Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Trebuie să ştim să luăm şi binele şi raul cu inimă uşoară.

Trebuie să ştim să luăm şi binele şi raul cu inimă uşoară.

Fericirea era doar un episod trecător în marea dramă a vieţii.

Dragostea înseamnă credinţă şi credinţa e ca o floare smulsă din pământ, care trăieşte şi fără rădăcină.

Experienţa omului e în raport direct cu intensitatea întâmplărilor trăite şi nu cu durata lor.

Desfăşurarea prost orânduită a planului bine orânduit al vieţii face ca rareori cel chemat să vină şi rar se întâmplă ca omul ce ţi-e sortit să-l iubeşti să apară la ceasul potrivit iubirii.

Dacă Galileo ar fi spus în versuri că pământul se învârte, poate că inchiziţia l-ar fi lăsat în pace.

Avea o mică rază de soare care îi mângâia sufletul- un vis, o dragoste sau o bucurie, sau cel puţin o speranţă firava şi depărtata care abia pâlpâia, dar care totuşi nu se stingea, căci speranţa nu se stinge niciodata.

Să fii copil cuminte, ţine minte asta; să fii blând cu animalele, cu păsările şi să citeşti tot ce-ţi cade în mână.

Tăcerea omului este minunat de ascultat.

Timpul schimbă totul, cu excepţia unui lucru din noi, care este mereu surprins de schimbare.

Mai bine sclava unui om de seamă decât regina unuia neînsemnat.

Dacă vrei să afli o cale spre mai bine, e nevoie să priveşti îndelung tot ce este mai rău.

Valoarea bătrâneţii depinde de persoana care ajunge la ea. Pentru unii oameni, cu realizări timpurii, este inutilă. Pentru alţii, care se dezvoltă mai târziu, îi ajută să îşi termine treaba.

Chiar şi speranţele uitate continuă să trăiască, aşa cum fac speranţele…

Dragostea ei era întru totul ca a unui copil, şi deşi caldă ca vara, era proaspătă ca primăvară.

Adeseori, viaţa poate juca feste oamenilor prin gândirea lor mai curând decât printr-o rană deschisă.

Timpul schimbă totul, cu excepţia unei mici părţi din sinele nostru căreia îi este frică de schimbare.

Brusca dezamăgire a unei speranţe lasă o cicatrice pe care cea din urmă împlinire a acelei speranţe nu o poate îndepărta întru totul.

Mii de ani de filosofie analitică n-au reuşit să explice, într-un fel pe care logica noastră să îl înţeleagă, cum se întîmplă de un bărbat grosolan ajunge alături de o femeie delicată.

Hotărârea de a evita un rău este uneori atât de statornicită, până când răul este atât de înaintat încât evitarea lui devine imposibilă.

Un îndrăgostit care nu este indiscret nu este un îndrăgostit.

Cruzimea este legea care penetrează întreaga natură şi societate şi nu putem să ieşim de sub puterea ei, nici dacă vrem.

Thomas Hardy

Și-a început studiile la o școala locală, unde a învățat latina și franceza, și și-a îmbogățit cunoștințele studiind singur greaca și germana și citind un număr mare de cărți. În 1856, a intrat ca ucenic la un arhitect din Rochester, care se îndeletnicea cu restaurarea bisericilor. Scriitorul englez Thomas Hardy s-a născut la 2 iunie 1840, la Upper Bockhampton, în Comitatul Dorset, ale cărui tradiții și peisaje le-a ilustrat în opera sa. 
Scriitorul englez Thomas Hardy s-a născut la 2 iunie 1840, la Upper Bockhampton, în Comitatul Dorset, ale cărui tradiții și peisaje le-a ilustrat în opera sa. Tatăl său a fost un zidar și constructor local. Mama lui Hardy a fost o femeie educată și ambițioasă, contribuind la educația fiului ei până la împlinirea vârstei de 16 ani, când a devenit ucenicul lui John Hicks, un arhitect local. Hardy a studiat arhitectura la Dorchester până în 1862, când s-a mutat la Londra. Cinci ani mai târziu s-a întors la Dorset pentru a lucra ca asistentul lui Hicks. A fost premiat de Institutul Regal al Arhitecților Britanici și de Asociația Arhitecturală.
În 1870, Hardy a cunoscut-o pe Emma Lavinia Gifford, care i-a devenit soție în 1874. Prima sa lucrare literară, o schiță umoristică intitulată “Cum mi-am construit o casă” (1865), a fost publicată în “Chamber’s Journal”, în 1867. Hardy s-a reîntors în Dorset, unde a continuat să lucreze ca arhitect și unde a început să scrie prima sa nuvelă, “Săracul și doamna”, al cărei manuscris l-a distrus la îndemnul scriitorului George Meredith. Acesta l-a sfătuit să construiască o intrigă mai complicată, făcând uz de mai mult neprevăzut, urmarea  fiind romanul “Remedii disperate” (1871). Cu “Sub copacul înfrunzit” (1872), al cărui subtitlu este “O pictură rurală din școala olandeză”, și-a cristalizat maniera de romancier.
Următorul roman, “Doi ochi albaștri” (1873), împletește tragedia cu ironia și idealizează dragostea. Conflictul tragic dintre caracter și mediu, formulat uneori ca un conflict între destinul orb și crud, voința imanentă care contravine tendințelor de afirmare ale individului și dorința omului de a-și desăvârși personalitatea reprezintă tema unor romane precum “Departe de lumea dezlănțuită” (1874), o primă capodoperă, publicată anonim în “The Cornhill Magazine” și atribuită de mulți lui George Eliot. Au urmat apoi “Mâna Ethelbertei” (1876) și “Întoarcerea băștinașului” (1878), cea mai sumbră operă a sa.
Între 1880 și 1896, a scris romanele “Gornistul regimentului” (1880), “A Laodicean” (1881), “Doi pe un turn” (1882), “Primarul din Casterbridge” (1886), “Pădurenii” (1887), ale cărui personaje își trag vitalitatea direct din contactul cu natura. “Tess d’Urberville” (1891) este opera sa cea mai cunoscută, dar care a stârnit dezaprobarea publicului contemporan, lezat în concepțiile sale absurde despre puritate și vinovăție de destinul tragic și măreția eroinei.


Nici “Jude neștiutul” (1895) nu a fost bine primit de către public, din cauza fatalismului amar de care este străbătut, după cum menționează www.britannica.com. Descurajat de reacția publicului, Hardy a renunțat să mai scrie romane.
Următoarea sa scriere a fost o operă fantastică intitulată “Iubita” (1897). Schițele și nuvelele sale au apărut în volumele “Povestiri din Wessex” (1888), “A Group of Noble Dames” (1891), “Micile ironii ale vieții” (1894) și “Un om schimbat și alte povestiri” (1913). Ca și romanele, ele se caracterizează printr-un ton de amărăciune și pesimism. Tragismul lui Hardy a fost comparat cu concepția tragică a lui Eschil. Natura în opera sa este elementul veșnic, măreț și calm, indiferent la suferință, dar dătător de viață. După 1896, Hardy s-a dedicat în întregime poeziei.


O vizită pe câmpul de luptă de la Waterloo l-a inspirat să scrie “Domnitorii” vol. I (1903), vol. II (1906), vol. III (1908), dramă epică în versuri albe, constând din trei părți, 19 acte și 130 de scene, în care descrie războaiele napoleoniene.
Scriitorul a mai scris o singură operă dramatică, ”The Famous Tragedy of the Queen of Cornwall” (1923), o dramatizare a legendei lui Tristan și Isolda.
Poeziile sale, în număr de aproape 1.000, au apărut în volumele intitulate “Poezii din Wessex” (1898), “Poezii despre trecut și prezent” (1901), “Caii de bătaie ai vremii” (1910), “Satire de circumstanță” (1914), “Poezii lirice târzii și timpurii” (1922), “Spectacole umane” (1925) și “Cuvinte de iarnă (1928), potrivit ”Dicționarului Literaturii Engleze” (Editura Științifică, 1970).
Evenimentele din majoritatea operelor sale se desfășoară în comitatul semi-imaginar Wessex și sunt marcate de descrieri poetice și fatalism.
Prin opera sa, caracterizată prin studiul amănunțit al caracterelor și ambianțelor, simpatie umană pentru eroi, prin viziunea fatalistă și pesimistă, se opune convenționalității epocii victoriene.
Viața religioasă a lui Hardy pare să fi fost un amestec de agnosticism și spiritism. Totuși el a scris deseori despre forțele spirituale care controlează universul mai mult prin indiferență sau capriciu decât prin reguli stricte. De asemenea, Hardy a dovedit în lucrările sale o anume fascinație referitor la fantome și spirite. În ciuda acestor sentimente, Hardy a avut totuși o legătură emoțională puternică față de ritualurile Bisericii Creștine, mai ales cele din comunitățile rurale, care au avut o influență formativă în timpul copilăriei sale. Unii critici literari au atribuit perspectiva cenușie din mai multe romane ale sale ca fiind reflectivă a părerii sale că nu există Dumnezeu.
Hardy a făcut o infecție la plămâni în decembrie 1927 și a murit în ianuarie 1928, după ce a dictat ultimul său poem soției, pe patul morții. Înmormântarea sa, pe 16 ianuarie la catedrala Westminster Abbey, a fost un eveniment controversat: familia și prietenii au dorit ca locul de veci să fie la satul natal Stinsford, dar executorul său, Sir Sydney Carlyle Cockerell, a insistat să fie la “Poets’ Corner” (Colțul Poeților, o secțiune de la Westminster Abbey unde se află urnele a numeroși poeți și scriitori britanici). S-a ajuns la un compromis prin care inima sa a fost îngropată la Stinsford cu Emma, iar cenușa a fost depusă la Colțul Poeților din Catedrala Westminster.
Opera lui Hardy a fost admirată de mulți autori, printre care D.H. Lawrence și Virginia Woolf. În 1910 i s-a acordat Ordinul Britanic de Merit.
La scurt timp după deces, corespondența și notele sale au fost arse de executorul său. Doisprezece dosare au rămas, unul din ele conținând note și extrase de articole de ziar din anii 1820, folosite de Hardy în ultimele sale lucrări.
Hardy devenise deja o celebritate în literatura engleză la începutul anilor 1900, fiind autorul mai multor romane foarte bine vândute. Totuși el a fost dezgustat de modul în care publicul a primit două din cele mai importante lucrări ale sale, și a renunțat să scrie noi romane. Câțiva critici literari sunt de părere că Hardy nu prea mai avea ce să scrie, epuizând creativ tonul din ce în ce mai fatalist al romanelor sale, între care Jude fiind punctul culminant.
A murit la 11 ianuarie 1928.

Thomas Hardy s-a bucurat încă din timpul vieții de apreciere, în ciuda revoltei pe care ultimele sale romane au stârnit-o în rândurile publicului larg. În secolul al XX-lea, multe dintre operele sale au fost ecranizate. Este considerat unul dintre cei mai mari poeți ai vremii sale și ultimul mare prozator al epocii victoriene.

Surse:
agerpores.ro
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

− 4 = 4

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

Corespondenta la redactie