Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Ziua Culturii Naționale sub auspiciile marelui poet național Mihai Eminescu

Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a decretat ziua de 15 ianuarie ca Zi a Culturii Nationale. Este data nașterii poetului național al românilor, prozatorul, dramaturgul, ziaristul și gânditorul, Mihai Eminescu (1850-1889).

Ziua Culturii Naționale reprezintă și o zi de reflecție asupra culturii române, a esenței romanismului din sufletul oricăruia dintre noi.
Întreaga sa operă a fost influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, dar şi de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de sistemele de gândire ale Romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant sau Hegelşi chiar de filozofia buddhistă.
Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european, bogăţia şi farmecul limbajului. Din acest motiv putem spune că fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci. „Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul Academiei, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată: ”Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.

Desăvârșitul poet al literaturii române

S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Eminovici, fiica stolnicului Juraşcu din Joldeşti. La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[27] Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.
Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi în casa părintească de la Ipoteşti, iar la Cernăuţi a urmat şcoala şi liceul german. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi. Mihai Eminescu a început să compună la 16 ani, prima sa poezie fiind dedicată memoriei fostului său profesor, Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul, semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Timp de trei ani, din 1866 până în 1869, a pribegit între  Cernăuţi, Blaj, Sibiu, Giurgiu şi Bucureşti şi a cunoscut direct poporul, limba, obiceiurile şi realitățile româneşti. A intenționat, dar nu a reuşit, să-şi continue studiile. A lucrat ca sufleor şi copist de roluri în trupele lui Iorgu Caragiale şi Mihail Pascaly şi a continuat să publice poezii,  drame,  fragmente de roman sau să facă traduceri din germană.
”Ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”, spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu, într-un portretul făcut lui Eminescu.

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii”. Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți.


În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Asociatia Culturala ”Junimea”, Iași

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași. La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

 

Bustul lui Eminescu, Viena

S-a întors în ţară în 1875,  a fost director al Bibliotecii Centrale şi profesor suplinitor, redactor la ziarul Curierul de Iaşi, a continuat să publice în Convorbiri literare, iar Titu Maiorescu, ministrul Învătământului, l-a apreciat şi ajutat să primească un post de revizor şcolar pentru județele Iaşi şi Vaslui.
Din 1877, s-a mutat la Bucureşti şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator, unde a avut o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Mihai Eminescu s-a stins la 15 iunie 1889. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”.


După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

Ipoteza asasinării

Există o teorie a conspirației, care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului. În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”. Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”. Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”, iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun. Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”. În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889 intoxicat cu mercur.

De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932. Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv (sau puseu de manie psihotică). Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”.


George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.
Tudor Vianu a spus: „Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În NirvanaIronie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite. „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” scrie Caragiale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

6 + 1 =

Editorial
  • Haosul dictaturii sărăntocilor și baricada rezistenței

    Haosul dictaturii sărăntocilor și baricada rezistenței

    Laura Suzeanu S-au jucat cu focul. Pentru un ordin. Ordin care a ascuns foarte posibil multe promisiuni, de viitor. Dar de fapt obediența specifică lipsei de orizont, cel mai sigur pentru salariul primit, cel din banii statului. Care Stat cine este? Cine este, domnilor jandarmi, aduși, cărați, intoxicați cu minciună, …...citeste »

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

26 martie 2018

Oltenița, la mâna PSD: După hectare întregi de terenuri înstrăinate, Țone continuă campania de vânzare

Laura Suzeanu Pentru Țone vânzarea a orice se poate în Oltenița, de la terenuri, la spații și imobile sub diverse regimuri, a devenit preocuparea primordială, chiar vitală. După ce în ședința ordinară a Consiliului Local de luna trecută Hotărârea privind vânzarea unui spațiu comercial din Hala Oltenița nu a trecut, perseverent cum îl știm când este vorba de anumite proiecte nevotate în ședințe, primarul Petrică Țone a repus pe ordinea de zi Hotărârea. O fi repetiția mama învățăturii, dar aici depinde și ce se repetă, dar și ce se învață.

Corespondenta la redactie