Regele Carol al II-lea și cum a instaurat acesta dictatura în România

Publicat 20 februarie 2017

În urmă cu 78 de ani, Regele României Carol II-lea instaura dictatura regală.

Începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică acensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu înverşunare regimul democratic şi se pronunţa pentru reorientarea politicii externe a ţării spre Axa Berlin – Roma. Totodată, Octavian Goga dorea să câştige cu orice preţ alegerile din martie 1938 şi a negociat un acord secret cu Corneliu Zelea Codreanu. Forţele democratice erau derutate şi confuze, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic.

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea.
La 20 februarie 1938, regele României Carol II-lea a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituţii a României, care legiferează instaurarea dictaturii regale şi sfârşitul regimului parlamentar. Constituţia (Constituţiunea din 1938) a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice. Noua Constituţie a României va fi promulgată la 27 februarie 1938.
Constituţia din 1938 încearcă să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În acelaşi timp, ea admitea proprietatea şi capitalul ca drepturi inviolabile, îndepărtându-se de la principiile Constituţiei din 1923, care recunoştea proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la principiile Constituţiei din 1866. Constituţia de la 1938 critică regimul de partide şi concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobîndeşte prerogative deosebit de mari.

În perioada următoare, Carol şi-a instaurat un veritabil regim personal autoritar: primarii şi prefecţii erau numiţi pe scară ierarhică, s-a format „Straja Ţării”, din care făceau parte copii şi tineri şi a cărei comandant suprem era regele, presa şi radioul au fost puse în slujba regimului, iar pe 16 decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, orice activitate politică fiind considerată clandestină.
Prin acest fapt, Carol a urmărit să atragă unele cadre din vechile partide de partea sa numindu-le în posturi de conducere. Scopul declarat al FRN era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului”. Ultima măsură aplicată de Carol pentru creşterea puterii regale a fost adoptarea unei noi legi electorale pe 9 mai 1939. În alegerile parlamentare din 1 – 2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii FRN. Carol a sporit autoritatea regimului său continuu. Pe 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”.
Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern. În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice.