Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Oamenii sunt răi; dacă m-oi asemăna lor, voi merge înainte, şi ei îmi vor întinde mâna; de nu, mă vor zdrobi. Între aceste două alternative trebuie să aleg.

Oamenii sunt răi; dacă m-oi asemăna lor, voi merge înainte, şi ei îmi vor întinde mâna; de nu, mă vor zdrobi. Între aceste două alternative trebuie să aleg.

Spiritul de rebel nu naşte: este rezultatul educaţiei.

Cu femeile se guvernează un stat; amar acelor domnitori care nu vor să înţeleagă această maximă!

Atât este adevărat că o femeie face dintr-un om un demon sau un înger, orice vei voi.

Avea un defect ce îl făcea nefericit, era bănuitor; acest defect la un om ce iubeşte cu patimă este o adevărată cauză de amărăciuni pentru el şi pentru cel ce el iubeşte.

Amor, sinceritate! Statornicie…! Vorbe deşarte, cu care moraliştii se înşală sau înşală pe alţii! Înapoi, iluziuni mincinoase! Să tacă aceia care ne spun că viaţa are farmece! Ei sunt inamicii cei mai mari ai omului. Nu este nimic bun aici în lume! Minciuna, trădarea. Iată natura sufletului omenesc!

Omul nu trăieşte decât în timpul cât a iubit.

Nu ştii, sufletul meu, că eram certat cu această lume şi tu eşti cauza de m-am împăcat?… o lume ce are în sânul ei o fiinţă atât de frumoasă, poţi să nu o iubeşti?

Farmecul naturii ne îndumnezeieşte şi invită inima la amor. Numai între oameni omul se face aspru; numai între oameni răzbunarea ridică braţul a lovi!

Gelozia este un simţământ egoist. Ea este patima în temerea ce are cineva de a vedea pe altul posedând obiectul pe care îl doreşte. Către aceasta ea este cealaltă fază a amorului: totdeauna este în proporţie cu dânsul.

Şi acum talente, merite, virtuţi, onestitate, mergeţi să vă ascundeţi cu ruşine! Lăsaţi să treacă stupiditatea, imoralitatea, imeritul, purtate de bogăţie!

Moartea e dulce pentru cei ce suferă.

Slăbiciunea sau virtutea au ele însuşi hotarele lor, cari îndată ce sunt trecute îşi schimbă natura.

Mariajul este fapta oamenilor; amorul este fapta lui Dumnezeu.

Tot este înşelăciune pe pământ… toţi înşală sau se înşală! Ce este mai inocent, mai sincer, mai cast în lume? Sufletul unei tinere fecioare! Ei bine, această fecioară ce jură credinţă mirelui său la poalele altarului încă înşală sau se înşală!

Natura face uneori câte o compensaţie: acolo unde nu este spirit, este inimă; acolo unde nu e frumuseţe, este spirit.

Eu sunt ca omul acela care, după ce a clădit un palat măreţ, după ce s-a îmbătat de fel de fel de vise că va trece la umbra lui o viaţă fericită, vede picând într-un minut edificiul său.

E frumos a muri înaintea celui ce iubim!

Ce trebuie o companie la bătrâneţe? Când eşti bogat, nu eşti niciodată părăsit.

Viaţa este tristă, şi restul e agonia morţii. Omul nu este creat pentru lungi suferinţe, ci pentru o zi de mulţumire. Amar aceluia ce nu poate să înţeleagă acest secret. El va fi pedepsit prin suferinţe fără repaos.

Dumnezeu, care a creat moartea, i-a dat pentru soaţă uitarea. Uitarea este bunul suprem al vieţii noastre. Ea vindecă rănile inimilor.

Încetează a osândi slăbiciunile omeneşti. Căci, vezi tu, dacă omul nu ar fi supus acestor slăbiciuni, ar fi o monstruozitate. Între om şi viciu nu e loc decât pentru un ipocrit.

Dacă am cerceta mai bine natura omului, poate că noi am fi mai aproape de adevăr! Căci, în fine, ce este omul? Ce este viaţa? Omul este o ţărână şi viaţa un vânt. El trăieşte o zi. Pentru ce să trăiască în necazuri?

Lăsaţi-mi cel puţin a crede că există o altă viaţă, a cărei seninătate niciun dar nu o tulbură, unde minciuna este necunoscută, unde amorul este nesfârşit.. între noi să rămâie, cine poate dovedi că sufletul este nemuritor?

Ce este însurătoarea dacă nu un pact de a trăi toată viaţa cu un amic împreună, fără a-l urî niciodată şi fără a putea face alt amic, utopie! Nu înţeleg a se însura decât într-un moment de exaltare, căci cată a fi exaltat ca să faci astfel de pas.

Să luăm lucrurile cum sunt. Să nu pierdem din vedere că acel ce ne-a dat viaţa nu ne era cu nimic dator. Lumea poate să fie mai rea decât o credem noi; dar asta nu este un cuvânt ca să ne pierdem curajul şi să chemăm moartea!.. Câte lucruri bune ne rămân a face! Şi câte lucruri bune ne sunt iară, ca să ne mângâie de cele rele. Eşti nedrept şi insulţi providenţa când te plângi astfel de viaţă!

Ce este viaţa? O stare de tranziţiune, un pas spre mormânt. Toate elementele, tot ce poate să atingă simţurile noastre sunt agenţii distrucţiunii ce se luptă neîncetat să ne ucidă, suferinţele şi plăcerile îşi dau mâna pentru destrucţiunea noastră, omul cade învins, curând ori mai târziu, dar cade întotdeauna.

Oamenii niciodată n-or fi mai buni! Cel ce are puterea în mână şi-ţi vorbeşte de fericirea altora te înşală; demagogul care strigă pe stradă “Dreptate” te înşală; femeia ce-ţi zice că te iubeşte te înşală; cel ce-ţi strânge mâna te înşală; cel ce vorbeşte ca tine din vise şi din morale te înşală. Ce mai aştepţi, dar?

Dimitrie Bolintineanu

Era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în ţară din Ohrida. În puţini ani ai tatălui său, Ienache, acesta îşi făcu în Valahia o situaţie acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat aproape de Bucureşti, el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.
Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 – secretar la departamentul ”pricinilor suditeşti”. Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă ”O fată tânără pe patul morţii”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul ”O fată tânără pe patul morţii” era o imitaţie după ”La jeune captive” (”Tânăra prizonieră”), de André Chénier, şi a fost publicat în ”Curierul de ambe sexe”.
Poet, romancier, revoluţionar şi om politic, Dimitrie Bolintineanu a avut parte de-alungul vieţii de umilinţă şi sărăcie pentru că a ales să fie cinstit. A murit bolnav, sărac şi plin de datorii.
Dimitrie Bolintineanu, cel numit de Alecsandri ”poetul cel mai poet al Munteniei” şi amintit de Eminescu în ” Epigonii” a fost un evocator strălucit al trecutului poporului român, un cântăreţ al dragostei curate şi al suferinţei omeneşti. De suferinţă a avut parte din plin Bolintineanu, destinul său fiind unul complet opus bogăţiei literare lăsate neamului românesc.  A trăit sărac, aproape toată viaţa la mila altora, şi chiar şi atunci când a ajuns un înalt demnitar al statului român, fiind numit ministru al Cultelor, a ales cinstea, care s-a dovedit a fi sinonimă cu sărăria şi umilinţa.
Se naște pe 14 ianuarie 1819 în satul Bolintinul din Vale (județul Ilfov). La 10 ani, Bolintineanu a fost trimis la Bucureşti unde a urmat cursurile şcolii Colţea. Este crescut de o mătuşă după ce ambii părinţi au murit. Urmează cursurile Liceului ” Sf Sava”, iar la 22 de ani ajunge copist la Secretariatul Statului. ” Înalt şi subţiratec ca statură, cu părul şi faţa brune, c-o frunte largă şi meditativă ce da înfăţişării sale un caracter bărbătesc şi poetic în acelaşi timp, cu surâsu-i rar pornit dintr-o bunătate sufletească adâncă ce îndulcea expresia lui tristă de obicei, Bolintineanu era un tânăr interesant şi simpatic”, îl descrie  Nicolae Petraşcu în cartea ” Dimitrie Bolintineanu”.   La 22 de ani, tânărul se îndrăgosteşte de o fată de 19 ani pe care o vede murind. Moartea ei l-a impresionat atât de tare, încât a aşternut pe hârtie elegia ”O tânără pe patul morţii”. Poezia este publicată în presa vremii şi face o impresie extraordinară lumii literare şi publicului. În 1843 este ales membru al “Asociatiei Literare a Romaniei” şi primeşte o bursă cu care pleacă să studieze la Paris la Collége de France. Prima sa carte, “Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu” apare în 1847.
Când în ţară a izbucnit revoluţia de la 1848, Bolintineanu a venit să ia parte la mişcare.Cu gândul de a deştepta poporul român, el fiinţă, împreună cu amicul său A. Zane, ziarul Poporul suveran la care avea să scrie Bălcescu, Cezar Boliac şi alte ilustraţii ale epocei”, mai scrie N. Petraşcu. După revoluţie este arestat împreună cu alţi confraţi  care luptase pentru patrie. Reuşeşte să evadeze şi ajunge în exil. La Paris duce o intensă activitate literară, scrie, publică şi devine un nume important.

Viaţă în exil  

Bolintineanu a revenit în ţară când a izbucnit revoluţia de la 1848. După înăbuşirea mişcării este arestat împreună cu alţi confraţi  care luptase pentru patrie. Reuşeşte să evadeze şi ajunge în exil, la Paris.  Din exil, cu mare dor pentru ţara în care îi era interzis să revină, Bolintineanu scria :  ”Exilat de mulţi ani din patria mea cu câtă tristeţe şi cu câtă plăcere mă uitam la malurile ţării natale. Cu tristeţe căci îmi era oprit a pune picioarul pe acest tărâm, totdeauna prada inamicilor şi a  fiilor lui cei vitregi, cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce mă departă de aceste locuri, oricât de triste şi monotone ar fi zilele în această ţară şi cât de frumoasă ar fi trecut viaţa în străinătate, nu uită cineva lesne locul în care ochii noştri au văzut soarele pentru prima dată”.  În 1852 părăseşte Parisul şi ajunge la Porţile Orientului. În 1855 îi apare romanul ” Manoil” considerat primul roman de gen din literatura românescă.
În 1857, după decretarea amnistiei generale, Bolintineanu, revine în ţară şi intră în politică. A fost pe rând secretar de stat la Departamentul Trebilor Straine, ministru al cultelor în Guvernul Kogalniceanu, membru al Consiliului de Stat. Deşi ajunsese în lumea politică şi se învârtea printre cei mai influenţi oameni ai epocii, Bolintineanu a rămas un om modest.

Ca ministru al Cultelor, Bolintineanu a militat pentru ceea ce îi era apropiat sufletului său de poet: literatura. După lovitura de stat din 2 mai 1864 Bolintineanu care făcuse opinie separată, este nevoit să demisoneze din minister A fost pentru o vreme secretar în Consiliul de stat , iar după desfiinţarea funcţiei ajunge fără niciun venit.
În 1869, Bolintineanu trăia dintr-o pensie de mizerie. Un contemporam care i-a făcut o vizită în anii săi de sărăcie, l-a evocat astfel: ”Poetul era îmbrăcat într-un gheroc negru, lung şi vechi.M-a poftit să şed dinaintea lui şi mi-a dat sfaturi pentru viitor.Să învăţ carte multă, că citesc cu luare aminte numai scriitorii mari şi să mă feresc de molima imitaţiei. De politică să fug şi să-mi păstrez cinstea obrazului, adăugă el cutremurându-se parcă de un fior, cu toate că cinstea, iaca unde te aduce… Şi cu mâna stângă sucindu-şi mâneca dreaptă, îmi arătă cotul gherocului tocit până la căptuşeală”.

Internat la ospiciu fără haine

Se spune că mizeria l-a adus pe Bolintineanu în pragul nebuniei. În aprilie 1871 a fost internat la Ospiciul Patelimon. În registrul de intrare al bolnavilor a fost menţionat astfel : ” Dimitrie Bolintineanu, fost ministru al Cultelor,  intrat fără haine”.   Pentru plata datoriilor, bunurile îi sunt scoase la licitaţie. Anunţul privind licitaţia obiectelor lui Bolintineanu a apărut în presa vremii, ca un apel făcut de amicii acestuia care voiau să îl ajute. ”
Poetul Bolintineanu este căzut în aşa slăbiciune de corp şi minte, încât amicii lui-nu el-se simt datori a face apel la toţi aceia pe care versurile şi proza poetului i-au desmierdat o dată, la aceia care au admirat talentul şi capacitatea lui. “Noi facem apel la toţi români simţitori să se grăbească a veni să concure la loterie l-a care s-a pus mobilierul şi biblioteca lui Bolintineanu”, scria ” Trompeta Carpaţilor” din data de 4 aprilie 1871.
Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură. Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la românii macedoneni. În același an, 1859, primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția.

Camera Deputaţilor a refuzat să-l ajute

Biblioteca a fost câştigată la licitaţie de Vasile Alecsandri care i-a înapoiat-o lui Bolintineanu. Suma rezultată din licitaţie a fost complet neînsemnată faţă de datoriile poetului şi pentru tratamentul necesar bolii. În vreme ce Bolintineanu se afla internat la ospiciu, sărac şi fără bani de medicamente, prietenii săi au făcut un apel în Camera Deputaţilor, solicitând un ajutor financiar pentru poet. ”Camera îl refuză. Un deputat din majoritate mărturisi chiar cu glas tare nepăsarea acestei ţări : Ce să-i facem? …”, evocă N Pătraşcu în cartea ”Dimitrie Bolintineanu”.
Dimitrie Bolintineanu a murit în dimineaţa zilei de 20 august 1872, la spitalul Pantelimon. A fost înmormântat în pământul satului natal Bolintin Vale.

Umilinţă după moarte

Ca şi cum mizeria din ultimele clipe de viaţă n-ar fi fost de ajuns, osemintele poetului au avut parte tot de mizerie şi umilinţă, chiar şi după moarte.  Osemintele i-au fost scoase pentru a fi aşezate sub bustul său, la câţiva ani de la moarte. Până când a fost gata bustul, rămăşiţele au zăcut în podul bisericii, printre unelte şi rozătoare, în aşteptarea inaugurării statuii. ”Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei aceste lucruri, zice cel ce le-a văzut, dacă n-aş fi urcat eu singur podul bisericii , dacă n-aş fi văzut ochii înlăcrimaţi ai celui care povestea şi arăta cutia, n-aş fi crezut că suntem atât de nedemni” scria N. Lupu în ziarul ” Viitorul” din  29 martie 1909, la 37 de ani de la moartea lui Bolintineanu. Pe scolul bustului inaugurat, într-un final, sub care odihneşte poetul stă inscripţia : ”În memoria poetului Dimitrie Bolintineanu, mort la anul 1872, 20 august”.
În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat: «Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine». 1872
În martie are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de George Sion. Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balș.
Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu.

Surse:
adevarul.ro
istoria.md
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

35 + = 39

Editorial

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum este corect ați sau a-ți (vorbit, înțeles, etc.)? Omofonele aţi si a-ţi se …
Corespondenta la redactie