Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Viaţa unei fiinţe umane este vizibilul prin care se poate manifesta invizibilul.

Viaţa unei fiinţe umane este vizibilul prin care se poate manifesta invizibilul.

Teatrul n-are a face nici cu vreo clădire anume, nici cu un text, nici cu actorii, nici cu forme sau stiluri. Esenţa teatrului se află într-o formă de mister numit “clipa de faţă”.

Primele mele amintiri despre Shakespeare: o pastă sonoră împroşcată de actori care jucau cu pasiune şi fără să se sinchisească prea tare de text. Apoi a intervenit marea revoluţie de la Stratford: sensul devenea primordial, era dezbătut, analizat, şi pus în practică de nişte minţi inteligente; a juca în versuri devenea un artizanat curat şi cinstit… La puţină vreme, apărea o nouă problemă – actorii au început să confunde versurile şi limbajul cotidian, crezând că era de-ajuns să vorbească la fel ca în viaţă. Versurile deveneau obişnuite şi fade, datorită unei dicţii oarecare, indiferente. Piesele îşi pierdeau incandescenţa şi misterul.

Viaţa în teatru este mult mai interesantă şi mai intensă pentru că e mai concentrată. Actul de a reduce spaţiul şi a comprima timpul conduce la această esenţializare.

Pentru ca un actor să fie convingător, cu mintea în alertă, cu sentimente adevărate şi un trup bine antrenat, aceste trei elemente – creierul, emoţia şi corpul – trebuie să fie în deplină armonie.

Teatrul este, probabil, una dintre cele mai dificile arte, pentru că trebuie să se petreacă simultan şi în perfectă armonie trei legături: între actor şi viaţa lui interioară, între actor şi partenerii lui de joc, între actor şi public.

Teatrul sacru presupune să accepţi că mai e ceva în planul existenţei, dedesubt, în jur şi deasupra, o altă zonă care trece dincolo de invizibil, care depăşeşte formele pe care noi le putem decripta sau înregistra şi în care se găsesc surse de energie extrem de puternice.

În teatru, diavolul e plictiseala.

Un rol reprezintă o fiinţă unică plină de secrete…

Când porneşti de la o temă care nu are nicio formă sau structură aparente, este esenţial să îţi iei un timp nelimitat.

În teatru este vorba despre viaţă. Acesta este punctul de pornire şi nu există nimic mai important. Teatrul este viaţă.

Un corp neantrenat e ca un instrument muzical dezacordat- cutia lui e plină de sunete neplăcute şi inutile, care împiedică melodia adevărată să se audă.

Am admirat dintotdeauna teatrul britanic pentru incredibila sa energie şi vitalitate, dar în acelaşi timp simt că există o teamă, o suspiciune faţă de puterea invizibilului sau faţă de tăcere.

Peter Brook

Creator inovator, a contribuit semnificativ la cercetarea formelor teatrale, punând în scenă numeroase spectacole-unicat. A realizat multe montări de referinţă după piesele lui William Shakespeare, producţia Visul unei nopţi de vară din 1970 fiind considerată de specialişti mai bună chiar decât piesa în sine.
Deşi în culmea gloriei, având o carieră impresionantă în Marea Britanie, aflat sub influenţa ideilor lui Antonin Artaud, Jerzy Grotowski sau Vsevolod Meyerhold, a ales să plece la Paris, din dorinţa de a păşi pe teritorii noi în teatru.
Peter Brook este unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru din a doua jumătate a secolului XX.  S-a născut pe 21 martie 1925 la Londra.
În 1970, împreună cu Micheline Rozan, a înfiinţat acolo Centrul Internaţional de Cercetări Teatrale. Alături de artişti de diverse naţionalităţi, a dorit să descopere abordări şi forme inovatoare, realizând numeroase experimente artistice în Orientul Mijlociu sau în Africa. La teatrul parizian Bouffes du Nord, devenit sediul explorărilor sale, a creat până în 2008. Printre spectacolele sale de referinţă se numără Hamlet (1955), Marat/ Sade (1964), Orghast la Persepolis (1971–1972), Conferinţa păsărilor (1979), Furtuna (1990), Tierno Bokar (2004), Marele Inchizitor (2004). A regizat şi filme, cea mai cunoscută şi cea mai importantă creaţie fiind Mahabharata, ecranizare a poemului epic indian, concepută după două spectacole inspirate de acelaşi poem.


Explorator al creativităţii fiinţei umane, ale cărei mecanisme şi forme le-a cercetat neîncetat în experimente care l-au condus la o filozofie profund personală a teatrului şi a actoriei, Peter Brook a debutat în volum cu Spaţiul gol, care avea să fie considerat de specialişti unul dintre cele mai importante eseuri despre teatru din epoca postbelică. Conceptul propus în această carte a reconfigurat viziunea despre arta spectacolului şi a influenţat hotărâtor numeroşi creatori de teatru.
După Spaţiul gol (1968), au urmat alte volume. Fără secrete. Gânduri despre actorie şi teatru (Nemira, 2012) a apărut în anul 1993 şi cuprinde texte rezultate din trei conferinţe pe care regizorul le-a susţinut la Paris şi la Kyoto în 1991.
„Această carte – scrie Andrei Şerban în prefaţă – se bazează pe o serie de patru conferinţe  originale, susţinute de Peter Brook, în cadrul Prelegerilor Granada Northern, sub titlul Spaţiul gol: Teatrul azi. Conferinţele au avut loc la universităţile din Hull, Keele, Manchester şi Sheffield.”
Dacă Stanislavski şi-a dedicat viaţa descoperirii misterului teatrului în actor, iar Grotowski a călătorit din India până în Haiti ca să descopere în actor o fiinţă mistică, Brook a încercat să descopere în ce fel teatrul ne poate ajuta pe toţi, atât pe cei de pe scenă, cât şi pe cei din sală, să devenim oameni adevăraţi, actori în viaţă.
După ce a fost marele regizor din anii ’50-’60 care a triumfat pe scenele din întreaga lume, Brook a hotărât să-şi acorde răgazul necesar căutării unor răspunsuri la întrebările care îl frământau încă de la începutul carierei sale. „Acum vreau să aflu ce este teatrul, iar dacă voi şti ce este înseamnă că voi şti şi ce va putea fi el în viitor”, afirma regizorul în pragul unei aventuri ce avea să-l poarte departe de Londra şi de propriile-i rădăcini. Importanţa acestei decizii constă în faptul că, deşi nu a acceptat niciodată să continue, resemnat, tradiţia, Brook nu a respins-o, ci, dimpotrivă, a reactivat-o şi a salvat-o. El nu a părăsit teatrul, ci i-a regăsit vitalitatea graţie unei libertăţi depline devenite regim de lucru, catalizator al experimentului, condiţie a înnoirii. Un teatru eliberat de constrângeri, un teatru organic, un teatru al acelei fluidităţi pierdute la atâţia alţi regizori, dar redescoperită la el, exaltată, protejată, veritabilă sursă a sentimentului comunitar împărtăşit de publicul brookian. Aici, prinşi într-o perpetuă mişcare circulară, ne regăsim printre ceilalţi, ne simţim integraţi, fără să uităm însă de noi înşine. Împlinire deopotrivă colectivă şi personală, datorată acelei magice încântări, acelei fericiri de care suntem cuprinşi când îi urmărim spectacolele.
Teatrul lui Brook a cultivat, mai mult decât oricare altul, asocierea dintre simplu şi complex. Regizorul şi-a propus să degajeze mai întâi un „prim nivel” accesibil tuturor spectatorilor, fără nicio excepţie, pentru a le oferi mai apoi unora posibilitatea de a accede la ideile cele mai îndrăzneţe şi la reflecţiile cele mai profunde în funcţie de aptitudinile, disponibilităţile şi resursele fiecăruia dintre ei. Căci spectatorii, reuniţi conjunctural în colectivitatea numită „publicul unui spectacol”, nu reprezintă totuşi o masă uniformă. Ea e multiplă, presupune niveluri diferite de percepţie şi de reacţie.


Teatrul lui Brook caută să nu-i excludă, ci să-i asocieze pe reprezentanţii fiecărui nivel, graţie acestei treceri de la simplu la complex, constant căutată.
Iată de ce Brook a izbutit, într-o mai mare măsură decât oricine altcineva, să instaureze alianţa durabilă dintre identitatea singulară a unui spectator şi multiplicitatea corală a unui public, alianţa dintre solitudine şi sentimentul comunitar.
Brook a adus pe scenă senzualitatea lumii materiale viu colorate descoperite în călătoriile care, punându-l în contact direct cu o serie de tradiţii culturale, îndeosebi africane, s-au constituit în experienţa sa cea mai bogată şi cea mai fructuoasă. A admirat textura şi coloritul ţesăturilor celor mai diverse, s-a desfătat privind dansuri străvechi, a aspirat cu nesaţ mirosul mirodeniilor exotice, s-a lăsat cu voluptate atras de freamătul pieţei publice, a stat alături de prinţi şi de oameni sărmani, a împărtăşit viaţa de zi cu zi a semenilor lui de pe alte meleaguri şi a ştiut să integreze concretul acestor existenţe în spectacolele sale policrome, capabile să reunească în jurul unui proiect comun actori de pretutindeni (din India sau din Burkina Fasso, din Japonia sau din Franţa) şi veşminte de pe toate meridianele. Iată un teatru ca oglindă a lumii cu multiplele ei faţete, o lume eterogenă şi dislocată a cărei unitate e reconstituită într-o sală, în faţa unui public ce recunoaşte astfel cu uşurinţă conglomeratul oraşului modern, veritabil amestec de elemente etnice disparate.
Teatrul lui Brook adună, ca într-un curcubeu, culorile şi zgomotele străzilor, ale pieţelor, ale cafenelelor, refăcând pe platoul de joc compoziţia pestriţă a oraşului contemporan şi a locuitorilor săi.
Brook a cutreierat lumea jucând pretutindeni, în spaţii publice sau în locuri de care nu mai auzise nimeni. Însă când s-a încheiat epoca peregrinărilor şi a experimentelor şi când, la începutul anilor ’70, s-a stabilit definitiv în Franţa, şi-a dat seama că are nevoie de un spaţiu propriu, adaptat proiectelor sale şi relaţiilor pe care îşi dorea să le instaureze între actori şi spectatori.

Descoperind în 1973 teatrul Les Bouffes du Nord, l-a conceput, pe de o parte, în raport cu spaţiul elisabetan – spaţiu vid, care l-a atras dintotdeauna – şi, pe de altă parte, în raport cu teatrul „à l’italienne”, de la care a păstrat structurarea pe niveluri a publicului. În această sală unică se află înscrisă toată estetica lui Brook.
Creaţia lui Brook s-a plasat în mod constant, ca şi aceea a lui Shakespeare, autorul său fetiş, sub semnul mobilităţii. O confirmă alternarea registrelor, variaţia genurilor, metamorfoza echipelor. Căci, repetă mereu Brook, „să rămâi la acelaşi nivel înseamnă să regresezi”.
Dorinţa de a ne perfecţiona, pe noi înşine şi arta noastră, nu trebuie să ne părăsească nici o clipă. Brook nu a apărat niciodată doar o singură postură, cultivând permanent indispensabila „luptă a contrariilor”.
Jocul scenic ca joc al lumii a fost elementul constant pe care Brook nu l-a abandonat sau sacrificat niciodată. De aceea el a izbutit să reconcilieze un public iniţial dispersat; de aceea, la rândul lui, publicul acesta s-a bucurat să-şi reconstituie, fie şi doar pe durata unei seri de teatru, unitatea pierdută.

Surse:
zf.ro
romlit.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

70 − 64 =

Editorial
  • Țară, țară de vânzare!...Că ostași nu mai avem!

    Țară, țară de vânzare!…Că ostași nu mai avem!

    Laura Suzeanu ”– Să ştii, toar’şu Dej, că vine ea şi vremea noastră! – Da’ ce-ţi veni, bă Nicule, aşa deodată? Te-a bătut iar savanta sau ai început să crezi în obscurantisme? – Am semnele mele, toar’şu Dej. – Ce semne, mă? Alea de ţi le-am făcut io cu tovarăşii …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    De la palimpsest la palimtext Palimpsest este un cuvânt din limba …
Corespondenta la redactie