Fiecare vârstă este o escală şi, la fiecare escală, să ţii minte că niciodată n-ai să mai treci pe acolo. Şi mai ales să nu uiţi că viaţa e singurul lucru de care nu ne săturăm niciodată.

Publicat 10 aprilie 2018

Sunt un fel de gropar de gazete şi reviste, dar nici una din ele n-a murit de moarte naturală, adică din lipsă de cititori. Toate au fost gâtuite de diferitele guverne reacţionare care s-au succedat la cârma ţării în acea vreme.

Se spune foarte adesea că articolul de ziar nu trăieşte decât o zi, ziua apariţiei. Cred că e o greşeală. Sunt desigur articole legate de fapte mărunte, care îşi pierd foarte repede interesul. Adevăratul publicist, însă, atacă temele majore ale vieţii şi, dezbătându-le cu competenţă, curaj şi talent, face din ele scrieri care supravieţuiesc epocii.

Ah, cartea! Ce minunată prietenă pentru toţi singuraticii, pentru toţi visătorii! Nu vorbeşte decât când o-ntrebi. O uiţi ani de zile într-un raft şi, când o chemi, vine supusă, fără să-ţi poarte ranchiună pentru părăsirea în care ai lăsat-o.

Şi literaţii şi gazetarii au aceeaşi ţintă: trezirea scânteii rare în adâncul sufletului celorlalţi. Plămădesc acelaşi material: verbul, divinul verb, de care cu atâta înaltă pasiune vorbea Caragiale.

Adevăratul farmec al trecutului stă în oamenii cu care ai trăit puţinele zile bune şi multele zile grele ale vieţii.

De la tata, am înţeles ce e dreptatea; de la mama, am înţeles ce e bunătatea.

Am scris totdeauna ce am crezut. Bună sau rea, mi-am aşternut totdeauna pe hârtie credinţa mea. Iar când undeva n-am mai putut scrie ce cred, mi-am luat pălăria şi, fără supărare, am plecat.

Ce păcat că tinereţea este dată pe mâna copiilor.

Tudor Teodorescu-Branişte

A fost prozator, traducător, memorialist şi gazetar. Ca ziarist a editat „Jurnalul de dimineață” între anii 1944-1947. Numele gazetarului este asociat fără echivoc cu ideea de independență gazetărească, de rezistență sub trei tipuri de regimuri totalitare (carlist, fascist, comunist). „Jurnalul de dimineață” s-a impus ca publicație independentă, aservită doar interesului cetățeanului, refuzul constant al directorului Braniște și al întregii redacții de a adopta un discurs pro-URSS a condus la suspendarea ziarului. Se numără printre redactorii de la „Adevărul”(unde a fost şi prim-redactor), „Aurora”, conduce „Cuvântul liber” (1933-1936), cotidianul „Jurnalul” (1939-1940).
Tudor Teodorescu-Branişte s-a născut la 12 aprilie 1899, în Piteşti. Este fiul Anastasiei și al institutorului Ioan Teodorescu. Școala primara și șase clase de liceu le termină în orasul natal. Între 1918 și 1921 urmează cursurile Facultății de Drept a Universității din București. În paralel e copist și redactor la ziarele Izbînda, Avîntul și Cuvîntul liber. În 1921 își ia licența în drept și se înscrie la Baroul de Ilfov.
Debutează în 1915 în Rampa cu cronici literare semnate cu pseudonimul Andrei Braniște. Debutul său editorial are loc în anul 1920 cu volumul de schițe și nuvele Suflet de femeie. Atras de mișcarea socialistă din tinerețe, Tudor Braniște Teodorescu a avut o activitate publicistică susținută: Cronica, Gazeta, Solia, Scena, Aurora, Facla, Țara. Între 1933 și 1936 conduce ziarul Cuvîntul liber, iar în 1939 scoate Jurnalul, ziar de stânga, suprimat în anii dictaturii. Se retrage din gazetărie, pentru a reveni în 1944 ca director al Jurnalului de dimineață. A publicat volumul de proză scurtă (Șovăiri, 1921), publicistică (Oameni și cărți, 1923; Oameni de ieri, 1938; Oameni și paiațe, 1967) și romane (Fundătura cimitirului nr. 13, 1932; Domnul Negoiță sau individul împotriva statului, 1932; Băiatul popii, 1933; Prințul, 1944; Scandal, 1945).
A tradus din André Maurois, Leopold Stern, Benjamin Constant. După 1944, producția literară scade, reducându-se la confesiuni. Publicist prin vocație, Tudor Teodorescu-Branişte identifică deliberat literatura cu publicistica militantă, proza sa fiind preponderent socială și de atitudine.
Fiind în esență o literatură de investigație socială, mediul predilect al prozei lui Tudor Teodorescu-Branişte îl constituie lumea interlopă a mahalalelor, figurile de estropiați, promiscuitatea morală a micii burghezii. Schițele și nuvelele de început, cuprinse în volumele Suflet de femeie (1920) și Șovairi (1921) transcriu, cu precizie realistă și minuție documentară, diverse ipostaze din lumea bordelului și viața periferică. Informațiile și detaliile amănunțite oscilează între imaginea veristă și sugestia naturalistă a realității.
Tributar realismului de senzație, încetățenit la noi încă din secolul al XlX-lea, romanul Fundatura cimitirului nr. 13 (1932) este o descriere a mahalalei bucureștene cu mijloacele „realismului de informație” (Pompiliu Constantinescu ). Personajul romanului este studentul și publicistul Anibal Popescu-Delar, tip gongoric, meschin și profitor, imagine negativă a socialistului Ștefan Crețeanu. Contextul epic fiind redus, atenția prozatorului e îndreptată spre schițarea unor portrete și psihologii, analiza luând adesea forma satirei. Personajele sunt surprinse între vulgaritate și meschinărie, între iluzie și deznădejde. Asupra lor amenință ca o fatalitate degradarea morală, aventura obscură, existența tenebroasă. Desprinderea din rândul acestora a lui Crețeanu, pentru a reliefa o opoziție tranșantă, e un artificiu prin excelență romantic. Tot de imaginația romantică țin și gustul pentru macabru, cultivarea senzaționalului în maniera lui Eugene Sue, secvențele terifiante, farsa grotescă.
Vizitele nocturne în cimitir, introducerea unui mort în casa lui Stoican sunt doar câteva din episoadele tenebroase, de altfel în concordanță cu existența nebuloasă a mahalalei. Principiul literar care guvernează acest roman e cel al corespondenței dintre eroi și mediul de viață, dintre imaginea realistă și manifestarea psihologică. Opoziția prea vizibilă între psihologia „civilizată” și cea primară, „degradată” lasă să se întrevadă un subtext satiric, derivat din atitudinea gazetarului. Un poncif este Domnul Negoiță sau individul împotriva statului (1932), reluare cu mijloace proprii a nuvelei lui Filimon, Nenorocirile unui slujnicar. Personajul e o marionetă caraghioasă, impertinentă prin trivialitate și ridicolă prin mondenitate, un „gentilom de mahala” care trece pe rând prin aventuri galante și dispute politice.
Cu Băiatul popii (1933), acțiunea se mută în planul vieții politice, sensul investigației fiind aceeași deconspirare a anomaliilor. Tot de substanță politică este și romanul Prințul (1944), cea mai bună creație epică a prozatorului. Jean-Andrei Munteanu, descendent al unei familii de boieri, aristocrat prin substanță, individ rasat, cu predilecție pentru latura estetică a vieții, în urma unei crize financiare se întoarce din Occident la conacul strămoșesc de la Munteni. Sosind în perioada unor prefaceri sociale radicale, „prințul” se află dintr-o dată în fața unei lumi străine spiritului său. Eroul încearcă o ultimă salvare în estetism, în cultivarea ostentativă a mirajului și mondenității, în iluzia conștientă. Presimțindu-și sfârșitul iminent, eroul invita într-una din seri trei femei de condiție vulgară (Cornelia, Aneta și Marioara), în fața cărora joacă ultimul act al vieții. În fața acestora, „prințul” teatralizează, infuzându-le o anume magie (precum Cotrone al lui Pirandello din Uriașii munților), își rememorează trecutul încercând să integreze prezentul străin într-o biografie consumată. Agonia nu e lipsită de o introspecție lucidă; totul e de un tragism „rece”, asumat. În amestecul de halucinație și cabotinism, eroul are revelația că prezența umanului alterează ficțiunea, o subminează. Agonia fiind o insinuare treptată a morții, personajul sfârșește prin a se sinucide. Romanul e singular în epocă prin absența clișeelor, prin profunzimea analizei, fiind una din producțiile valoroase ale epicii românești.
Romanul Scandal (1945) relatează o idee excepțională, fericirea ca platitudine, pentru a oferi o frescă a relațiilor politice ale vremii. Moartea lui Alexandru Dima, șeful opoziției, în plină glorie politică, transformă romanul într-o producție minoră. În Primavara apele vin mari (1960) prozatorul reconstituie, cu mijloace gazetărești și accesorii epice, răscoalele.
Tudor Teodorescu-Branişte a fost și un remarcabil publicist, cu atitudine tranșantă în fața degringoladei istorice. Parte din articolele publicate în presa au fost strânse în volumele de cărți, unde si-a expus opiniile de fervent socialist. Alături de articole de atitudine, culegerile conțin și portrete și amintiri, redactate într-un ton familiar, „proletar”, lipsit de morgă și afectare. S
cara vieții (1976) adună postum fragmente dintr-un roman autobiografic rămas neterminat. Informația amănunțită, detaliile insolite dau, prin aglomerare, sugestia de epic virtual.
Fiind în primul rând un gazetar, Tudor Teodorescu-Branişte s-a condus în proza sa după criteriile publicisticii: a căutat aderența la public, expresia directă, uneori neglijența, narațiunea vie, antrenantă. Subiectele sunt adecvate la realitate, fiind în general deghizări epice ale cotidianului. Nu sunt străine acestei proze nici rețeta și influențele, grefate însă pe fondul unui realism autohton.

OPERA:

Suflet de femeie, București, 1920;
Șovăiri, București, 1921;
Oameni și cărți, București, 1922;
Leon Gambetta, București, 1924;
Ochiul de nichel, București, 1927;
Clemenceau (1841-1929). Omul, opera, București, 1929;
Fundătura cimitirului no. 13, cu desene de Ion Anestin, București, 1932;
Domnul Negoiță sau Individul împotriva statului, București, 1932;
Băiatul popii, București, 1933;
Doctrina bâtei: naționalism, reacționarism, antisemitism, București, 1936;
Oameni de ieri…, București, 1938;
1944 – Prințul, roman după care regizorul Sergiu Nicolaescu a realizat filmul Orient Express în 2004
Scandal, București, 1945;
Primăvara apele vin mari, București, 1960;