Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Viaţa e un râu pe care îl traversăm înot. Mulţi dintre noi nu ajung pe malul celălalt decât după ce au atins de mai multe ori fundul şi s-au îmbibat cu noroi.

Viaţa e un râu pe care îl traversăm înot. Mulţi dintre noi nu ajung pe malul celălalt decât după ce au atins de mai multe ori fundul şi s-au îmbibat cu noroi.

Regretăm întotdeauna minunatele timpuri trecute; dacă am trăi pe atunci, am regreta vremurile de dinainte şi tot aşa nu ne satisface decât ceea ce nu mai există.

Un suflet drept si pur poate traversa toate mlaştinile fără a se murdări; va avea de sute de ori în fata ochilor cupa delicioasă a viciului fără a gusta din ea.

În literatură interesează frumuseţea operei, nu a autorului.

Femeia e ca şi trandafirul: dacă nu ar avea ţepi, nu am iubi-o; şi totuşi tunăm şi fulgerăm împotriva acestor spini.

Orice om are înlăuntrul său harul iubirii; el trebuie să iubească şi trăieşte pentru această raţiune. Dar ţinta iubirii sale diferă: unul iubeşte aurul, altul ştiinţa, unul arta, un altul plăcerile, un altul, şi pe acela îl plâng cel mai mult, se iubeşte pe sine.

O femeie are nevoie de geniu şi de o mare modestie pentru ca ceilalţi să-i tolereze inteligenţa.

Dar câţi rămân care să iubească semenii? Şi acestui mic număr de aleşi ce le rămâne de iubit? Oamenii care nu-i vor iubi şi nici măcar înţelege vreodată. Ei se vor zbate mult timp în gol, căutând o inimă în care să-şi verse preaplinul lăuntrului lor. Nu o vor afla; unora li se vor frânge inima; se vor stinge tânjind; alţii se vor retrage în sinea lor ca mine.

Calitatea nu este decât cantitate condensată.

Natura este un fel de mamă ciudată: deşi le-a dat viaţă copiilor ei şi le-a dăruit toate cele trebuitoare, ea îşi uită sentimentele materne şi îşi distruge opera creată, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta.

Omul are spirit, nu-i maşină.

Copilul este asemenea plantei eliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere şi dragoste.

Lupt împotriva neputinţei pe care o simt în încercarea de a vă transmite întregul conţinut al ideii mele.

Filosofii desfid lupta, dar se războiesc neîncetat între ei; sunt ca şi marii cuceritori care susţin întotdeauna că iubesc pacea.

Priveşte la cei nenorociţi, a căror patimă de a se face mari, întinzând mâna spre pomul binelui şi al răului, iată că, ca şi cel dintâi om au pierdut acea mică bucurie ce pe pământ le rămase.

Poete, moartea moare! Iar tu vei dăinui!

Nu s-ar sinucide nimeni din dragoste, dacă dragostea ar fi dezinteresată.

Bătrânii laudă totdeauna timpul când erau tineri, trecutul; atunci de ce se miră ei că tinerii laudă prezentul?

Ochii scăldaţi în lacrimi sunt întotdeauna frumoşi, oricum ar fi.

Am sperat o lume întreagă de fapte mari şi am văzut acest mare teatru al omenirii, unde o parte din privitori cască, altă parte fără a fi atentă cu altele îşi petrece, şi astfel puţini sunt care au înţeles piesa. Am sperat un viitor măreţ şi am văzut trecutul ce nu vrea să treacă.

Trebuie să nu fi iubit vreodată ca să te lauzi că ţi-ai trăit viaţa fără să fii cunoscut nefericirea.

Când ai suferit mult, te obişnuieşti cu suferinţa care seamănă cu un prieten antipatic, urât şi zbârcit, dar statornic.

O cochetă, sigură de puterea farmecelor sale, vorbeşte bine despre toate femeile, pentru că prin aceasta ea găseşte un nou mijloc de a plăcea şi a atrage.

Este mai greu să cugeţi drept decât să gândeşti strălucit.

Nu există pe lume femeie care să nu aibă o rază de poezie în suflet; numai că, această rază adesea este învăluită de nori, şi uneori trebuie să sfâşii inima pentru a face să izbucnească scânteia ce mocneşte în ea.

Tactul este bunul-simţ în lucrurile mărunte.

Poate oare să fie cineva fericit, când priveşte nefericirea altora? Dar iarăşi, poate el oare a face fericiţi pe alţii fără a se jertfi pe sine însuşi? A se jerfi este a deveni fericit. Să ştim a ne jerfi, copiii mei!

A simţi prezentul înseamnă să prevezi viitorul.

Falsa măreţie este sălbatică şi inaccesibilă; cum îşi simte slăbiciunea, se ascunde sau în orice caz nu se arată direct şi nu se face văzută decât atât cât trebuie pentru a impune respect şi a nu părea ceea ce este, vreau să spun o adevărată micime.

Excesul de modestie este o cochetărie subtilă şi sigură de ea însăşi.

Femeile sunt neîntrecute când îşi laudă cu moderaţie calităţile pe care nu le au.

Îţi iubeşti mai mult patria, când ai trăit departe de ea un timp şi când ai ascultat ce spun şi cum o judecă străinii.

Adevărata măreţie este liberă, familiară, populară, se lasă atinsă, pipăită; ea nu pierde nimic dacă e văzută de aproape: cu cât o cunoaştem mai mult, cu atât o admirăm mai mult; se înclină cu bunătate către cei inferiori şi revine fără efort în poziţia firească; se destinde uneori, se neglijează, renunţă la avantajele sale, fiind mereu gata să le reia şi să le pună în valoare; râde, joacă şi glumeşte, dar cu demnitate.

Oh! Omenire nenorocită şi slabă, nu poţi purta necazurile şi a le îndepărta; îţi este frică! Numai în tine nu mă mai încred, invidioasă omenire! Precum o rază de soare te deşteaptă şi lăcrimând ochii deschizi la neobişnuita lumină, aşa se deşteaptă omul a cunoaşte pe om. Uită-te la stele şi lucirea lor se schimbă, floarea se veştejeşte; marea umflându-se şi scăzând alt drum îşi caută; pe ce privirea îţi arunci toate se schimbă. Chipul statorniciei nicăieri nu-l găseşti, degeaba îl cauţi în lume; de la tine nu vreau nimic, nu cred nimic.

În zilele noastre onoarea unei femei nu constă în puritatea vieţii ei morale, ci în arta de a nu se compromite şi de a şti să salveze aparenţele.

Julia Hasdeu

Nu avea decât 18 ani când părăsea viaţa terestră pentru a se înălţa ca un înger către lumina infinitului. Julia_HasdeuTuberculoza care i se cuibărise în plămâni a condus-o nu către moarte, cum ar fi putut crede lumea, ci către sublima eternitate. Pentru părinţii săi (Bogdan Petriceicu Hasdeu-savant şi scriitor şi Iulia Faliciu-Hasdeu) moartea Juliei a fost de neconceput şi singura lor consolare a constat în ideea nemuririi sufletului fiicei lor, tatăl ei apucându-se de spiritism pentru a comunica cu spiritul Juliei (prin scriitura automată directă).
Julia s-a născut la 14 noiembrie 1869. La 2 ani şi jumatate ştia deja să citească şi recita poezii lung.
La 6 ani şi 7 luni, a scris un roman despre viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul. La 8 ani, a absolvit şcoala primară, cunoscând deja limbile franceză, engleză şi germană, iar la 11 ani, clasele gimnaziale, cu premiul întâi, la „Sfântul Sava”, studiind în paralel muzica la Conservator, secţiile de pian şi canto şi desenul şi pictura cu C. I. Stăncescu. În septembrie 1881, însoţită de mama sa, plecă să studieze la Paris, fiind înscrisă la Colegiul «Sévigné», unde obţine bacalaureatul în 1886. Aici profesorul Maurice Albert este cel care i-a descoperit geniul literar. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Sorbona, participând şi la cursurile de la École des Hautes Études din Paris.
Iulia Hasdeu mic copilTatăl îşi îndeamnă fiica să studieze asiduu: „Toţi se interesează de studiile şi succesele tale şi au dreptate, căci tu – basarabo-munteano-ardeleanca – eşti un fel de esenţă a întregului neam românesc”. Concomitent, lua lecţii de pictură şi de canto, dar şi de latină sau greacă. Nu a neglijat nici compoziţia, creând mai multe arii pentru unele din poemele sale. Începe pregătirea pentru teza de doctorat, pe tema Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea.
A ţinut la Sorbona două conferinţe, cu temele Logica ipotezei şi A doua carte a lui Herodot, vădind un talent oratoric deosebit. Îndrăgostită de limba şi cultura franceză, dar mai ales de trei mari personalităţi, Napoleon I, Ferdinand de Lesseps şi Victor Hugo, Julia Hasdeu a suferit profund la moartea lui Hugo, idolul ei.
Julia Hasdeu a fost prima femeie din România admisă la Sorbona. Împinsă de tatăl său, Iulia a studiat greaca şi filologia în facultate, deşi literatura era marea ei dragoste. „Nu aş vrea să se zică în Bucureşti că ai fugit de la studii mai grele la mai uşoare. Numai astfel se va constata pe deplin că succesele tale în Bucureşti nu se datorau protecţiei mele”. Aşa îi scria Bogdan Petriceicu Hasdeu fiicei sale în vârstă de doar 12 ani. Savantul i-a insuflat copilei încă de mică gândul că darurile intelectuale cu care a fost înzestrată trebuie cultivate cu râvnă. Nu obligând-o a reuşit academicianul Bogdan Petriceicu Hasdeu să îşi împingă fiica la surmenaj, ci amintindu-i constant că deviza familiei Hasdeu este „patrie, onoare şi ştiinţă”. Copilul, dotat cu o sensibilitate ieşită din comun şi moştenind ambiţia tatălui său, a înţeles că singura şansă de a-şi mulţumi tatăl e să-şi sporească studiul. Examenele din ce în ce mai grele, o epuizau, însă era determinată să reuşească. O arată scrisorile pe care cei doi şi le trimiteau constant. „În Paris vei fi auzit deja vechiul proverb: noblesse oblige. Nu vorbesc despre nobleţea regelui, care este ceva foarte secundar, dar natura te-a înzestrat până la vârf cu nobleţea mai superioară a inteligenţei şi această nobleţe te obligă a mări mereu, pe fiecare zi, reputaţia ce ţi-ai făcut-o aşa zicând din leagăn”, îi scria Hasdeu Juliei.
Aerul umed al Parisului i-a slăbit Juliei şi mai mult plămânii, oricum sensibili, însă refuza să părăsească Julia Hasdeu-Franţa fără să fie licenţiată. Suferind, Bogdan Petriceicu Hasdeu a înţeles într-un final că programul Juliei o trimite la pieire. În zadar încerca de-acum să domolească avântul fetei.
La 29 septembrie 1888, la Bucureşti, Julia Hasdeu cade victima tuberculozei, în ciuda eforturilor disperate ale părinţilor de a o salva. Ideea morţii nu-i crea teamă fetei, deoarece ”moartea deschidea sufletului porţile eliberării”. Ea se pregătea să moară. Ea a primit moartea cu zâmbetul pe buze, conştientă că acest moment nu este decât o trecere.
Cu excepția câtorva poeme apărute în timpul vieții, dar fără voia autoarei, opera Juliei Hasdeu este postumă. Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a ocupat de postumitatea literară (și nu numai) a unicei sale fiice. Poate fi considerată o poetă română de expresie franceză, pentru că cele mai multe texte le-a redactat în limba franceză. A scris preponderent poezie, dar și piese de teatru, povești și povestiri. A ținut și un jurnal, iar bogata corespondență cu tatăl ei, rămas la București denotă un fin intelectual, o conștiință a epocii sale, precum și o scriitoare cu talent. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d’Avril, scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand în volumul Œuvres posthumes.

După o încercare de tratament în sudul Franţei, Italia şi Elveţia, revine în ţară, conştientă că sfârşitul îi este aproape.

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu

A fost înmormântată la Cimitirul „Bellu”, unde Hasdeu, sfâşiat de durere, între 1888-1891, i-a construit primul templu, în cavoul familiei. Scrierile i-au apărut postum, prin grija părintelui său, în Oeuvres posthumes: Bourgeons d’Avril, Fantésies et Rêves, Chevalerie, Confidences et Canevas şi Théâtre, Légendes et Contes. În Rue Saint-Sulpice, Paris, arondismentul IV, numărul 27, la 20 decembrie 1993 a fost fixată o placă amintind că acolo a locuit Julia Hasdeu, poetă româncă de expresie franceză. „Tinerii români sunt remarcabil de dotaţi, aşa după cum cel puţin mi-a fost dat să cunosc în Franţa prin dialogurile cu ei şi prin scrierile lor; sunt foarte uimit de înalta lor cultură literară şi de seriozitatea spiritului lor. Domnişoara Hasdeu a făcut în ţara noastră cea mai mare onoare ţării sale” (Sully Prudhomme).

Julia Hasdeu_Și dacă…dacă Julia Hasdeu nu ar fi avut o trecere atât de scurtă prin viață? Dacă geniul ei creator ar fi înflorit întru cinstea culturii românești? Dacă erudiția sa precoce ar fi transformat-o într-un adevărat ambasador al limbii și culturii românești în afara granițelor acestei țări? Prea mulți “dacă” și doar câteva certitudini. Scrierile sale, atâtea câte au fost, anunțau deja o mare poetă, însă sorții au hotărât ca posteritatea să o cunoască pe Julia Hasdeu doar din operele sale de tinerețe și din…ședințele de spiritism, în cadrul cărora fiica continuă să fie alături de bătrânul ei tată.
Cei ce au împărtășit durerea familiei care nu și-a mai revenit niciodată după această pierdere, susțin că dacă Iulia Hasdeu ar fi avut o existență mai lungă, geniul ei nu ar fi cunoscut precedent în limba română, întrecându-l chiar și pe cel al lui Eminescu. Dacă lucrurile ar fi stat așa sau nu, nimeni nu o poate spune. Cultura română a fost văduvită, pe nedrept, de unul dintre cei mai frumoși muguri ai săi, chiar înainte ca acesta să înflorească.
Deschiderile culturale ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu au explorat spații vaste, de la filozofie, istorie, lingvistică, până la spiritism. Atracția pentru ceea ce se află dincolo de noi și de existența noastră lumească a existat dinaintea decesului fiicei sale, însă dorința de a o avea tot timpul alături, chiar dacă numai spiritual, a făcut ca aceste experiențe să se transforme în adevărate ședințe de spiritism.
Hasdeu nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi ființe. În prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, Sic cogito, Hasdeu se confesează: ”Cum? nu știu, nu știu, nu știu, dar fără ca s-o știu, mâna mea lua un creion și-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și Iulia_Hasdeuîndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede: “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie îndeajuns. Julia Hasdeu). Era scris și iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte.”

Se presupune că atât castelul de la Câmpina cât și cavoul Juliei de la Cimitirul Bellu au fost construite după directivele riguroase ale spiritului defunctei transmise în cadrul unor ședințe de spiritism. Interior Castel
Castelul de la CampinaExistă manuscrise ale acestor ședințe de spiritism și scrisori ale Juliei Hasdeu transmise după moartea sa către tatăl său prin intermediul unui medium.
Ca să ajungi la Castelul Juliei Hasdeu traversezi drumuri ondulate. Departe de aglomeraţie, castelul, situat între dealurile oraşului Câmpina, ascunde un secret. Lângă Şcoala de Poliţie cu rigorile ei, castelul Haşdeu are rigori de alt ordin. Uşa grea, flancată de cei doi sfincşi, cu ochiul pavăză, avertizează parcă: „Aici e un alt tărâm!”. Julia Hasdeu, mică, subţire şi încercănată de atâta studiu te întâmpină la intrare. Dintr-un tablou cu ramele maronii distingi, dincolo de multe lumi plăsmuite de Julia, iubirea pentru tatăl său. „Mai întîi de toate, asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă”, aşa l-a întâmpinat Bogdan Petriceicu Hasdeu pe Caragiale. Aceeaşi este şi senzaţia la intrarea în castel.
Jumătate de aici, jumătate de dincolo, fiecare obiect care a aparţinut celor doi îi leagă iremediabil. Dincolo de toate lumile plăsmuite de Julia Hasdeu, lumea noastră i-a fost întotdeauna cea mai străină. O spune în scrisorile trimise din Franţa tatălui său şi o recunoaşte în poeziile sale. Fasinantă este camera de spiritism în care savantul lua legătura cu fiica sa. Camera, perfect întunecată, are o gaură într-un perete prin care Julia Epistoleavea acces spiritul „Lilicăi”. Deschis pentru vizitare, în Castel sunt expuse lucrurile personale ale Juliei, inclusiv jurnalul acesteia şi măsuţa de scris.
“Nu ştii că plînsu-i izbăvire
La orice inimă înfrîntă?
E ultima înveselire
Ce-adesea durerea o cîntă.”
(Julia Hasdeu -“Nu mă-mpiedica de-a plînge”)



Bogdan Petriceicu Hasdeu a început construcţia castelului dedicat Juliei pe un domeniu din Câmpina, în 1893. Trei ani ma târziu, edificiul era gata. Mai mult un templu decât o casă de locuit, fundaţia castelului are forma unei cruci, iar cifrele trei şi şapte sunt adoptate fără reţineri de geometria construcţiei. Edificiul Ochiul Casteluluiestre structurat în trei turnuri, iar la intrare se află două jilţuri împărăteşti. Deasupra, Ochiul Divin încadrat în triunghi şi deviza familiei Hasdeu: „Pro fide et patria”. În 1896, scriitorul Ion Luca Caragiale a mers în vizită la castelul Juliei, unde se refugiase savantul şi soţia sa pentru a-i lua un interviu despre starea literaturii române. Dramaturgul a fost adânc emoţionat şi, într-un eseu, rememora detaliile edificiului: „Păşim pragul şi ne aflăm sub domul înalt din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare, stă liniştit un stâlp masiv de zidărie, de culoarea marmorii trandafirii. În partea din spate a stâlpului, împotriva uşii de intrare e o scară care suie la celelalte două. În rând cu galeria, deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, este un pod susţinut de stâlpi subţiri de fier. Deasupra acestui pod stă sub domul albastru, statuia Mântuitorului, o dată şi jumătate mărimea naturală.
Iisus CastelStatuia este de lemn, şi colorata, dupa stilul evului mediu, este o operă de rară frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se ridică deasupra unor nouri, către cer cu braţele deschise, cu privirea aplecată spre pământul pe care-l binecuvântează cu amândouă mâinile. Din ochi îi pică lacrimi, în mâini şi în picioare se vad urmele cuielor şi pe frunte ale ghimpilor. Divinul Fiu se înalţă cu faţa către isvorul luminii, către Răsărit”,
scria Ion Luca Caragiale.

Surse:
enciclopediaromaniei.ro
ro.wikipedia.org
descopera.ro
adevarul.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

40 + = 45

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Efectul Dunning-Kruger – de ce ignoranţii şi incompetenţii se supraapreciază …
Corespondenta la redactie