Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Tiranul e mieros cât timp e lipsit de putere.

Tiranul e mieros cât timp e lipsit de putere.

Dacă hrăniţi un şarpe, veţi putea fi muşcaţi de el, când zilele i-aţi prelungit.

O binefacere care ţi se reproşează a fost considerată totdeauna o jignire.

Greşelile mărunte vestesc întotdeauna păcatul mare.

Am vrut să văd şi am văzut!

Poporul se supune şi îşi respectă regele, de obicei, până când nenorocirea l-a lovit pe rege; atunci el se revoltă şi-şi scutură lanţurile.

Credinţa nu există fără fapte: ele sunt măsura ei.

Lumina nu-i mai pură decât cugetul meu.

O tragedie nu trebuie neapărat să includă sânge şi moarte; este îndeajuns să fie străbătută de acea tristeţe maiestoasă care este esenţa tragediei.

Pasiunea, oricât a-i ascunde-o, se vede pe dinafară. Totul ne trădează: suspinul, mişcarea, vorba, privirea. Focul ascuns e de-o sută de ori mai puternic.

Iubirea e mai greu de-nfrânt decât o gloată de duşmani.

Se imită unii pe alţii, caraghioşii! Şi asta numesc ei, înalta societate…

De semeni rău, culegi recoltă sângeroasă.

Cum să ajungă cel curat la suflet să fie prefăcut?

Nu există secrete pe care timpul să nu le dezvăluie.

În zadar te vei opune pasiunilor sau furtunii.

De frică, omul e în stare de orice.

Cine-a greşit o dată, oricând va fi în stare să săvârşească fapta cea mai de neiertat.

Conducător e doar acela demn să fie, cui viaţa şi onoarea, orbeşte, ostaşul i le-nchină.

Cine trăieşte cu evlavie, îi este necinstitului duşman.

Să-ţi laşi destinul în voia mâniei nu e un lucru cu minte.

Jean Racine

În trei veacuri de posteritate, opera lui Jean Racine a putut fi ocolită, dar niciodată negată. Solitarul crescut la Port-Royal în spiritul sever al jansenismului şi-a păstrat intactă fascinaţia estetică indiferent de tendinţele critice sub lupa cărora a fost citit.
Jean Racine s-a născut la 22 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franța. S-a născut într-o familie de mici funcționari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mănăstirea din Port Royal. Această serie de întâmplări nefericite i-a permis însă să primească o educație aleasă jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârșitul secolului, și care consta în relația dintre liberul arbitru al omului și grația eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare și în opera Fedra: „Creștin care a încălcat grația…”) care nu era permisă în școli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină. Vârsta de 18 ani îl găsește pe Racine orfan și sărac, dar cu o cultură vastă și cu o serie de relații în rândul Janseiștilor. A studiat filozofia în liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un prim pas el încearcă să concilieze aspirațiile literare și cariera ecleziastică, dar în final, după un eșec în cariera ecleziastică, s-a devotat în întregime literaturii.
S-a spus că prin opera lui Racine, tragedia a dobândit chip axiomatic de referinţă absolută. Dacă piesele sale nu ating întotdeauna valoarea arhetipală, mitologică a tragediei greceşti, ele înfăţişează însă eternul conflict dintre om şi destin. Conflict aşezat de Racine sub semnul verosimilului, schimbând accentul arhaic al tragediei vechilor greci. În prefeţele pe care le scrie la câteva dintre tragediile sale, Racine enunţă o teorie justificată prin propria operă. Acţiunea dramatică trebuie să fie de o extremă simplitate pentru a putea fi verosimilă. Esenţial este să creezi ceva din nimic. În prefaţa la Bérénice (1670), dramaturgul fixează durata maximă a unei acţiuni: 24 de ore. E timpul ideal pentru ca acţiunea să nu treneze şi deznodământul să apară repede, în mod natural, în termenul prevăzut încă de la ridicarea cortinei. „Sunt unii care consideră că această simplitate este semnul invenţiei sumare. Ei nu se gândesc că invenţia constă în a face ceva din nimic”, scrie Racine în a doua prefaţă la Bérénice. De trei secole, nimicul acesta fascinează şi provoacă interpretări dintre cele mai diferite.
În 1664 a fost introdus curții regale, scriind un poem în care îl lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesa de Molière, în acelasi an, însa fără prea mare succes. În 1665 l-a jucat pe Alexandru cel Mare, care a fost primul său succes. Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale. Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucată sub protectia Doamnei Henriette a Angliei îi asigură reputația lui Racine. După o singură comedie, „Apărătorii”, în 1668, revine permanent la tragedii și scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670), Ifigenia (1674) si Fedra (1677). Zdruncinat de critici, Racine renunță la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze înca din 1673, Racine a fost înaltat la rang de cavaler în 1690. Este deasemenea trezorier al Franței, funcție care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se așeze la casa lui iar soția sa Catherine de Romanet îi dăruiește 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes. La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) și Athalia (1691). La acea vreme Racine era tot împotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice și poetice.
Cunoştea foarte bine toate marile tragedii şi se spune că se retrăgea în pădurea mânăstirii pentru a citi Sofocle şi Euripide. Scrie versuri latineşti, traduce şi încearcă să adapteze versificaţia franceză la metrul original. E autor de ode; cu ode va trezi în 1660 admiraţia regelui şi va fi primit în înalta societate: La Convalescence du Roi, La Renommée aux Muses şi mai ales La Nymphe de la Seine, scrisă cu ocazia căsătoriei regelui cu Maria-Tereza de Austria, fiica lui Filip al IV-lea şi a Elisabetei de Franţa. Renunţă repede la o carieră ecleziastică.

După primul său mare succes cu Andromaca, este acuzat de jansenişti, a căror morală era austeră, că s-a lăsat ademenit de ispite lumeşti şi de marea primejdie a teatrului. Favorit al curţii şi al publicului, le răspunde cinic. Episodul marchează ruptura cu Solitarii de la Port-Royal. Timp de zece ani, Racine, fire inegală şi uneori răutăcioasă, cunoaşte gloria, chiar dacă adversarii nu lipsesc. Opt dintre cele douăsprezece piese ale sale datează din perioada 1667–1677. Este o perioadă agitată şi din punct de vedere sentimental. Se îndrăgosteşte de două actriţe celebre: domnişoara Du Parc, pe care o convinge să părăsească trupa lui Molière pentru cea de la Hôtel de Bourgogne, şi domnişoara De Champmeslé, care joacă rolul titular din Andromaca. În 1673 devine membru al Academiei Franceze şi în anul următor este înnobilat. Doi nepoţi ai cardinalului Mazarin, ducele de Nevers şi ducesa de Bouillon, care îl duşmăneau din motive obscure, organizează o cabală sinistră la premiera Fedrei, la 1 ianuarie 1677, la Hôtel de Bourgogne, pentru a favoriza succesul piesei pe aceeaşi temă a lui Pradon, prezentată după trei zile, la Hôtel du Guénégaud. Dintr-o mărturie a lui Boileau, transmisă de Louis Racine, fiul dramaturgului, aflăm că toate lojile celor două teatre fuseseră închiriate de autorii cabalei. Dar, pe când cele de la Hôtel de Bourgogne rămân goale la premiera tragediei lui Racine, celelalte se umplu până la refuz. Capodopera raciniană se joacă „dans le désert”, cum spun francezii. Un duel de sonete amplifică scandalul.
După căsătoria cu Catherine de Romanet, Racine devine un burghez liniştit şi retras. Scrie pe ascuns o Scurtă istorie a Mânăstirii Port-Royal, este numit istoriograf oficial al regelui. Asistă neputincios la prigoana janseniştilor (în 1679 se interzisese mânăstirii să mai primească novici), care în 1709 vor fi închişi ca într-o fortăreaţă la Port-Royal, pentru ca doi ani mai târziu, mânăstirea să fie distrusă din ordinul regelui şi cimitirul, profanat. Racine revine târziu la teatru, la solicitarea doamnei de Maintenon, cu Esther şi Athalie. Moare la Paris, în 21 aprilie 1699.
La mult timp după moartea sa, istoricii au descoperit în arhivele de la Bastilia că Racine a fost suspectat în „Afacerea otrăvurilor”, care a izbucnit în 1679. Protagonista acestui scandal public terminat la eşafod fusese Catherine Deshayes, căsătorită Montvoisin şi supranumită La Voisin, o femeie care se ocupa de vrăjitorie şi furniza clienţilor otrăvuri, pentru a elimina persoanele incomode. Se pare că nu se rezuma la atât, practicând magia neagră. Printre numele pronunţate ar fi fost şi cel al marchizei de Montespan, una dintre cele mai frumoase femei ale epocii, soţia lui Henri de Pardaillan şi metresă a regelui, care i-ar fi cerut sprijinul femeii Voisin pentru a păstra favorurile regale şi a învinge o rivală, doamna de Fontange. La Voisin l-a acuzat pe Racine că şi-ar fi omorât, în urmă cu zece ani, fosta iubită, Du Parc. În realitate, actriţa murise în urma unui avort. Fusese confundată cu o altă Du Parc, moaşă şi victimă în afacerea otrăvurilor, iar Racine a fost scos basma curată de poliţie. Catherine Deshayes a fost arsă pe rug în 22 februarie 1680.

Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forță fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Supusă dorinţei de măreţie, ura devine, din pasiune oarbă, raţiune de a fi. Ce poate oare împiedica personajele raciniene desprinse din matricea mitologică mediteraneană, în care se combină, de fapt, spaţii culturale, religioase, mentalităţi diferite, să renunţe la ură? Moartea sau gloria? Destinul potrivnic învins prin armele raţiunii sau prin puterea pasiunii? La Racine, într-o manieră chiar mai violentă decât la tragicii greci, locul tragic, scenă unică a întâmplărilor, este paralizat de spaimă dar şi de fantasmă. Spaima suprafeţelor şi fantasma adâncimilor. Spaimă de ura celorlalţi, revărsată la vedere sau, dimpotrivă, topită în intrigi oculte ca în Britannicus. Finalul tragediei poate însemna chiar începutul. Fuga de vina tragică. Dar această limită este atinsă numai de omul dotat cu puteri extraordinare, cel care e însăşi tăcerea, aşa cum Fedra rămâne în egală măsură cuvânt şi tăcere. Istoric, cronologic, opera raciniană se deschide cu două „tragedii de ruptură: Tebaida (La Thébaide, 1664), tragedie de violare a legii şi Alexandru cel Mare(Alexandre le Grand, 1665), tragedia accesului la putere şi corolar al prăbuşirii legii prin scandalul tragic. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trasături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor.
Fedra lui Racine se impune tocmai prin extraordinara compoziţie de stări sufleteşti pe care dramaturgul o încredinţează eroinei. Subiectul se pretează de minune unei tragedii psihologice, mai ales că scriitorul francez optează, fireşte, pentru versiunea lui Euripide din Hipolit, purtătorul de cunună, şi nu pentru cea a lui Seneca, din Fedra, care se inspirase din prima variantă a lui Hipolit, pierdută. În tragedia autorului latin, Fedra era mai degrabă o desfrânată, lipsită de scrupule şi de remuşcări. Era o atitudine convenabilă unei conjuncturi morale şi scepticismului lui Seneca. Pentru Euripide, Fedra era o victimă a Afroditei, cu toată complicaţia sufletească pe care i-o conferea amestecul de vinovăţie şi nevinovăţie.
Tragediile păgane (fără Esthera și Athalia) prezintă un cuplu de tineri inocenți, atât unite, cât și despărțite de o iubire imposibilă, deoarece femeia este dominată de rege (Andromaca, Britannicus, Bajazet, Mithridates), sau deoarece face parte dintr-un clan rival (Aricie din Fedra). Rivalitatea este adesea dublată de o rivalitate politică, pe care însă Racine nu insistă. În acest cadru aristocratic, care de la Bajazet devine un loc comun de pretext pentru nașterea unei crize, personajele află că regele este ori mort, ori învins, astfel simțindu-se libere să își dezvaluie pasiunile. Dar, informația este foarte repede negată. Întoarcerea regelui pune personajele în fața greșelilor lor și îi împinge, depinzând de natura sufletului, să regrete, sau să pună capăt rebeliunii lor. Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea. În aceste tragedii este vorba despre dragostea senzuală în forma sa extremă. Tragedia sa a suscitat o mare admirație și a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille și romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenței sentimentelor îi corespunde o limbă de o deosebită eleganță și armonie. Tragediile sale, cu acțiune mai simplă și evenimente mai puține, interesează, mai ales, prin viața interioară a eroilor. În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille și Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.
Racine este ultimul mare poet tragic francez, iar Athalia încheie o epocă. Tragedia clasică îşi consumase, nu numai în Franţa, toate resursele. Revenirile ulterioare nu vor avea nici proiecţia imaginară, nici puterea de expresie a acestui veac până la urmă bizar, dar creator de forme mentale şi stiluri.

Surse:
ro.wikipedia.org
costintuchila.wordpress.com
autori.citatepedia.ro
youtube.com

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

9 + 1 =

Editorial

“Bran-a museum without walls!”:Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Erasmus+

31 iulie 2017

“Bran-a museum without walls!”:Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Erasmus+

Proiectul “Bran-a museum without walls!”: Schimb de tineri finanțat de Uniunea Europeană prin Programul Erasmus+ și inițiat de Asociația “I.

  • 2
  • 720
  • 221
  • 5.270
  • 873
  • 35.840
  • 156.859
  • 1.800.731
  • 3.764.806
  • 778.092
  • 248
  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum se scrie „Majestate” sau „maiestate”? „La mulți ani, Majestate!”, „Astăzi, Maiestatea sa …
Corespondenta la redactie