Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Jurnalul unei iubiri veneţiene: Vasile Alecsandri şi Elena Negri

I

În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuţi, la Veneţia, coborând din gondolă la uşa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto şi Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numarul 3927 purta, ca şi astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul şi Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri şi iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiţii îşi stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, alecsandri si negridomiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor şi a trăi (nu ştiau) cel mai frumos, dar şi cel din urmă capitol al poveştii lor de dragoste.
Elena venise la Veneţia înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-şi recapete echilibrul sănătaţii în oraşul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult.

“Amorul vostru puternic e şi sfânt”

Se cunoscuseră în 1844, la moşia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei şi prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni şi nimic nu te poate opri să te bucuri de viaţă.


Veneţia era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi şi noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. “Iubiţi! Iubiţi! Ne zice Veneţia cernită/ Iubiţi! Amorul vostru puternic e şi sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu oraşul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneţia, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon.

În Jurnalul său, Alecsandri notează că, de la balcon, vedea mulţimea de gondole alunecând pe Canal Grande, ocolindu-se unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici. Tablou mişcător, luminat de cele din urmă raze ale soarelui şi însufleţit de cântecele gondolierilor, de strigătul lor: “Riva!” (Fereşte-te!) atunci când trec dintr-un canal în altul.

Îndrăgostiţii îşi construiesc, în Palatul Benzon, o lume numai a lor, în care gesturile mărunte se transformă în dovezi de iubire încântătoare. Veneţiei cosmopolite îi oferă alternativa unei existenţe simple, în care se despart, temporar, de trecut, mai puţin însă de propria lor ţară. Astfel că savurarea cafelei turceşti, după obiceiul moldovenesc, devine un ceremonial aparte. “Sorbim, scrie el, micile noastre felegeanuri (ceşti de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătură trezeşte în noi un suvenir din patrie, aşa că nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gândim la multele picături câte încap într-o ceaşcă şi la multele ceşti pe care le bem, în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi “libaţiile” noastre în cinstea ţării.”

Farmecul Veneţiei

Jurnalul lui Alecsandri mărturiseşte marea bucurie a acelor zile, comentată cu exaltare de poet: “Fericiţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se ascund de lume şi pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor, pe acela al Veneţiei!”. Credinţa înalţă pe om la cer, iar amorul coboară cerul în om, spunea Byron.

Ni-i imaginăm pe Elena Negri şi pe Vasile Alecsandri plimbându-se prin Piaţa San Marco, unde cântă muzica militara. Arcadele Procuraţiilor forfotesc de oameni. Lămpile de gaz îşi aruncă lumina în faţa cafenelelor. Îi vedem trecând, la braţ, prin Piazetta, locul lor preferat, aruncând priviri spre Palazzo Ducale şi spre Ponte dei Sospiri. Se întorc, apoi, “acasă”, pe Canale Grande, admirând, de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Gondolierul Antonio, băiat dezgheţat (care îl face pe Alecsandri să remarce că, la Veneţia, barcagii sunt mai cultivaţi decât savanţii din Academia de la Iaşi), le spune legende veneţiene. Una este chiar despre gondolieri. Cică fiul unui doge s-ar fi îndrăgostit de o femeie frumoasă, dar săracă, şi a cerut-o în căsătorie. “Biondinetta” avea însă un iubit gondolier care, în ziua nunţii, a lovit gondola prinţului, scufundând-o. De atunci, în semn de doliu, la Veneţia, toate gondolele sunt negre.

II

“Astfel, timpul se perindă în plăceri”…

Pentru Vasile Alecsandri şi Elena Negri, şederea de două luni la Veneţia a însemnat cât o întregă viaţă fericită. Cei doi îşi făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar şi un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple aşa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucaşievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.)
Îşi petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereuşit.; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, aşa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoş al fotografiei – făcut la Veneţia).

Viaţa lor curgea necomplicat şi romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouaşul Niniţei – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraş roşu pentru gondola lui Antonio… două albume în care Niniţa pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj şi una cu inventarul lor casnic, menţionat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri şi 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 maşină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr precum şi vanilie, un găvănoşel de muştar frantuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella şi brânză, fructe din belşug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră “mobila noastră” şi care va ajunge, în final, tot la Antonio. “Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupaţii de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vântul, sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică şi colindăm, la întâmplare, cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase, stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înşine, despre ţara noastră sau despre copilul nostru.”
Sănătatea oscilantă a Elenei Negri îl obligă, totuşi, pe 12 noiembrie, pe Alecsandri, să facă planuri de plecare către o zonă mai caldă a Italiei. Astfel că îşi plăteşte datoriile în oraş, duce lucrurile mari la bordul vasului “Arhiducesa Sofia” şi se întoarce lângă Niniţa lui pentru a se bucura de ultimele clipe în apartamentul lor din Palatul Benzon. “Ne-am obişnuit atât de mult cu acest frumos colţişor unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristăm numai la gândul de a-l părăsi. Câte taine ale inimii, câte manifestari de bucurie, câte scene duioase sau nebuneşti, serioase sau copilăreşti s-au petrecut în două luni între pereţii acestui apartament! Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noastre vesele de domino şi micile supeuri pe la ceasurile după miezul nopţii. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugărit de atâtea ori ca nişte copii râzând în hohote. Dincolo, cele două balconaşe ale noastre în care am stat atâtea ori spre a admira Palatul Foscari luminat de cele din urmă raze ale soarelui şi mişcarea gondolelor lunecând spre mal. Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colţ are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârşit, trebuie să ne despărţim de toate.”

“Steluţa”…

Despărţirea de Veneţia a însemnat, pentru Alecsandri şi Elena Negri începutul unei alte călătorii care se va sfârşi tragic. În drum spre Sicilia, la Neapole, boala Niniţei se agravează. Alecsandri şi Costache Negri o îmbarcă, de urgenţă, pe un vas, cu gândul de a merge cu ea acasă, în Moldova. Elena se sfârşeşte, însă, pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său, ca într-o tristă poveste de dragoste. Palazzo Benzon din Veneţia avea să rămână un loc al amintirii. Alecsandri a revenit acolo, căutând urmele fericirii pierdute căreia îi dedică una din cele mai frumoase poezii ale sale, “Steluţa”: “Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,/ Stea dulce şi iubită a sufletului meu!/Şi care-odinioară luceai atât de vie/Pe când eram în lume tu singură şi eu!…”

În căutarea Palatului Benzon

Februarie 2012. Veneţia trăieşte efervescenţa zilelor de carnaval. “Carne-vale” (intrarea în postul mare, fără carne) aduce de pe “terra ferma” o lume pestriţă, gata să facă parte din distribuţia spectacolului cu măşti. Mai puţini ca în anii trecuţi (zice-se că din cauza crizei), turiştii-pietoni iau cu asalt străzile şi piaţetele serenissimei republici.
Ne-am amestecat printre ei, în cautarea unui reper de acum 166 de ani. Ştiam că-l vom găsi, pentru că, la Veneţia, timpul conservă nu numai operele de artă, ci şi clădirile, amintirile oamenilor… Iată-ne, aşadar, căutând, casă cu casă, locul în care Vasile Alecsandri şi Elena Negri au trăit una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura română. Palazzo Benzon.
L-am descoperit, încastrat în labirintul de “calle” ce dau spre Canal Grande. Ne-a deschis Luigi, portarul-pictor care are grijă de cartea de imobil, de pinacoteca palatului şi de pisicile Pricipesei Murat (alias pianista Caroline Haffner). Urcăm spre apartamentele de sus, căutându-l pe acela de trei camere cu sufragerie, închiriat de Alecsandri în 1846. Trecem prin câteva săli întunecoase cu pereţii acoperiţi de tablouri grele cu portrete de strămoşi şi blazoane, scrutăm, prin ferestrele întredeschise, Canal Grande şi ochii noştri devin ochii acelor îndragostiţi care priveau, cândva, îndelung, gondolele la apus.

Ne primeşte Prinţesa Caroline şi, din prima clipă, ne dăm seama că ne aflăm “acolo”, în sufrageria fericirii. Pare surprinsă să afle că trăieşte în apartamentul unei mari iubiri. Îi luăm un interviu acestei doamne, a cărei familie se trage din Napoleon Bonaparte, suntem copleşiţi de simplitatea şi de firescul dialogului, iar la plecare promitem că vom reveni.
Ieşim, apoi, din Palazzo Benzon pe sub iedera verde; Luigi îşi ia şi el rămas-bun de la noi, coborâm câţiva paşi până la pontonul dinspre Canal Grande şi ne încordăm auzul, s-auzim barcarola lui Antonio, gondolierul isteţ care i-a insoţit pe cei doi la Veneţia. Suntem în inima Carnavalului, dar, sub zidurile sobre ale Benzonului, inima înamorată a timpului s-a oprit, parcă, o secundă.

Sursa: vacantierul.ro

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 29 = 31

Editorial

“Bran-a museum without walls!”:Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Erasmus+

31 iulie 2017

“Bran-a museum without walls!”:Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Erasmus+

Proiectul “Bran-a museum without walls!”: Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Programul Erasmus+ și inițiat de Asociația “I.

  • 0
  • 2.454
  • 420
  • 5.544
  • 824
  • 46.176
  • 161.954
  • 1.775.676
  • 3.663.072
  • 762.665
  • 83
  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Etimologia cuvântului “prost” şi evoluţia sensului Sunt cuvinte, în limba …
Corespondenta la redactie