Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Nimic nu-i mai frumos ca adevărul.

Nimic nu-i mai frumos ca adevărul.

Când îţi faci un nou prieten, nu uita de cel vechi.

Viața este un joc al nebuniei.

Neîndoielnic este că niciun lucru nu ni-i drag dacă nu-i dres cu Prostie.

Ce însemnătate are ceasul morţii pentru unul care n-a trăit niciodată?

Omul este cel mai nefericit dintre toate animalele, căci este singurul care nu se împacă cu propria-i soartă şi încearcă să iasă din hotarele pe care i le-a pus natura.

Prietenia e cel mai mare dintre toate bunurile; tot atât de necesar vieţii ca apa, focul şi aerul.

Într-adevăr, cu cât păşesc oamenii mai apăsat pe calea înţelepciunii, cu atât îşi îndepărtează fericirea.

Proştii şi neştiutorii erau (sunt!) la mai mare preţ decât învăţaţii şi geniile.

O operă proastă va plăcea celor mai mulţi.

Ceea ce e ochiul pentru corp este raţiunea pentru suflet.

În ansamblul ei viaţa nu e decât un joc, un joc nebunesc.

Cele mai bune idei nu ne vin din raţiune, ci din nebuneasca luciditate a sufletului.

Pe zei, se află oare pe pământ muritori mai fericiţi decât cei alintaţi îndeobşte cu numele de proşti, smintiţi, neghiobi şi dobitoci?

Atunci când nu jigneşte, adevărul are în el ceva nevinovat care bucură inima oricui, şi zeii le-au dat darul de a rosti adevărul, fără să supere, numai proştilor.

Erasmus din Rotterdam

Fiu nelegitim al preotului Roger Gerard, Erasmus frecventează școlile severe ale ordinelor monahale din Deventer și s’Hertogenbosch iar, după moartea tatălui său, intră în mănăstirea ordinului augustinian din Steyn, în apropierea orașului Gouda. După ce a devenit preot în anul 1492, lucrează ca secretar al episcopului din Cambrai, care îl trimite la Paris, unde începe studiul teologiei și filozofiei scolastice. În acest timp, dezvoltă tot mai mult o atitudine critică față de rigiditatea dogmelor religioase și obține dispensa de viață în mănăstire, consacrându-se studiului limbii și filozofiei grecești clasice. Începând din anul 1499, întreprinde numeroase călătorii în Franța, Anglia, Italia și Elvețiaunde intră în contact cu cele mai importante centre și personalități culturale ale timpului, ține lecții și conferințe, are posibilitatea să studieze vechi manuscrise. În Anglia cunoaște pe Thomas Morus și predă la Universitatea din Cambridge, în Italia devine prieten cu tipograful și editorul venețian Aldo Manuzio iar Universitatea din Torino îi decernează titlul de Doctor în Teologie. În anii 1514-1521 trăiește în Basel (Elveția), părăsește însă orașul în timpul reformei lui Ulrich Zwingli, revine mai târziu la Basel, unde își sfârșește zilele la 12 iulie 1536.
Erasmus (Desiderius) din Rotterdam s-a născut la 28 octombrie 1466, 1467 sau 1469 în Rotterdam, Olanda. Erasmus a dedicat cea mai mare parte a operelor sale problemelor religioase. Devine cunoscut, în 1500, cu „Collectanea adagiorum”, o colecție de proverbe și zicale latine și din Biblie, „Enchiridion militis christiani” („Manualul combatantului creștin”, 1503). Opera cea mai importantă este „Encomium moriae” sau „Laus Stultitiae” („Elogiul nebuniei”, 1509), dedicată lui Thomas Morus, o satiră la adresa teologiei scolastice, imoralității clerului și a curieicatolice, în același timp apologie a pasiunii exaltate („nebuniei”) a adevăratului creștin care-și dedică viața credinței. Erasmus înțelege credința creștină ca o acceptare nedemonstrabilă – împotriva și mai presus de necesitatea oricărei rațiuni – a lui Dumnezeu devenit om, care moare pentru mântuirea oamenilor și învie din morți prin el însuși. Pentru aceasta trebuie schimbată formația clasică a teologilor și literaților, lipsiți de sensibilitatea cerută de scriptura evanghelică. Aceste lucrări, în care Erasmus trimite la studiul izvoarelor originare ale creștinismului, au făcut să fie considerat deschizător de drum al reformei protestante, deși el a rămas tot timpul un catolic consecvent, cu toată apropierea de pozițiile teoretice reformiste. Atacurile sale împotriva erorilor autorităților ecleziastice și superstițiilor i-au adus învinuirea de protestantism din partea Vaticanului, Erasmus își ilustrează însă clar poziția ideologică în opera „De Libero Arbitrio” (1524), care conține o critică severă a concepțiilor lui Martin Luther asupra lipsei de libertate a deciziilor omului, admițând însă necesitatea unei înnoiri a moravurilor bisericești.
Considerat „primul european conștient”, de scriitorul austriac Stefan Zweig, datorită lucrărilor sale care fac trimitere la studiul izvoarelor originale ale creștinismului, Erasmus a fost considerat deschizătorul de drum al reformei protestante, deși el a rămas tot timpul un catolic consecvent, cu toată apropierea sa de pozițiile teoretice reformiste. Erasmus își impune foarte clar poziția ideologică în opera „De Libero Arbitrio”, apărută în anul 1524, care conține critici serioase asupra concepțiilor lui Martin Luther despre lipsa de libertate a deciziilor omului, admițând totuși înnoirea imperativă a dogmelor bisericești. În prezent, numele său este legat de un program universitar de burse oferit de Uniunea Europeană, care a fost gândit astfel încât să permită schimbul de studenți între țările comunitare, dar și să întreprindă acțiuni destinate cooperării europene în domeniul învățământului.
În anii 1517-1524 traduce în limba latină („Novum instrumentum omne”) versiunea greacă a Noului Testament, traducere însoțită de comentarii critice, superioară ca stil și fidelitate în comparație cu Vulgata (Versiunea latină oficială a Bibliei) aflată în circulație. Această traducere i-a servit și lui Luther ca bază pentru transcrierea în limba germană a Bibliei. Lupta lui Erasmus împotriva ignoranței, superstițiilor și structurilor autoritare tradiționale a fost caracterizată prin convingerile sale umaniste, în special prin credința în necesitatea libertății spirituale. Cu toate că după moartea sa, în perioada Contrareformei, operele sale au fost înscrise pe Indexul cărților interzise prin hotărârile Conciliului de la Trent (1545-1563), Erasmus a exercitat – ca figură centrală a umanismului – o mare influență asupra istoriei culturii europene.
Erasmus din Rotterdam a fost un erudit teolog, un catolic nonconformist. În viața lui a criticat asiduu principi, teologi, clerici apuseni pentru laxitatea morală sau, dimpotrivă, pentru asprimea principiilor lor. Într-una din scrierile sale, el spune referitor la cei care se ocupau cu altceva decât cu propovăduirea Evangheliei: „Nici nu le trece prin cap că Iisus Hristos nu se va sinchisi de asemenea deşertăciuni şi că îi va întreba dacă au respectat învăţătura Sa de căpătâi, dragostea, pe care se întemeiază ­legea dată oamenilor”.
Cea mai cunoscută lucrare păstrată de la Erasmus de Rotterdam este „Elogiul nebuniei”. Scena centrală din acest text este următoarea: patimile, viciile omenești, personificate în paiațe de circ, își caută un conducător. Surorile întru fărădelegi ale prostiei sunt multe. În anturajul ei întâlnim următoarele personaje: Iubirea de sine, cea care se uită de sus; Linguşirea, cea care are trăsături delicate și ale cărei mâini sunt gata să aplaude; Uitarea, cea care moţăie şi pare adormită; Lenevia, care stă cu braţele încrucişate pe genunchi; Plăcerea, cea împodobită cu flori şi mirosind a parfumuri ameţitoare; Nebunia, cea cu priviri tulburi; Pofta, cea durdulie şi cu pielea lucioasă. Acestea sunt forţele cu ajutorul cărora prostia se manifestă în lume. Cu ajutorul lor ea stăpâneşte în mod eficient, ele aflându-se în subordinea ei absolută: datorită lor supune stăpânirii sale tot ce există pe lume şi prin ele poruncește acelora care cred că dețin puterea asupra întregului univers.
Patimile s-au oprit asupra prostiei ca lider al lor, dar ea, din condescendență, a cedat cinstea nebuniei! Nebunia s-a urcat pe tronul imperial, în aplauzele tuturor, ea fiind singura care le sintetiza și le reprezenta cel mai bine pe toate.

Alte lucrări

  • „De Ratione Studii”, („Despre rațiunea învățării”, 1511)
  • „Institutio principis christiani”, („Educația principilor creștini”, 1517)
  • „Querela pacis”, („Plângerea păcii”, 1517)
  • „Colloquia familiaria”, („Convorbiri familiare”, 1518)
  • „Dialogus Ciceronianus”, („Dialogul Ciceronian”, 1528)
  • „De Pueris Satim ac Liberaliter Instituendis”, („Despre educația suficientă și liberă a copiilor”, 1529)
  • „De puritate ecclesiae christianae”, („Despre puritatea Bisericii creștine”, 1536)

Elogiul nebuniei e un text extrem de accesibil care uimeşte prin actualitatea sa la mai bine de 500 de ani de la momentul în care a fost scris. Erasmus din Rotterdam foloseşte cu mare mãiestrie umorul pentru a scoate la ivealã prejudecãţile vremii sale şi

pentru a le înfiera. Surprinzãtoare e atât luciditatea autorului, cât şi permanenţa în timp a viciilor condamnate în textul din 1508. Dar, mai presus de toate acestea, se remarcã geniul lui Erasmus din Rotterdam de a folosi tonul de şagã pentru a câştiga acceptabilitate socialã unei critici usturãtoare a moravurilor. Şi sigur cã cititorului familiarizat cu marile scrieri filosofice nu îi va scãpa modul rafinat în care Erasmus reuşeşte sã introducã la modul glumeţ şi foarte uşor de asimiliat idei fundamentale ale unor mari gânditori precum Platon, Socrate sau Seneca. În cele ce urmeazã redau o serie de citate reprezentative din Elogiul nebuniei, ieşite aşa cum şi-a dorit autorul din gura Prostiei înseşi:

„PROSTIA VORBEŞTE

Voi ridica şi eu o laudă, dar nu lui Hercule ori lui Solon, ci mie, cum ar veni Lauda Prostiei.

asemenea purtare şade bine prostiei. Căci este oare ceva mai firesc decât ca Prostia să se preamărească singură şi să-şi cânte virtuţile?

Şi chibzuiesc că nu-i ajung nici pe departe în îngâmfare pe înţelepţi şi pe principi. Ruşinându-se chipurile să îşi ridice ode ei înşişi, aceştia oploşesc de obicei câte un panegerist mieros 

Să mă definesc ar însemna să mă fixez între anumite hotare, ori puterea mea este nemărginită

eu sunt acea adevărată împărţitoare de bunuri, acea Prostie căreia latinii îi zic Stultiţia, iar grecii Moria.

Apoi eu îmi semăn oriunde atât de tare că nimeni nu ar putea să mă ascundă, nici chiar cei ce se ţin de înţelepţi şi n-au dorinţă mai fierbinte decât să-şi pară astfel. În ciuda scălâmbăielilor la care se dedau, seamănă a maimuţe îmbrăcate în purpură ori a măgari în piele de leu.

Drept să spun, tare mai sunt nerecunoscători muritorii ăştia faţă de mine. Căci ei îmi sunt cei mai buni supuşi, şi totuşi atâta se feresc să fie chemaţi după numele meu, încât ajung să îi ocărască pe alţii cu el, de parcă ar fi vreun stigmat al ticăloşiei şi decăderii. Şi nu merită oare aceşti proşti fără pereche, ce se închipuie la fel de înţelepţi ca Thales, să îi poreclim Morosophes, adică neghiobi-înţelepţi?
v
reau să-i maimuţăresc niţel pe oratorii din zilele noastre, care se cred asemeni zeilor din cauză că ştiu să-şi folosească limba ca şi lipitoare. Şi tot lor li se pare o culme a măiestriei să împăneze fără nicio noimă un discurs latin cu niscaiva cuvinte greceşti, care să-i dea un aer misterios.

Căci nu mică este plăcerea proştilor de a admira lucrurile care vin de departe.

doicile mele au fost cele mai graţioase nimfe din lume; Methe – Beţia – fiica lui Bachus, şi Apaedia –Neştiinţa – odrasla lui Pan.

însoţitoarele mele. Dar dacă am adus vorba despre ele, să vi le şi prezint. Aceea care se uită de sus la voi este Iubirea de sine. Aceasta, cu trăsături delicate şi ale cărei mâini sunt pururea gata să aplaude, este Linguşirea. Dincoace o vedeţi pe zeiţa Uitării care moţăie şi pare adormită. Mai încolo, Lenevia stă cu braţele încrucişate pe genunchi. Şi cea de colo, încinsă cu ghirlande, încununată cu coroniţe de trandafiri şi mirosind a parfumuri ameţitoare, cine ar putea fi decât Plăcerea? Lângă ea este Nebunia aceea care aruncă încoace şi încolo priviri tulburi. Ici, durdulie şi cu pielea lucioasă, o veţi recunoaşte pe zeiţa Poftă. Zăriţi însă şi doi zei printre atâtea zeiţe. Unul este Comus – Cheful –, iar celălalt Morfeu – Somnul. Cu ajutorul lor supun stăpânirii mele tot ce există pe lume şi prin ei poruncesc acelora care poruncesc lumii.

Într-un cuvânt, oricât de înţelept ar putea fi, dacă vrea să aibă parte de plăcerile cărnii, pe mine trebuie să mă cheme.

Ce femeie ar ceda avansurilor unui bărbat dacă ar cugeta mai bine la primejdiile şi durerile facerii sau la chinul creşterii plozilor? Şi, fiindcă viaţa voastră se datorează căsătoriei, asupra căreia veghează credincioasa mea Nebunie, gândiţi-vă câte îmi datoraţi!

Nu mi-a fost greu să vă arăt că eu sunt obârşia vieţii.

să-mi spună ei mie dacă viaţa ar fi altceva decât mohorală, plictiseală, dezgust şi anevoinţă, într-un cuvânt searbădă, dacă nu i-ar da gust plăcerea, adică prostia.

aduc în sprijin mărturia lui Sofocle, poet atât de mare încât nu va putea fi niciodată îndeajuns lăudat, care m-a cinstit zicând: „Să nu gândeşti e cea mai dulce viaţă”.

Nu-i oare copilăria, prima vârstă a omului, cea mai veselă şi mai plină de farmec dintre toate?

Pentru că, de la naştere încă, natura, această mamă grijulie, i-a învăluit în prostie, care merge la inima părinţilor, le alină caznele şi atrage asupra pruncilor bunăvoinţa şi ocrotirea de care au nevoie.

Eu alung din calea tinerilor nesuferita înţelepciune şi le deschid poarta plăcerilor.

Şi desigur niciun muritor n-ar putea îndura bătrâneţea, dacă trista soartă a omenirii nu m-ar îndupleca să-i mai vin o dată în ajutor.

Aici bătrâneţea o ia încă o dată înaintea copilăriei. Aceasta din urmă, deşi foarte plăcută, nu poate gusta una din cele mai de preţ desfătări ale vieţii: pălăvrăgeala. Mai apoi, bătrânii se dau în vânt după copii, şi copiii după bătrâni, fiindcă zeilor le place să-i adune pe cei care se aseamănă. Şi de nu luăm în seamă ridurile şi anii pe care îi poartă bătrâneţea, pot semăna două lucruri mai bine decât bătrânul cu copilul?

Prostia, uituceala, curiozitatea, toate duc la o asemănare perfectă între aceste două vârste.

Uitaţi-vă la slăbănogii, morocănoşii şi necăjiţii ăştia care se apucă să studieze filosofia ori vreun alt lucru serios şi anevoios. Sufletul lor, necontenit tulburat de o mulţime de gânduri diferite, apasă asupra firii. Spiritul li se risipeşte în prea multe, seva vieţii seacă în ei şi de obicei îmbătrânesc înainte de a fi fost vreodată tineri. Dimpotrivă, nerozii mei, toţi rotofei şi durdulii, strălucesc de sănătate şi bunăstare,

Nu, fără mine n-ar fi pe pământ nici bucurie, nici fericire, nici desfătare. Ia priviţi numai cu câtă grijă natura, mama bună a spiţei umane a semănat prostia în toate!

Surse:
ziarullumina.ro

terramagazin.ro
ro.wikipedia.org
dragdelectura.wordpress.com
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 75 = 79

Editorial

“Bran-a museum without walls!”:Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Erasmus+

31 iulie 2017

“Bran-a museum without walls!”:Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Erasmus+

Proiectul “Bran-a museum without walls!”: Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Programul Erasmus+ și inițiat de Asociația “I.

  • 2
  • 3.063
  • 540
  • 5.843
  • 847
  • 42.148
  • 161.251
  • 1.881.907
  • 3.981.025
  • 812.043
  • 76
  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Substantivul DEFILEU și pluralul lui: DEFILEIE, DEFILEE sau DEFILEURI? Potrivit …
Corespondenta la redactie