Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Este un singur punct în care îţi sunt superior: eu sunt treaz, în vreme ce tu eşti abia pe jumătate treaz şi câteodată eşti adormit de-a binelea.

Este un singur punct în care îţi sunt superior: eu sunt treaz, în vreme ce tu eşti abia pe jumătate treaz şi câteodată eşti adormit de-a binelea.

Oamenii cu curaj şi caracter le par întotdeauna stranii celorlalţi.

Conştiinţa culturală a învăţaţilor s-a refugiat în cercetările şi metodele de predare a istoriei muzicii, deoarece această ştiinţă a atins punctul culminant tocmai atunci, şi chiar în mijlocul lumii foiletonistice două seminarii devenite celebre cultivau într-un grad înalt o metodă de lucru exemplar de pură şi de scrupuloasă.

A găsi la fiecare om trăsăturile care-l deosebesc de ceilalţi înseamnă a-l cunoaşte.

Lacrimile vin din topirea gheţurilor sufleteşti. Celor care plâng, îngerii le sunt aproape…

Patima este întotdeauna o taină şi nu poate fi desluşită şi, din păcate, este sigur că viaţa nu-i cruţă pe copiii ei cei mai frumoşi şi că adesea cei mai minunaţi oameni trebuie să iubească tocmai ceea ce îi distruge.

Fiecare corp este singur, sufletul – niciodată.

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Ziua trecuse… O omorâsem şi pe aceasta, încetişor, cu primitivitatea şi timiditatea artei mele de a-mi duce traiul.

Unii se cred perfecţi doar pentru că sunt mai puţin exigenţi cu ei înşişi.

Nimic nu a fost, nimic nu va fi, totul este, totul constă din esenţă şi prezent.

Înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Înţelepciunea pe care un om înţelept încearcă să o împărtăşească, sună mereu ca o nebunie pentru altcineva… Cunoaşterea poate fi comunicată, dar nu şi înţelepciunea. Se poate găsi, trăi, se pot face minuni prin ea, dar nimeni nu o poate comunica şi nu poate învăţa pe altcineva.

Fericirea nu constă în a fi iubit. Fiecare fiinţă umană are iubire pentru ea însăşi, şi totuşi, sunt mii care trăiesc o existenţă damnată. Nu, faptul de a fi iubit nu-ţi aduce fericirea. Dar a iubi, aceasta este fericirea!

Căutând unitatea, el respinse diversitatea.

O casă fără cărţi este săracă chiar dacă podelele ei sunt acoperite de covoare frumoase, iar pereţii sunt acoperiţi de tapete şi tablouri scumpe.

Cei care sunt prea trândavi şi comozi ca să gândească singuri şi să fie proprii lor judecători, se supun legilor croite de alţii, ceilalţi simt înlăuntrul lor propriile lor legi.

Chiar dacă lucrurile ar fi doar aparente, sau nu, atunci înseamnă că şi eu sunt doar o aparenţă, deci, ele sunt în permanenţă la fel ca mine.

Şi dacă timpul nu e ceva real, înseamnă că şi distanţa ce pare a exista între lume şi veşnicie, între rău şi bine nu este decât o amăgire.

Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne ucidă, ci ca să trezească în noi o viaţă nouă.

Dar vezi tu, în eternitate, timpul nu există; eternitatea nu este decât o clipă, abia ajunge ca să faci o glumă.

Adevărul este trăit, nu predat la catedră.

Avem pretenţia ca viaţa noastră să aibă un sens, dar ea are exact atâta sens cât suntem în stare să-i dăm.

E timpul să-ţi vină mintea acasă. E timpul să trăieşti şi să înveţi să râzi. Trebuie să înveţi să asculţi blestemata muzică a vieţii, să venerezi spiritul din spatele ei şi să râzi de distorsiunile ei. Asta-i tot. Nu ţi se va mai cere nimic altceva.

Nu există realitate în afara celei din lăuntrul nostru. Iată de ce atâţia oameni duc o viaţă nereală. Ei iau imaginile din afara lor drept realitate şi nu permit lumii lor interioare să se dezvăluie.

Trebuie să învăţaţi să râdeţi. Pentru a ajunge la umorul de calitate, nu vă mai luaţi prea mult in serios.

Dacă te temi de cineva, atunci pricina e că l-ai lăsat pe acest cineva să aibă putere asupra ta.

Faptul că toate iubirile au tragismul lor, nu e un motiv să nu mai iubim.

Începuturile sunt pline de magie!

Fericirea e iubire, şi nimic altceva. E fericit doar cine ştie iubi.

Viaţa este un joc de şah cu Dumnezeu.

În fiecare om, spiritul este întrupat, în fiecare suferă intreaga creaţie, în fiecare Mântuitorul este răstignit.

Se numeşte iubire tot ce este la modul superlativ, se numeşte iubire capacitatea noastră de a înţelege, de a zâmbi durerilor. Iubire pentru noi înşine şi pentru destinul care ne-a fost dat să-l împlinim. Se numeşte iubire alipirea noastră la tot ce percepem ca fiind Cel ce nu poate fi perceput, la ceea ce El vrea să facă, chiar dacă încă nu putem să-L vedem şi să-L înţelegem.

Iubim ce ne seamănă, înţelegem ce e scris pe nisip…

Herman Hesse

A avut talentul şi ştiinţa de a „ascunde” în scrierile sale, îndeosebi în DemianLupul de stepăSiddharthaCălătorie spre Soare-Răsare sau în Jocul cu mărgele de sticlă indiciile unor parcursuri iniţiatice, fără ca scrierile sale să încerce să se prezinte drept vreun manual iniţiatic. Atras de spiritualitatea Orientului, a încercat să ne apropie prin opera sa literară de spiritul unei lumi care încă ne este străină, lumea Orientului, o lume care vrea să cuprindă totalitatea umană, care vrea să unească contrariile, în care psihologia se deschide către metafizică. Vom întîlni în scrierile sale un elogiu al vieţii contemplative, o Indie recreată cu măiestrie, redescoperirea naturii umane, refacerea unui drum spiritual, căutarea inefabilului. Cum? Doar prin  mijlocirea căii spirituale „ascunsă” cu abilitate în scrieri care nu au vocaţie teoretică.
Herman Hesse s-a născut la  Calw, Regatul Württemberg, Imperiul German. Este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946. Faima sa a venit de la romanele Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) și Siddhartha.
Calw este un mic orășel în Württemberg, azi Baden-Württemberg, în sudul Germaniei. Herman Hesse s-a născut în familia unor misionari protestanți. Părinții săi s-au cunoscut în India. Tatăl său, Johannes Hesse, era originar din Estonia (născut acolo în 1847, ca fiu al unui medic). Copilăria și tinerețea lui Hesse au fost caracterizate prin precocitate, entuziasm și rebeliune. Până prin anul 1893 viața lui Hesse a fost un șir de transferuri de la o școală la alta, datorate “comportamentului rău” și caracterului ireductibil. Părinții săi au perceput că nu au un copil obișnuit încă din anul 1881. Fiindcă nu mai făceau fața precocității și energiei lui, părinții s-au gândit chiar să îl instituționalizeze sau să îl trimită de acasă. La începutul Primului Război Mondial a plecat în Elveția, unde a primit cetățenia elvețiană (1923). O încercare de suicid pune capăt frecventării şcolii teologice. Este urmată de un tratament în clinica de psihiatrie şi de încercarea eşuată a mai multor meserii.
Hesse a fost interesat de lucrul într-o librărie din Tübingen. Munca în sine şi lecturile ample din Goethe, Lessing, Schiller sau mitologia greacă au favorizat hotărârea de a deveni scriitor. Toată această perioadă a fost subiectul povestirii autobiografice „Sub tăvălug“, publicată în 1906.  În 1899, a publicat primul său volum de versuri, „Cântece romantice“, şi o carte de proză scurtă, intitulată „O oră după miezul nopţii“. Consacrarea ca scriitor a venit în 1904, odată cu apariţia primului său roman, „Peter Camenzind“, în urma căruia a reuşit să-şi câştige existenţa din scris. Viaţa personală s-a dovedit şi ea dificilă. Prima căsătorie, cu Maria Bernoulli, din celebra familie de matematicieni, a trecut prin momente dificile, determinate de instabilitatea psihică a soţiei, accentuată şi de izbucnirea Primului Război Mondial. Hesse, care până la război mai publicase romanul „Gertrude“, pe care l-a considerat mai târziu o nereuşită, s-a înrolat în armată. Inapt pentru luptă, a fost repartizat la partea administrativă, unde s-a ocupat de prizonierii de război. Atacat de presa germană pentru poziţiile sale politice, autorul s-a apropiat de Theodor Heuss şi de Romain Rolland, ale căror idei pacifiste le împărtăşea. O cădere psihică îl obligă, în 1916, la psihoterapie. Aşa l-a cunoscut pe Carl Jung şi a reuşit să transfere neliniştea în creaţie. Rezultatul, romanul „Demian“, scris în numai trei săptămâni şi publicat în 1919 sub pseudonimul Emil Sinclair.
În 1919, a divorţat şi s-a mutat în partea italiană a Elveţiei, la Montagnola. Tot acum a început să picteze. Descoperirea picturii a devenit subiectul povestirii „Ultima vară a lui Klingsor“, apărută în 1920. O veche preocupare pentru India, datând încă din copilărie, apare în povestirea „Siddharta“ din 1922. I-au urmat două scrieri autobiografice, pe un ton ironic, „Kurgast“ (1925) şi „Călătorie la Nüremberg“. Ambele prefaţează un nou roman, „Lupul stepelor“, publicat în 1927, al cărui erou este sfâşiat între individualism şi dorinţa de îmburghezire. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, mai apare o serie de povestiri, între care se detaşează „Călătorie în Est“ (1931), o prefigurare a ultimului şi celui mai important roman al său, „Jocul cu mărgele de sticlă“. Începând din 1933 şi-a ajutat prietenii intelectuali refugiaţi din Germania nazistă, printre care Bertolt Brecht şi Thomas Mann şi a devenit persona non grata în Germania.
Între timp, eşuează o a doua căsătorie. Pe plan literar, publică în 1943 „Jocul cu mărgele de sticlă“, cunoscut şi sub titlul „Magister ludi“. El a determinat conferirea Premiului Nobel pentru Literatură şi a făcut din Hesse un scriitor popular în rândul tinerilor din Europa şi din SUA. Până la sfârşitul vieţii, în 1962, Hesse a mai scris doar proză scurtă, inspirată de amintirile din copilărie, versuri şi eseuri. Opera lui Hesse a inspirat creatori din alte arte. Richard Strauss a compus muzica pentru trei poeme scurte ale scriitorului, un grup rock şi-a luat numele „Lupul stepelor“, trupa de rock progresiv „Yes“ s-a declarat de mai multe ori influenţată de scrierile autorului elveţian. Chiar jocul pe computer „Cryostasis: Sleep of Reason“ începe cu un citat atribuit lui Hesse. De altfel, specialiştii în realitatea virtuală consideră „Jocul cu mărgele de sticlă“ un precursor, ca idee, al jocurilor pe computer. În lucrarea „The Metaphysics of Virtual Reality“ („Metafizica Realităţii Virtuale“), Lewis Lapham afirmă că acest roman al lui Hesse este o „metaforă crucială pentru înţelegerea naturii cyberspace-ului“.


Hesse face o paralelă între mitul esperantist şi ecumenism; şi scriitura şi religia se exprimă într-un idiom, cu unul îi vorbim lui Dumnezeu, cu celălalt ne recunoaştem limba maternă. Ambele construcţii se dovedesc artificiale. Şi jocul cu mărgele de sticlă este un limbaj artificial, dar nu este comun tuturor oamenilor, este privilegiul unei elite, al unei elite puţin numeroase, cu pretenţii de universalitate prin suma perfecţiunilor pe care consideră că le întruchipează. Jocul cu mărgele de sticlă nu se vrea un limbaj universal, iar cele două utopii sînt diferite. Dacă la origini, aşa reiese din primele  versiuni ale introducerii cărţii, era un joc de societate, un joc pentru adulţi, jocul a devenit în timp apanajul unei elite intelectuale, fiind un limbaj hermetic, iar acest termen trebuie luat în sens propriu, practica jocului fiind reglată prin legea unui esoterism de tip instituţional. Academia căreia îi sunt afiliaţi membrii constituie nodul unui ordin care este o adevărată societate iniţiatică, cu ierarhie, cu arhive, cu disciplina secretului.
Jocul cu mărgele de sticlă a devenit o artă, în sensul unei practici spirituale, o alchimie spirituală. Într-un text scris în 1932, an în care Hesse scrisese trei versiuni ale introducerii, Hesse face cîteva consideraţii despre teologie şi religie, încercînd să aşeze alături o spiritualitate de tip esoteric pusă în acţiune în sînul unei comunităţi care se apropia de modelul confreriei pitagoreice. În acelaşi text, Hermann Hesse lasă să se înţeleagă că şi arta şi limba sînt moduri de expresie care pot fi depăşite, iar jocul cu mărgele de sticlă să devină o practică spirituală, nu doar visul unui scriitor, care, paradoxal, vrea să treacă dincolo de frontiera limbajului curent.
Singurătatea spirituală a artistului și izolarea de lumea modernă sunt teme frecvente în operele lui Hesse. Romanele sale, majoritatea psihoanalitice și simbolice, includ Peter Camenzind (1904), Unterm Rad (Sub roată) (1906), Rosshalde (1914) și Demian (1919).
Lupul de stepă (1927), unul dintre cele mai cunoscute și mai complexe romane ale sale, descrie natura duală a umanității. Aceeași temă se regăsește și în Narziss und Goldmund (Narcis și Gură de aur) (1930).
Între scrierile sale se regăsesc Jocul cu mărgele de sticlă (1943) și Siddhartha, povestea unui tânar indian, fiu de brahman, plasată in timpul vietii lui Gautama Buddha, în timp ce acesta își propovăduia învățăturile. Cartea a fost publicată în 1922 și a constituit un roman ilustrativ pentru interesul lui Hesse în studierea budismului.
Finețea și calitatea lirică a prozei lui se regăsesc și în versurile pline de melancolie din Gedichte (Poeme) (1922) și Trost der Nacht (1929). Eseurile sale sunt adunate în Betrachtungen (1928) și Krieg und Frieden (Dacă războiul va continua) (1946).
În 1946 îi este decernat Premiul Nobel pentru Literatură pentru lucrarea „Jocul cu mărgele de sticlă”. Hesse a editat publicațiile März (1907-1912) și Vivos voco (1919-1923).
Scriitorul elveţian de origine germană Hermann Hesse primeşte distincţia pentru literatură. Motivaţia juriului: „pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală şi putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice şi înalte calităţi ale stilului“.
Jocul cu mărgele de sticlă este o magistrală punere în scenă a acestui carusel magic al cunoaşterii ca oglindire a elevului în dascălul său, dar şi invers, prin metamorfoza învăţăcelului într-un învăţător, pentru maestrul său, dar şi pentru viitorii săi ucenici.
Iată ce scrie Andreea Ciucă despre ”Lupul de Stepă”: ”E o carte plină de simboluri şi se împletește foarte bine cu psihologia. A reuşit destul de uşor să mă facă să mă întreb ce animal zace ascuns în mine, cum îi pot face faţă, cum să râd de viaţă. Încă de la început m-a făcut să-mi dau seama că nu e o carte ca restul pe care am mai pus mâna. Şi asta mi-a confirmat-o destul de bine fraza ,,Doar pentru nebuni”. Încă de aici am realizat că de-a lungul acestui roman nu voi avea parte de personaje tipice, de povești false aruncate în stânga şi în dreapta. Un alt simbol cred că ar fi personajul care ne trimite cu gândul la o creatură din mitologia greacă, pentru că Pablo e cerberul ce păzeşte intrarea în acest labirint. Poate că trecerea asta a lui Haller nu a fost chiar o călătorie inițiatică, ci mai degrabă un îndemn că e timpul pentru zâmbete, nu pentru depresii ivite din senin. Sunt sigură că dacă aş citi cartea de zeci de ori, aş înţelege-o diferit de fiecare dată. Dar poate că acesta este cu adevărat farmecul ei. Cert e că mi-a paralizat fiecare muşchi din corp. Nu recomand Lupul de stepă oricui. Nu e pentru cei care vor să se simtă bine când interacționează cu literatura, pentru că îţi jupoaie sufletul, pentru că aproape că te face să te transformi şi tu la rândul tău într-un astfel de animal. Nu ai scăpare.”

Hermann Hesse nu a fost doar un eminent om de litere, cu o exemplară operă literară încununată cu Nobelul literaturii. A avut ambiţia de a trăi o adevărată viaţă spirituală. Cine vrea să găsească posibile resorturi ale creaţiei literare, poate urmări cu folos prietenia dintre Hermann Hesse, Carl Gustav Jung şi Gustav Meyrink, doi scriitori de geniu şi unul din cei mai mari psihologi ai secolului trecut. Hermann Hesse s-a disimulat în personajele sale; sigur se poate spune că personajele sale au urmat cu adevărat calea spirituală care i-a dus la transcendenţa reprezentată de monosilaba sacră buddhistă Om, considerată ca o conţinătoare a sintezei tuturor sunetelor). În Călătorie spre Soare-Răsare, Hesse afirmă că personajele unui autor sînt mai vii, mai frumoase sau mai reale decît autorul. Dincolo de aceste divagaţii cititorul lui Hesse rămîne cu fascinantele personaje conturate de autor, cu naraţiunea de o densitate spirituală greu de egalat, cu îndemnul de a căuta şi de a asculta verbul interior. Jocul cu mărgele de siclă, asemenea oricărei construcţii umane este condamnat la dispariţie, chiar dacă Joseph Knecht îi va supravieţui; templele, bibliotecile, şcolile, Castilia vor dispărea. Jocul cu mărgele de sticlă este născut din visul de a uni contrariile, un vis care nu ne părăseşte, iar legenda despre Joseph Knecht sugerează cu discreţie şi convingere această speranţă.


Surse:
esoterica.ro
adevarul.ro
ro.wikipedia.org
hyperliteratura.ro

youtube.com

Editorial
  • Haosul dictaturii sărăntocilor și baricada rezistenței

    Haosul dictaturii sărăntocilor și baricada rezistenței

    Laura Suzeanu S-au jucat cu focul. Pentru un ordin. Ordin care a ascuns foarte posibil multe promisiuni, de viitor. Dar de fapt obediența specifică lipsei de orizont, cel mai sigur pentru salariul primit, cel din banii statului. Care Stat cine este? Cine este, domnilor jandarmi, aduși, cărați, intoxicați cu minciună, …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Oul lui Columb (în italiană, “Uovo di Colombo”) este o expresie care …
Corespondenta la redactie