Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Nu o anumită societate îmi pare ridicolă, ci omenirea.

Nu o anumită societate îmi pare ridicolă, ci omenirea.

Comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednică de luat în râs.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu…

M-am gândit adesea că politica este o treabă prea serioasă ca s-o încredinţăm politicienilor.

E destul să privesc cerul (într-o noapte cu stele fără lună) şi braţele îmi cad în jos de neputinţă, de tristeţe. Dacă oamenii ar privi mai des cerul şi foarte atent, ar muri de disperare şi umilinţă. Putem trăi fiindcă îl uităm. Nu ne întristează numai; ne înspăimântă, ne înnebuneşte, ne sfâşie.

Descrie un cerc, mângâie-l apoi şi se va transforma într-un cerc vicios.

Mă întreb dacă eu, care pun întrebări, pot să dau şi răspunsuri.

Nimic nu e mai ruşinos decât să fii prost. E mult mai compromiţător decât să fii criminal, până şi nebunia îşi are aureola ei. Dar să fii prost? Să fii un imbecil, cine acceptă aşa ceva?

Am atât de mult bun-simţ încât par smintit, nebun. Sunt anormal de normal.

Nu simularea constituie o vină artistică, ci proba simulării.

Logicianul: Spaima e iraţională. Raţiunea trebuie să-nvingă spaima.

Retorica presupune prin definiţie o teză, tendinţionism, voliţiune. Poezia nu urmăreşte nimic. Ea cunoaşte liric, vizionează, contemplă.

Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.

Ideologiile ne separă. Visele şi suferinţa ne apropie.

Am făcut nouăsprezece litografii din care au fost alese cincisprezece. Privindu-le, mă întreb cum au putut Salvador Dalí şi Leonardo da Vinci să deseneze atât de bine; dar cum universul îşi urmează cursul, cred că oricine poate sau trebuie să-şi spună cuvântul.

O poezie este culminaţia unui mers lăuntric: mers în străchini sau mers astral.

Nu este răspunsul cel care luminează, ci întrebarea.

Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare.

Arta este inutilă, dar omul nu e în stare să renunţe la inutilitate.

Toţi oamenii joacă roluri, în afară, poate, de unii actori.

Faptul că sunt stăpânit de un dor de neînţeles, ar fi totuşi semnul că există un altundeva.

Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid.

Întâmplările vieţii nu mă absorb total, eu nu aparţin numai acestei lumi.

De ce într-o zi minunea de a fi ia sfârşit, de ce înţelegem că este minune abia când pierim, de ce o întunecăm cu neghiobiile, cu duşmăniile, cu nădejdile stupide, de ce oamenii se caută unii pe alţii în noapte şi nu se regăsesc decât ca să nu se recunoască şi să se lovească, de ce ne agăţăm cu disperare de o semnificaţie inexistentă şi ce crimă trebuie să ispăşim pentru a putea trăi în acest vid?

Iadul este crima împotriva iubirii.

De ce cred în Dumnezeu? Nu sunt nici atât de prost, dar nici atât de inteligent pentru asta, nu îndeplinesc nici una din condiţii.

Adevărul este în imaginaţie.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?

Noaptea îţi aminteşti. Ziua este făcută să uiţi.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).

Progresul este o iluzie.

Eugen Ionescu

În mod paradoxal, cei care ar vrea să se informeze despre personalitatea excepționalului scriitor și om de Eugen Ionescu cel veselcultură Eugen Ionescu, în dicționarele specializate românești (apărute sub egida Academiei Române), vor afla că acesta este scriitor francez, de origine română, în timp ce francezii, de cele mai multe ori, îl prezintă, în mod corect, drept scriitor român și francez, având în vedere că debutul său literar are loc în România, în 1931, cu volumul de poezii “Elegii pentru ființe mici”, și continuă să scrie și să publice în românește până în 1941, când pleaca definitiv din țară, pentru a se stabili la Paris. Este adevărat că cele mai multe creații literare, cele care i-au adus notorietatea, au fost scrise în limba franceză, dar ar fi un gest de respect, din partea noastră, a românilor, să-l recunoaștem noi, în primul rând, ca scriitor român, devenit, ulterior, scriitor de limba franceză, cu atât mai mult cu cât opera sa a schimbat radical peisajul literar european, de după 1950.
Născut pe 26 noiembrie 1909, la Slatina, Eugen Ionescu face parte dintr-o generație de sacrificiu a culturii române, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, toți aflându-se în plină tinerețe și la începuturile carierei lor literare, când istoria a dat năvală, cu cele mai crunte evenimente, al Doilea Război Mondial și instaurarea dictaturii comuniste, în anii de după război. Unii (Ionescu, Cioran, Eliade) au ales calea exilului, ceilalți, rămânând în țară, au trebuit să înfrunte ororile temnițelor comuniste, pentru convingerile lor. Dar și unii și ceilalți au lăsat posterității opere excepționale, fără de care, spiritual, astăzi, am fi fost mai săraci.
Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.
Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.
După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București.
Eugene-IonescoExamenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București.
Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța.
Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!
Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 Ionesco_Eugenela Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian. Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea.
Eugene_Ionesco_Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.
De la plecarea din țară, din 1941, scriitorul nu s-a mai întors niciodată în România. În 1970, a devenit EUGENE IONESCOmembru al Academiei Franceze, ca recunoaștere a marelui său talent și a rolului excepțional pe care l-a avut în literatura secolului al XX-lea. În februarie 1989, a ținut, în sesiunea publică a Parlamentului european, un discurs despre încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist din România. Este, de asemenea, singurul scriitor căruia, în timpul vieții, i s-a publicat, în celebra colecție “Bibliotheque de la Pleiade”, opera completă. Universitatea Katowice, din Polonia, îi acordă, în 1992, titlul de “Doctor Honoris Causa”. S-a stins din viață doi ani mai târziu, în 1994, la 28 martie, și este înmormântat în cimitirul Montparnasse.
În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
Eugen_IonescuEugen Ionesco a fost, ca om de teatru şi ca om concret, un revoltat continuu împotriva ordinii absurde a lumii, împotriva răului din istorie, a indiferenţei, a “rinocerizării” omului. Împotriva oricărei satanizări care transformă, până la urmă, orice puritate într-un lucru urât, mizerabil. “Uneori am fost tentat să cred că lumea a fost creată de îngerii răi de care vorbeau bogomilii şi catarii”. A fost revoltat mai ales împotriva morţii, căreia i-a contrapus Binele, rugăciunea, speranţa în existenţa lui Dumnezeu. “Cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău”. Chiar dacă spaima sa cea mai cumplită a fost că Dumnezeu s-ar putea să nu existe. “Groaza mea este însă mult prea mare pentru a lăsa loc altui sensiment”.

Surse:
ro.wikipedia.org
destepti.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

+ 42 = 49

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

Corespondenta la redactie