creator în stare să-l reînvie pe Beethoven. Paganini îi trimite un generos dar de 20.000 franci, care l-a salvat de cumplite încurcături financiare şi i-a înlesnit crearea simfoniei dramatice Romeo şi Julieta. Toată viaţa s-a luptat pentru a-şi executa lucrările şi a menţine numele său în centrul atenţiei opiniei publice. Pentru aceasta avea nevoie de bani şi, adesea, lipsa capitalului necesar îi provoca mari frământări. Îndrăznelile de limbaj, valoarea lucrărilor sale şi formaţiunile de dimensiuni impresionante au trezit interesul contemporanilor, încât numele lui Berlioz devine cunoscut în toată Europa.
Creaţia sa, diversificată ca expresie, străbătută de frenezia romantică şi de pitoreşti descripţii, este reprezentativă pentru muzica franceză, aşa cum a fost cu un secol înainte Rameau şi cum va fi, apoi, marele Debussy. De la Lully, timp de două secole arta franceză a fost dominată de compozitori străini – de la Gluck, Gretry, Rossini până la Meyerbeer. Chiar şi opera comică, cu solidă tradiţie franceză, a fost tributară operei bufe italiene, iar muzica simfonică, aproape absentă din viaţa muzicală, trăda influenţa şcolii germane.

Hector Berlioz a fost exuberant şi în viaţa de zi cu zi provocând uneori scandaluri la operă. Ernest Legouve descrie o seară în care s-a produs agitaţie la galerie în timp ce publicul asista la o reprezentaţie Emile Signole si Portretul lui Berliozcu ,,Der Freischutz“ a lui Weber: ,,Unul dintre vecinii mei se ridică de pe scaunul lui, se apleacă spre orchestră şi strigă cu o voce de tunet: ‘Acolo nu e nevoie de două flaute, brutelor, ci de două picoline! Două picoline, mă auziţi? O, brutele astea!’ Zicând acestea s-a aşezat din nou la loc, mormăind indignat. În mijlocul tumultului general produs de această izbucnire, mă întorc şi văd un tînăr care tremură de patimă, cu mâinile încleştate, cu ochii aruncând fulgere şi o coamă uriaşă pe cap-un cap plin de păr! Părea o imensă umbrelă de păr ce proiecta un fel de umbră deasupra ciocului unei păsări de pradă.” Berlioz nu i-a produs o impresie prea bună lui Mendelssohn la prima lor întâlnire. Iată ce spunea: “Acest entuziasm pur exterior, această disperare în prezenţa femeilor, faptul că se consideră un geniu cu litere mari este de-a dreptul insuportabil” Însă Mendelhsson i-a recunoscut originalitatea. Lui Schumann îi era simpatic: ,,Berlioz nu încearcă să fie plăcut şi elegant. Dacă detestă un om, îl apucă zdravăn de păr. Dacă-l iubeşte, aproape că-l zdrobeşte în îmbrăţişarea sa“ spunea compozitorul german cu privire la Hector.
Simfonia Fantastică este monumentală, vizionară şi profetică. Berlioz a terminat-o în Hector Berlioz in Picturaanul 1830 înainte de absolvirea Conservatorului. Prin aceasta el și-a devansat cu mult epoca influenţându-i pe Wagner şi pe Richard Strauss. Simfonia este o muzică a tinereţii exprimându-se pe sine însuşi în muzica sa: iubirile sale, atitudinile faţă de lumea înconjurătoare, experienţa sa.
Simfonia fantastică este prima mare lucrare de muzică programată: o piesă muzicală relatează o poveste. Aici Berlioz şi-a exprimat propriile fantezii pornite în mare măsură din obsesia ce o avea faţă de actriţa irlandeză Harriet Smithson. Era furios, plângea pe umerii prietenilor şi dispărea adeseori în câmpurile din afara Parisului. Mai mult decât dragoste: era extaz, nebunie amestecată cu feeria, ca şi lucrarea ,,Simfonia fantastică“ Liszt, Mendelhsson şi Chopin îl căutau deseori înfriguraţi şi grijulii ca prietenul lor să nu-și curme viaţa din cauza acestei iubiri sore cu nebunia.

Opera lui Berlioz nu este bogată în opusuri, însumând circa 30 de lucrări. De la primele creaţii a dovedit un exces de imaginaţie, exuberantă pasiune şi nesocotirea canoanelor clasice. În 1830, autorul Marseillaisei, Rouget de Lisle îi scria: “Capul vă este un vulcan totdeauna în erupţie.”
Hector Berlioz
Arta sa înnoitoare decurge din dorinţa de sinteză a artelor, prezentă deja la titanul german, dar şi din sensibilitătea sa excesiv de vie. Era dotat cu o imensă forţă de a înfrumuseţa tot ceea ce-i stimula fantezia creatoare, fie puternicele sale trăiri, fie marile teme literare care l-au fascinat. El şi-a influenţat contemporanii prin originale procedee de orchestraţie, aparat orchestral mărit, prin programatismul şi noile forme muzicale. Felix Weingartner subliniază rolul important al acestui muzician în arta romantică: “Cu toată muzica lui Wagner şi a lui Liszt, noi nu am fi fost unde suntem dacă Berlioz n-ar fi trăit.”
Ca şi Beethoven, porneşte de la un program, contopind artele pentru a mări forţa expresivă a muzicii, trăsătură constantă în creaţia sa. Poetul H. Heine l-a comparat foarte sugestiv cu “o privighetoare colosală, o ciocârlie de dimensiunea unui vultur”. Ca şi Wagner, opera sa a avut admiratori fanatici, dar şi înverşunaţi duşmani. Deşi Liszt a fost un admirator fără rezerve al creaţiei sale, pe care a dirijat-o, la sfârşit o va renega, în timp ce Schumann, entuziasmat de Fantastica şi de Requiemul său, i-a respins excesele şi demonicul, considerându-l “un Breugel muzical al infernului”. Dacă în tinereţe, Mendelssohn îl considera “o adevărată caricatură, fără urmă de idei”, ulterior  l-a apreciat sincer, aşa cum Wagner l-a îmbrăţişat mereu cu efuziune.
Muzica sa este oglinda perfectă a omului şi a artistului, înclinat spre exaltare şi fantastic şi însetat de glorie. Din păcate, destinul i-a fost vitreg la acest capitol, viaţa sa fiind la antipodul celei a lui Mendelssohn. El nu a cunoscut apoteoza izbutirilor şi victorii definitive, liniştea şi înţelegerea mediului familial şi nici mulţumirea recunoaşterii meritelor sale. Având parte de permanente griji financiare, acestea l-au măcinat mult şi nu i-au dat răgaz pentru creaţie.

Captivat de fuziunea artelor, el îşi va îndrepta atenția spre operă. Deşi se pronunţa împotriva lui Lesueur şi Meyerbeer, el a fost tributar stilului monumental şi emfatic al “operei mari” franceze. Atras de autobiografia gravorului şi sculptorului florentin Benvenuto Cellini (1500-1571), scrie prima sa operă, care va purta titlul renumitului artist (1838). Cu toate scăderile dramaturgice, opera prezintă pagini foarte vii, în special uvertura, dar mai ales Carnavalul roman, piesa simfonică de o scânteietoare vervă, realizată cu fragmente din operă, utilizate ca antract.
Cel mai mult a ţinut însă la opera Troienii (1858), operă inegală, cu lungimi nejustificate şi, implicit, fără o Hector Berlioz_dramaturgie clară şi coerentă. Datorită lungimii ei, această amplă tragedie a fost divizată în două opere: Căderea Troiei şi Troienii la Cartagina, libretul fiind după Eneida de Virgiliu. Lipsindu-i profunzimea analizei psihologice şi puterea de generalizare, Berlioz nu are mari izbutiri în această dramă muzicală, bazată pe tragica poveste de iubire a reginei Catarginei – Didona – pentru Enea.
În concisa operă comică Beatrice şi Benedict (1853), pe libretul inspirat de Mult zgomot pentru nimic de Shakespeare, domină exuberanţa melodică, ritmica alertă şi umorul fin, discursul sonor fiind mai reuşit decât în ampla tragedie Troienii.
După “Simfonia fantastică”, partiturile unice au urmat una după alta: “Harold în Italia” (1834), “Romeo și Julieta” (1839), “Damnațiunea lui Faust” (1846), “Te Deum” (1849), oratoriul “Copilăria lui Hristos” (1854). Alte lucrări: “Simfonia lui iulie”, “Simfonia funebră și triumfală”, “Recviem”.
Cu tot caracterul întâmplător al scrierilor sale, Berlioz s-a dovedit interesat şi de pedagogia muzicală, căci a redactat un voluminos Tratat de instrumentaţie şi orchestraţie (1844), în care a ilustrat problemele de tehnică a mânuirii timbrurilor instrumentelor cu ajutorul exemplelor din operele sale. Tratatul a constituit, vreme de decenii, cel mai relevant opus în acest domeniu, până când Ch. Widor, Felix Weingarten şi Richard Strauss i-au adus completările cerute de înnoirile secolului.
Hector-Berlioz-Deşi repudiat de ceilalţi şi bolnav, petrecându-şi ultimii ani într-un mic apartament pe care îl numea ,,Peştera lui Caliban“ şi ieşind prea puţin în public, totuşi moartea lui a creat mare vâlvă. La 8 martie 1869 părăseşte scena pământeană şi pleacă să le compună îngerilor. Gounod și Thomas-noii eroi ai Parisului-au fost printre cei care i-au dus sicriul pe umeri. Drumul spre cimitirul Montmartre era ticsit de oameni veniţi să-l vadă pentru ultima dată. O orchestră a Gărzii Naţionale a cântat marşuri funebre în timpul trecerii procesiunii. În servicul funerar au figurat piese de Cherubini, Gluck, Mozart și o parte a Recviemului lui Berlioz. Revistele muzicale din întreaga Europă au scris necrologuri despre viaţa şi opera sa.

Surse:
cpciasi.wordpress.com
monitorfg.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 16 = 19

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

Corespondenta la redactie