La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.
Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, dintre 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri, formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.
Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
După război, în 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris se iau decizii care privesc și principatele Moldovei și Țării Românești. De exemplu, Moldovei i se atașează trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Ismail și Bolgrad. În contextul discuțiilor despre unirea celor două principate, în 1857 Marile Puteri acordă acestora dreptul organizării unui „referendum” (consultarea populației cu drept de vot) despre Unire.
În acest scop, se constituiau adunări Ad-hoc, în care se discutau alegerile pentru Divanurile Ad-hoc, care urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
În Țara Românească, majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire, însă în Moldova, situația a fost mai controversată. Aici, caimacanul (locțiitor la conducerea Moldovei), Nicolae Vogoride, sprijinit de Imperiul Otoman, care îi promitea domnia dacă Unirea nu se va realiza, a falsificat listele electorale de reprezentare în divanul Ad-hoc.
Șansa a făcut însă ca Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondența a fost furată și publicată în presa europeană, la Bruxelles.
Descoperirea a iscat scandaluri atât printre români, cât mai ales la nivel european. Marile Puteri au rupt relația cu Imperiul Otoman, au solicitat întâlniri cu împăratul Franței, Napoleon, și regina Marii Britanii, Victoria, iar falsele alegeri au fost, astfel, anulate. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru Unirea Pprincipatelor Moldovei și Țării Românești.

Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de Externe al Franţei.

Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

• desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.
• cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat Rusia de gurile Dunării.
  libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei.
• suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.
• armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă.

În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă.
În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc.

În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la 5 ianuarie 1859, reprezentantul „Partidei Naționale”, urmând ca ulterior într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu să propună la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor, și la București a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor.
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Alexandru Ioan Cuza; Guvernul Mihail Kogălniceanu și marile reforme

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveani, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza în timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
Reformele realizate au îmbrățișat întreaga viață a societății din Principate. Egalitatea în fața legii și a impozitelor (prin supunere la contribuții a unor categorii până atunci privilegiate și scutite), desființarea privilegiilor, îmbunătățirea și modernizarea aparatului judiciar, organizarea serviciilor de statistică, o nouă lege a recrutării prin care – cel puțin formal – obligațiile militare erau generalizate, reorganizarea serviciilor de lucrări publice s-au înscris printre reformele realizate în prima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Aveau să urmeze reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea de căi ferate, constituirea Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice, un regulament de navigație, organizarea Corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești, care au reprezentat o etapă a doua a reformelor încheiată în ultimele luni din 1863.
Dar cea mai de seamă reformă care trebuia înfăptuită era cea a relațiilor agrare. Problema fusese pusă cu acuitate în timpul revoluției din 1848 și nu mai suferea întârziere, deoarece nerezolvarea ei paraliza ansamblul procesului de reînnoire. De altfel, Convenția de la Paris recomandase și ea să se treacă “fără întârziere” la “revizuirea legii care reglementează raporturile dintre proprietarii pământului și cultivatori”. În vara anului 1862, avuseseră loc în Adunarea României dezbateri înverșunate, în condițiile în care majoritatea era deținută de conservatori, care, totodată, formaseră la 24 ianuarie/ 5 februarie 1862, guvernul unic sub conducerea lui Barbu Catargiu. Proiectul adoptat a reflectat pozițiile dreptei conservatoare, dar domnitorul a refuzat să-l sancționeze, problema rămânând mai departe deschisă. Soluția avea să fie găsită pe o cale nouă, după lovitura de stat din mai 1864.
Guvernul a fost încredințat lui Mihail Kogălniceanu, abil om politic, care a încercat să găsească un temei de înțelegere națională. Cea dintâi reformă și ea de însemnătate primordială pe care bărbatul de stat o va realiza, obținând un vot aproape unanim al Adunării, a fost cea a secularizării bunurilor mănăstirești. Prin legea secularizării, adoptată la 13/25 decembrie 1863, aceste bunuri au fost trecute în proprietatea statului.
A fost recuperat de către acesta un sfert din teritoriul național, aflat până atunci, în cea mai mare parte, în posesia unor așezăminte religioase străine. Guvernul Kogălniceanu a reușit, de asemenea, să primească voturi majoritare și pentru alte inițiative ale sale. Au fost înființate Școala superioară de științe și Școala superioară de litere, care transformate în anul următor în facultăți vor oferi temeiul înființării Universității de la București (după cea de la Iași, înființată încă din 1860).
O nouă lege a pensiilor, crearea Curții de Conturi, legea organizării armatei – adoptată cu o mică majoritate de Adunare-, legea contabilității, legea consiliilor județene, Codul penal și legea instrucțiunii publice, crearea Consiliului de Stat au fost, de asemenea, concretizări ale activității guvernului Kogălniceanu.
Aducerea în dezbatere a reformei agrare a dus însă la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea Adunării, ostilă soluției propusă de guvern pe care și domnitorul o susținea. A urmat dizolvarea Adunării pe calea unei lovituri de stat. Poporului i s-a supus spre aprobare, prin plebiscit, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris și o nouă lege electorală.
Lovitura de stat a sporit puterea domnitorului și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității Adunării. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante a creat posibilitatea decretării legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii până atunci clăcașe.
Ultimii ani ai domniei lui Cuza au fost apoi caracterizați prin adoptarea altor reforme, care în ansamblu s-au încadrat procesului de modernizare. A fost adoptat sistemul metric, a fost decretat Codul civil, s-au afirmat drepturile autocefale ale Bisericii române față de Patriarhia din Constantinopol, s-au luat măsuri contra jurisdicției consulare, s-a promulgat legea instrucțiunii publice, după ce, în iulie 1864, se crease Universitatea din București.
A fost înființată Școala de Poduri și Șosele (viitoarea Politehnică), au fost create Camerele de Comerț. S-au repus în vigoare taxele de export.
Legea pentru consiliul permanent al instrucțiunii publice, ca și legea pentru contractarea unui împrumut de 158 de milioane destinat lichidării chestiunii mănăstirilor închinate, legea pentru numirea mitropoliților și episcopilor, legea pensiilor gradelor militare inferioare, introducerea monopolului tutunului, concesionarea căii ferate București-Giurgiu s-au numărat printre realizările anului 1865.
În ansamblu, domnia lui Alexandru Ioan Cuza are o însemnătate primordială prin aceea că a pus bazele statului unitar, dar totodată și ale statului modern.
Noua țară a început să se numească România abia după abdicarea lui Cuza, din anul 1866, când a fost redactată prima constituție, adoptată la 1 iulie 1866.
În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.
Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, iar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.

Surse:
documente online
youtube.com