Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Magia și vrăjitoria la români

Subiectul practicilor magice în societatea românească de la începuturile sale până în zilele noastre este comun pănă la un punct practicilor similare întâlnite la alte popoare şi în alte culturi. Fără îndoială, magia populară, stră-românească ascunde încă multe taine, unele de abia bănuite de istorici, etnologi şi cercetători ai fenomenologiei paranormale. Controversate, dar fără îndoială interesante şi misterioase, practicile magico-religioase din spaţiul vraji-cover-iautohton trebuiesc nu doar reamintite, dar mai ales păstrate şi studiate. În ele sunt ascunse sensuri şi esenţe ale unei lumi primordiale, arhaice şi unice. Lumea care de fapt este un univers cu multe planuri, legi şi mituri. Universul satului tradiţional românesc.

Magia ca instrument de evadare şi control
Pe bună dreptate putem considera motivaţia din spatele actului magic, drept un pas evolutiv-aventuros al fiinţei umane. Căci încă de la începuturile sale, fiinţa umană a căutat în actul magic o modalitate de evadare şi chiar de control al universului fizic, finit şi vizibil, deci limitat şi limitant prin definiţie directă.
magiePentru cei care ştiu a citi şi interpreta atât informaţiile cât şi cursul lumii şi al evenimentelor, însăşi etimologia cuvântului „magic” este revelatoare în acest sens.
Asta deoarece sensul cuvintelor, magie, mag, magician, provin din  asirianul Maga –sacerdot, transformat ulterior în mag, de către persani, de la care termenul a ajuns la romani, fiind preluat din latină în toate limbile europene. Magicianul şi magia se referă la arta de a stăpâni şi a comanda forţele Naturii, asemenea pe cele supranaturale, oculte şi, de regulă, pe cele ale Răului. Acest aspect ne indică faptul că magia nu este doar o practică străveche, ci şi o artă pe care o stăpâneau întotdeauna nişte iniţiaţi, la origine şamani, preoţi şi sacerdoţi păgâni.
Ea a fost dintotdeauna asociată curentelor naturiste, precum şi de o concepţie mitologică asupra lumii. În Lumea Veche (din care face parte şi spaţiul românesc) odată cu apariţia religiilor monoteiste, cultul religios şi magia (altădată comune în vremurile străvechi) s-au separat, dar niciodată în mod tranşant. Probabil tot în acel moment s-a produs diferenţierea între magician şi vrăjitor. Conform definiţiei date de Jean Palou, magicianul este un iniţiat în marile mistere, pe când vrăjitorul nu cunoaşte decât micile mistere.
Lac din Munţii Carpaţi
Toate tipurile de magie, indiferent de spaţiul etno-cultural de origine (deci şi cea autohtonă) susţin că în afara lumii vizibile există şi una invizibilă, prin urmare în spatele fiecărui lucru există o forţă, o energie, pe care etnologii au denumit-o „Mana” după termenul polinezian care o desemnează. Este izbitoare asemănarea dintre magia şi mitologie, căci legile gândirii şi acţiunii magice nu se deosebesc cu mult de structurile gândirii mitice, dovadă în plus a originii comune a celor două. Magia, la fel ca mitologia se bazează pe simbolism şi pe existenţa unei relaţii de determinism total dintre toate fiinţele, obiectele şi entităţile de pe toate nivelele existenţei.
Spre deosebire de abordarea strict ştiinţifică a realităţii înconjurătoare, unde evenimentele sunt legate pe principii logice şi cuantificabile, în concepţiile magico-mitice secretul percepţiei este reprezentat de analogia, asemănarea dintre esenţă şi aparenţă, dintre formă şi substanţă.
Aşa ajunge simbolul, în sine, să i se atribuie aceleaşi însuşiri şi statut ca al obiectului pe care îl simbolizează.
Şi aşa rezultă puterea pe care o are în magie, cuvântul, logosului împuternicit de ritual (descântec, blestem, incantaţie).
Doar magie albă şi neagră ?
De regulă, din cele mai vechi timpuri se face clar deosebirea dintre aşa numitele magii albe şi magii negre. Prima este de regulă benefică şi se bazează pe puterea cuvântului sau gestului ritualic. Prin extensie, aici se pot încadra din acest punct de vedere aproape toate riturile agrare şi agro-pastorale româneşti cu substrat magic, practicabile de-a lungul anului calendaristic, precum şi actele de magie medicală.
De-a lungul timpului, la români, aceste tipuri de magie populară, folclorică de multe ori, s-au impregnat deseori cu elemente creştine, deoarece în concepţia populară autohtonă, magicianul cere uneori mijlocirea sau intervenţia lui Dumnezeu, a Maicii Domnului sau a sfinţilor.
Multe acte magice la începuturile lor, s-au transformat aproape total în ceremonialuri pentru riturile de trecere precum naşterea, botezul, nunta, înmormântarea, etc, sau chiar au fost deghizate în jocuri populare din repertoriul copiilor (de-a Baba Oarba, de-a Puia-Gaia).
Magia neagră, pe dealtă parte are scopuri agresive şi intenţii malefice. Ea este cu mult mai periculoasă decât prima, deoarece implică în mod obigatoriu invocarea şi colaborarea demonilor, a spiritelor rele pentru succesul actului în sine.
Dimineaţă în Munţii Carpaţi
Spre deosebire de magia albă, ale cărei noţiuni erau cunoscute de mame, bunici, mătuşi mai experimentate, acest tip de magie periculoasă era înfăptuit întotdeauna doar de către persoane care-şi făceau din asta profesia şi îndeletincirea lor de căpătâi precum vrăjitoarele. Ca un fapt interesant, în lumea satului tradiţional românesc, transpare prezenţa aproape exclusivă a femeii vrăjitoare, fapt similar şi în alte culturi europene. Foarte rar întâlnim vrăjitori bărbaţi, dar de fiecare dată când aceştia apar, sursele susţin unanim că acesta era mai puternic decât orice vrăjitoare. Alte entităţi din panteonul popular autohton care se implicau în aceeld e magie erau persoanele şi personajele cu însuşiri demonice de genul strigoilor, moroilor, vidmelor…
Mergând pe linia concepţiei magico-mitică a lumii, întreaga alcătuirea a lumilor înconjurătoare şi ale fiinţelor şi entităţilor care le populează sunt privite ca un text care poate fi descifrat şi interpretat. De fapt, gândirea primordială interpretează orice acţiune drept un gest, mai ales relaţiile dintre om şi Supranatural. De aici aurezultat toate practicile divinatorii, de prezicere a viitorului, denumite acte de ghicit. În lumea veche românească, majoritatea prezicerilor aveau un rost deosebit de practic, căci se refereau la timp, prin magia meterorologică, la recoltele câmpului şi la marile evenimente ce apar în viaţa tuturor: căsătoria, bolile, moartea, norocul, nenorocirile, fericirile şi bucuriile.
Toată această categorie de previziuni (deosebit de bogată, complexă şi plină de înţelesuri suprinzătoare şi insuficient studiate) alcătuiesc nimic altceva decât suma credinţelor populare, pe care etnologii de formaţie iluministă s-au grăbit să le denumească superstiţii , iar etnologii de orientare teologică le-au denumit scurt şi retrograd drept eresuri.
După eminentul cercetător Tzvetlan Todorov, pe lângă magia albă şi cea neagră, funcţiile practicilor magice mai pot fi clasificate în funcţie de scop.
Astfel exorcizarea arhaică prin care se doreşte dispariţia răului, se numeşte desfacere sau descântec în tradiţia noastră. Apoi Imprecaţia prin care se urmăreşte apariţia răului, este prezentă la români prin blesteme. Cominaţia prin care se urmăreşte dispariţia vrăjii, se cheamă dezvrăjire, întorsăturp sau descolindat la români. La final, Conjuraţia urmăreşte apariţia binelui şi este specifică colindului românesc şi a descântecelor intersectate sau influenţate de rugăciunile creştineşti.
Munţii Maramureşului
Fabulosul dialog cu „nevăzutul” purtat de reprezentanţii culturii arhaice româneşti prin intermediul riturilor şi textelor magice, vizează de regulă strămoşii mitici, care veghează asupra vieţii comunităţii şi acţionează ca intermediari între planuri. La noi, la români spiritele de dincolo sunt deseori aceşti strămoşi. Acesta este motivul pentru care la români actele de magie populară erau legate de perioadele sensibile din an, când limitele dintre lumi devin friabile. Perioadele intense de ghicit şi făcut farmece au loc în preajma marilor sărbători solstiţiale şi echinocţiale care coincid în mare parte cu  Sărbătorile Moşilor şi chiar cu praznice mari bisericeşti precum Sfântul Vasile, Boboteaza, Blagoveşteniile, Paştile, Rusaliile, Sângiorzul, Adormirea Maicii Domnului şi Crăciunul.
Locurile cele mai bune pentru astfel de cate magice erau nimeni altele decât sediile şi spaţiile epifaniei strămoşilor tutelari şi ale spiritelor totemice. În trecut, vrăjile se făceau la vatră, pragul casei, grajd, ocolul vitelor, răscrucile de drumuri, hotarele satelor şi pădurile şi apele cu statut sacru.
Iele şi furnici, 
Draci şi pricolici, 
Ce mai faceţi voi ?
Toate popoarele au avut credinţa conform căreia majoritatea bolilor sunt datorate activităţii malefice a duhurilor rele. Credinţele românilor referitoare la acest aspect nu se deosebesc în esenţă de restul credinţelor cu substrat arhaic. De fapt, la un studiu comparativ, se încadrează perfect în sfera credinţelor popoarelor de sorginte indo-europeană.
Astfel de entităţi (cel mai adesea nevăzute) care populează  văzduhurile satului românesc sunt adesea vrăjmaşe lucrării Lui Dumnezeu, dar uneori se identifică cu Sacralitatea fiind nişte unelte coercitive şi educative ale Acesteia.
În schimb, sunt mereu periculoase pentru om şi au o identitate bine precizată de poporul român, răsfrângându-se într-un bogat panteon la fiinţelor mitologice malefice autohtone.
Pe primul lor în ierarhia duhurilor periculoase se remarcă dracii şi diavolii cei neadormiţi. Evident, este şi aici o categorică influenţă iudeo-creştină, dar care s-a grefat pe credinţele precreştine ale stră-românilor despre duhuri rele, credinţe conservate în practicile populare.
În lumea satului, dracul e mai mereu desemnat prin poreclele sale, căci nu este bine să-i spui numele, ca să nu fie chemat. Aşa că românii i-au spus dintotdeauna Necuratul, Pârdalnicul, Împieliţatul, Sarsailă, Scaraoschi, Ucigă-l Toaca, Ducă-se pe pustii, Alimănitu, Aghiuţă, etc.
Un spirit rău în mijlocul focului
Tot la români, atunci când un demon este respeonsabil de natura unei boli, numele acelei boli se identifică cu cel al demonului. Buba, Junghiul, Tusea, Năjitul, Vărtejul, Brânca şi mulţi alţii sunt ameninţaţi în textele descântecelor, fiind ameninţaţi să părăsească bolnavul. Aceşti demoni-duhuri sunt de fapt bolile mici. Personificările bolilor mari, ale epidemiilor, au o răspândire mai largă şi sunt nimeni altele decât Ciuma, Holera, Vărsatul, Frigurile.
Strigoii şi moroii, deşi nu erau percepuţi drept duhuri demonice propriuzise erau învinuiţi, condamnaţi şi izgoniţi în descântece. La fel şi pricolicii, Avestiţa sau Samca, o altă entitate negativă care ataca mai ales copii nou născuţi. Nu au scăpat de descântece nici Zburătorul, duh erotic masculin, deci un demon inccub autohton care tulbura şi aţăţa instinctul sexual al fetelor mari, nevestelor părăsite şi al văduvelor tinere.
În acelaşi registru al magiei sexuale, urmează pe lista entităţilor periculoase, faimoasele iele, care apar ca adevărate năluci sub imaginea unor fete tinere îmbărcate în straie albe. În general erau atribuite ielelor bolile de nervi, nebunia şi reumatismul articular. În afară de purtatul permanent al unui căţel de usturoi, unul dintre puţinele remedii împotriva răului provocat de iele este descântecul specific, cunoscut de puţine vrăjitoare.
Ieşi deochi dintre ochi. La sate şi la oraşe, de asemenea. În timpul comuniştilor şi după ei…
Cele mai răspândite descântece magice româneşti sunt cele de deochi. Numit popular şi „săgetătură”, deochiul este prin definiţie o afecţiune energetică de natură magică.
Se provoacă extrem de simplu, printr-o privire hulpavă, lacomă şi invidioasă, „uitătura” populară, sau prin vorbă. Poate provoca răul chiar dacă nu a fost făcut cu intenţie. Puterea dăunătoare a acestei priviri, este în cazul acesta indemendentă de voinţa omului, fiind doar un fel de vrajă involuntară, provocată numai  de puterea pe care o au unii oameni de a deochea. Dintre fiinţele omeneşti , copii sunt cei mai expuşi deochiului, urmaşi de flăcăii adolescenţi, mirele şi mireasa, dar şi persoanele slăbite şi bolnăvicioase. Mai pot fi deocheate animalele domestice şi plantele.
La marginea dintre normal şi paranormal
Cele mai cunoscute simptome ale deochiului apar sub forma de dureri de cap urmate de căscat continuu, deşi omului nu-i este somn. Uneori creşte temperatura coporală, sau oamenilor le ţiuie urechile. Netratat, se crede că deochiul duce chiar la deces. Dar deochiul poate fi înlăturat uşor prin descântec, stingerea cărbunilor sau chibriturilor, precum şi prin rostirea rugăciunii Tatăl Nostru.
Evident că deochiul este poarta de introducere spre aşa numit-a magie populară erotică care include toate practicile folosite cu scopul de a provoca, aţâţa şi menţine dragostea fiinţei iubite, sau dimpotrivă, a pune capăt unei iubiri nedorite. În general era practicată de persoana respectivă sau de rudele ei apropiate, acestea apelând deseori şi la vrăjitori.
Vrăjile cu subiect erotic cuprindeau atât practici ale magiei albe, cât şi ale magiei negre. La români, tradiţia sătească aproba doar magia albă, numind acest fel de vrăji, farmece. Asta nu înseamnă că nu se foloseau şi practici reprobabile din repertoriul magiei interzise…
Fapt curios şi puţin cunoscut, la farmece apelau şi cuplurile căsătorite, când între soţi interveneau perioade de răcire a sentimentelor, sau de teama unor potenţiali duşmani care le-ar putea distruge căsnicia. Farmecele de dragoste se făceau doar sâmbăta şi duminica la revărsatul zorilor, până când răsărea soarele, sau seara, când cerul era senin şi apăreau stelele şi luna. Descântecele şi incantaţiile specifice se adresau elementelor sacre ale Cosmosului: soarele, luna, stelele, apa neâncepută, roua. În multe descântece de dragoste, oamenii apelau la ajutorul Maicii Domnului.
Drept instrumentar la aceste incantaţii magice se foloseau obiecte din metal sau plante magice ca mătrăguna, busuiocul, cicoarea, avrămeasa. Nu lipseau nici accesorii d eîmbrăcăminte sau fire de păr ale persoanei iubite. Pe lângă faptul că descântecele populare de dragoste ale românilor sunt pline de poezie şi au alimentat lirica autohtonă, întâlnim aici un gen de farmec desoebit de dramatic.
Ulcioare tradiţionale româneşti
Este vorba de „pusul ulcelei”. Nimeni nu cunoaşte vechimea acestei metode, dar, pe baza mărturiilor şi cercetărilor, se pare că metoda este deosebit de eficientă. Se face de regulă atunci când o femeie vrea să se căsătorească cu un bărbat căruia iniţial îi este indiferentă. Atunci, femeia ia o ulcică de lut nouă şi nefolosită, în care pune un obiect personal al bărbatului dorit. După care mergea cu ulcica la o vrăjitoare care punea înăunutru alte ingrediente necunoscute, în timp ce boloborosea vrăji rămase secrete şi astăzi. Ulcica trebuia ascunsă sau îngropată astfel ca bărbatul respectiv să nu o găsească niciodată. Dacă o găsea şi o spărgea, vraja era ruptă , iar el se trezea şi era iarăşi liber. Altfel, bărbatul era ca intrat într-o transă continuă în care era tot timpul absorbit doar de imaginea şi de persoana femeii care-i pusese ulcica.
Extraordinara lume a magiei străvechi româneşti a început să apună încă de la începutul secolului trecut. Mare parte din vrăjitoarele şi vrăjitorii români au murit fără să fi transmis mai departe tainele şi învăţăturile lor. Magia noastră arhaică a primit lovituri puternice  prin infiltrarea unor practici şi metode străine spaţiului, românesc, în speţă vrăjitoria şi mai ales „vrăjelile” ţigăneşti le-au înlocuit treptat, dar tot mai mult pe cele autohtone.
Casă tradiţională românească la Muzeul Satului din Bucureşti
În plus, odată cu dezvoltarea urbanizări, românii de la oraşe au început să uite practicile lor (în special în perioada interbelică), fiind atraşi de spiritism şi alte domenii ale paranormalului descoperite şi introduse în ţară de „intelighenţia” română care începea să călătorească prin Europa. Lumea şi aşa ascunsă a magiei satului românesc s-a ocultat încă şi mai mult odată cu apariţia regimului comunist în România. Regim care făcea apologia unui materialism ştiinţific, ateist, care respingea şi condamna astfel de practici descrise în limbajul de lemn tipic drept „activităţi mistice” sau „obiceiuri primitive, igonorante şi retrograde care trebuiesc să dispară pentru a face loc luminii umanismului comunist”…
Astăzi, nu se cunoaşte cu exactitate dacă mai există exponenţi autentici şi iniţiaţi care să cunoască practicile magice autohtone, la fel de bine cum le ştiau strămoşii noştri, nu cu mult timp în urmă.
Sursa: descopera.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 35 = 40

Editorial

“Bran-a museum without walls!”:Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Erasmus+

31 iulie 2017

“Bran-a museum without walls!”:Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Erasmus+

Proiectul “Bran-a museum without walls!”: Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Programul Erasmus+ și inițiat de Asociația “I.

  • 0
  • 2.312
  • 399
  • 3.987
  • 603
  • 125.983
  • 219.034
  • 1.741.022
  • 3.380.772
  • 717.272
  • 104
Corespondenta la redactie