Adu roadă unde ai fost chemat să lucrezi.

Sfârşitul cheamă un nou început.

În viaţa fiecăruia dintre noi există un drum al Damascului.

Iubirea este principiul vieţii şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne revelează iubirea şi viaţa în iubire, de la obârşia ei divină.

Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!

Toate socotesc jertfa piatra de temelie pusă de Dumnezeu existenţei noastre.

În faţa sublimului devii sublim.

Jertfa, în substanţa ei spirituală, este iubire. Jertfa e şi conştiinţa; este cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă devotez. Nu este oarbă, ci totdeauna este luminată de adevăr. Jertfa e, de asemenea, libertate. Jertfa, ca deschidere a noastră către Dumnezeu şi către lume, ca autodăruire, este, în esenţă, expresia cea mai deplină a iubirii care ne defineşte fiinţa.

Jertfa, în substanţa ei spirituală, este iubire.

Iubeşte pe păcătos, urăşte păcatele lui.

Ignoranţa este un păcat foarte grav, căci un creştin autentic nu poate fi prost.

Jertfa e neplăcută numai din pricina căderii noastre, altminteri jertfa e dăruire, nu renunțare! de pildă, cu ce bucurie îi dăruiește mama o banană copilului său!

Constantin Galeriu

Când predica, îşi desfăcea adeseori mâinile. Le desfăcea larg, de parcă dorea să îmbrăţişeze cu ele tot văzduhul şi, cu el, şi pe cei din biserică. În veşmântul cel auriu părea un vultur gata să-şi ia zborul către înalt. Aşa a rămas în memoria tuturor. Ca un mare pre­dicator. Atât de mare, în­cât părea singurul în at­mosfera cenuşie a Bucu­reştiului de sfârşit de secol şi mileniu. Dacă intrai în bise­rică să-l asculţi, vocea sa te ţintuia în loc. Era gravă, amplă, cuprin­ză­toare, cu profunzimi de nebănuit. Te pu­teai adăposti în sunetele ei. Ţi le puteai face rugă­ciune. Avea în ea des­chiderea notelor de orgă şi pu­terea tunetului de dinainte de furtună. În timpul predicilor, vocea aceasta, ma­iestuoasă şi grea, se înălţa dinspre altar, plutea deasupra capetelor tuturor şi ieşea apoi, năpraznic, prin porţile bise­ricii, direct în uliţă, pierzându-se prin­tre casele vechi de pe strada Sfântul Sil­vestru.
Aici îi alina pe bătrânii care stăteau pentru o clipă să o as­cul­te, le aţinea drumul spre piaţă precu­peţelor guralive, îi îmbăta pe studenţii care veneau să o soarbă ca pe un eli­xir al tinereţii veşnice şi-i fericea până şi pe ţiganii de mahala bucu­reşteană, fericiţi că predicile părintelui îi pot feri de blesteme. De priceput pricepea câte ceva toată lumea.
A fost unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române, preot și profesor de teologie.
Constantin Galeriu s-a născut la 21 noiembrie 1918, în satul Răcătău-Răzeși, comuna Răcătău, județul Bacău, în familia unor țărani. Urmează școala primară în comuna natală, seminarul teologic „Sf. Gheorghe” din Roman (1930-1938), Facultatea de Teologie din București (1942), doctorand la Institutul de Teologie Universitar (1960), doctor în teologie (1973).
Între anii 1943-1947 este preot în satul Podu Văleni, județul Prahova, apoi preot la Parohia „Sf. Vasile” din Ploiești (1947-1973), transferat ca „spiritual” la Institutul Teologic Universitar, București (1973-1974), lector (1974-1977) și profesor titular (1977-1991) la același institut. Din 1992 este profesor consultant și conducător de doctorat la Universitatea București. De la 1 ianuarie 1990 este numit vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Pe data de 13 august 1999, Constantin Galeriu a primit titlul de „Cetățean de onoare al Municipiului Bacău”, prin hotărârea Consiliului Local nr. 134. Părintele Constantin Galeriu a fost unul dintre cei mai importanți învățați și rugători ai Bisericii Ortodoxe Române. Din 1974 este preot paroh al bisericii Sfântul Silvestru din București. Din cauza convingerilor sale religioase și umanitare, a fost întemnițat de mai multe ori în anii 1950 și 1952-1953.
În vara lui 1989, este atacat pe la miezul nopții de 8 spre 9 iulie, legat și bătut întreaga noapte. Pretextul ar fi fost – chipurile – banii, dar de fapt se căutau manuscrise recente de-ale părintelui, scrieri subversive împotriva guvernului (deși spiritualitatea și teologia dansului nu au prea multe în comun cu ordinea socială și politică).
Părintele Galeriu era când eruditul profesor univer­sitar, când preotul sfânt, mustind de har, când, pur şi simplu, bătrânelul cel bun ca pâinea caldă, care se des­călţa de pantofi şi venea acasă în picioarele goale, pen­tru a milui vreun sărman. Şi mai era ceva. Părintele Ga­leriu nu era niciodată singur. Întotdeauna venea însoţit. Nu la oameni mă refer, ci la o iradiere tainică, învălui­toare şi caldă, care se revărsa din anteriul negru, de pânză simplă, din ochii adânci, adumbriţi de sprânce­nele stufoase, din trupul scurt şi noduros, de ţăran mol­dovean, din barba patriarhală, din gesturile largi, din toate şi din nimic. Prezenţa aceasta discretă, mai mult decât cunoştinţele sale teologice uimitoare, mai mult decât mintea sa ascuţită, care-ţi răspundea pe loc la cea mai chinuitoare problemă a vieţii, prezenţa aceas­ta a fost taina vieţii lui. Pe ea au căutat-o milioa­nele de oameni care s-au prăbuşit obosiţi sub epitra­hilul său pentru a învia în câteva clipe, redescoperin­du-se mai altfel, mai altcumva. Pentru că părintele avea un dar mare, incomensurabil. Acela de a găsi în orice preo­cupare a noastră, oricât de măruntă – un ţel, în orice icnet – o rugăciune, şi în orice om – un copil al lui Dum­nezeu. Odată ajuns în faţa lui erai salvat, câştigat defi­nitiv pentru Dumnezeu.
Ani mai târziu, la bătrâneţe, va povesti cum mama adăsta cu ei în nopţile de iarnă, călăuzindu-i în lumea poveştilor, şi cum călu­gări pelerini, veniţi de la mâ­năs­tirile nemţene, popo­seau uneori în casă, istorisindu-le is­prăvile groza­ve, pline de mi­nuni, ale sihaştrilor de odi­nioară. Trebuie că aceste două lumi, cea fantastică şi cea sfântă, s-au îngânat în mintea sa de copil. Iscusinţa de a dezvălui adevăruri tai­nice şi profunde s-a copt lin la focul nop­ţilor de iarnă şi sub umbra magică a mona­hilor pere­grini, şi a rodit mai târziu în predicile care-i vor uimi, deopotrivă, atât pe oamenii simpli, cât şi pe căr­turari. Părintele însuşi spu­nea – “am prins şi eu ceva înde­mânare şi tâlc de la mama”. Muiat în cre­dinţă şi în tradiţia nea­mu­lui, su­fletul său s-a alcătuit din acelaşi aluat cu al stră­moşilor săi răzeşi – sim­plu şi ne­prefăcut, trainic şi sme­rit, înzestrat cu o înţe­lepciune adâncă, în mă­su­ră să dea seama de lucru­rile mari ale lumii.
În acei ani, micul Con­stantin l-a cu­noscut pe Dum­nezeu. Domnul răze­şilor, “drag şi bun”, care vine să co­linde cu Moş Cră­ciun satele mol­do­ve­neşti, râzând de năzbâtiile copiilor, căinându-i pe sărmani şi fulgerând pe­depse pentru boierii nemilostivi. Icoa­na aceasta a dumnezeirii îi va fi covâr­şit sufletul şi-i va fi călăuzit pri­mele rugă­ciuni. Când a sosit vremea să fie dat la şcoa­lă în ciclul gimnazial, micul Constantin a vrut să meargă la semi­nar. Do­rea să ajun­gă preot. E greu să pătrundem acum în subţirimea de gând care l-a călăuzit de mic copil pe această cale ane­voioasă. Dar ştim cu cer­titudine că în inima lui se aprin­sese un foc. Părin­tele Galeriu spunea că Dum­nezeu i-a încălzit “odrasla harică” încă din acei ani. Timpul va dovedi că flacăra aprinsă în copilărie s-a transformat la maturitate într-un rug.
Pentru el, cunoaşterea nu era măr­ginită de gândire şi nu se oprea înghe­ţată la un şir de raţio­namente reci. Era mai degra­bă ve­dere interioară, împăr­tăşire de har. “Da­ru­ri­le lui Dumnezeu”, spunea părin­tele, ci­tân­du-l pe Sfântul Gri­gorie Palama, “sunt ochi duhov­niceşti cu care poţi privi întregul Uni­vers”. Şi aceşti ochi i s-au deschis de tim­puriu.
La facultate, a avut parte de câteva întâl­niri provi­denţiale, care i-au cristalizat expe­rienţa din timpul seminarului. A studiat cu mitro­po­litul martir Irineu Mihălcescu (înlă­turat din scaun şi apoi ucis de comu­nişti), cu Theodor M. Popescu (închis şi apoi ucis de acelaşi re­gim) sau cu Nichifor Crainic (şi el deţinut po­litic, cu care avea să-şi dea lu­crarea de licen­ţă). Teolog şi poet, membru al Academiei Ro­mâne, cel din urmă avea să-i fie lui Constantin magistrul prin exce­lenţă. Tânărul a fost con­taminat de verva şi talen­tul oratoric al îndru­mă­torului său, de preo­cupările pentru ascetică şi mis­tică, de felul poetic în care îşi turna concepţiile teo­lo­gice.
Crainic a fost un mărtu­risitor al credinţei căruia nu i-a fost teamă de regimul comu­nist. L-a iubit pe tânărul Galeriu, oferin­du-i chiar o bursă în Germa­nia, la finalizarea studiilor. Din păcate, părintele nu a putut să o fructifice, pentru că România era în plin război şi a trebuit să plece în armată. Era un răzeş şi înţelegea să-şi slujească neamul la fel cum o făcuseră strămoşii săi. Şi-a făcut stagiul militar şi, cu facul­tatea terminată, s-a gândit să pără­sească viaţa de mirean, intrând într-o mânăstire. Dra­gostea pentru Sfin­­ţii Părinţi, imaginea luminoasă a călugărilor nem­ţeni care-i marcaseră copi­lăria vor fi contribuit la aceas­tă alegere.

Dar pronia îi rân­duise un alt drum. Tatăl său, un om tare evlavios, care-şi rupea de la gură pentru a milui pe sărmanii satu­lui, nu a fost de acord. I-a spus scurt şi aspru – “Nu băiete! Nu vei intra în mâ­năstire! Te vei căsători şi vei face copii, pentru a duce mai departe numele de Ga­leriu”. Con­stan­tin îşi iubea tatăl nespus de mult, aşa că s-a supus.
În timpul facultăţii, obişnuia să predice la biserica Zlătari, unde slujea părintele Toma Chiricuţă.
Toată lumea îl vrea numai pe părintele Galeriu! Iar Părintele nu refuză pe nimeni, căci se călăuzeşte după un principiu pe care-l rosteşte adesea şoptit, ca pentru sine: „Pot să renunţ, dar nu pot să refuz!”. Părintele a realizat că odată cu intrarea în preoţie viaţa nu-i mai aparţine, iar credincioşii, simţind dăruirea totală a păstorului, îl cauta fără teama refuzului. Care sunt, de fapt, motivele acestei preferinţe adesea exclusiviste? Ce-i determină pe creştini să străbată zeci, uneori sute de kilometri pentru a-l vedea şi asculta? De ce este atât de solicitat pentru slujbe, atât particulare, cât şi publice?
De ce este chemat atât de stăruitor spre a ţine conferinţe în Bucureşti, în mai toate oraşele din ţară şi în importante centre culturale din străinătate?
De ce reprezentanţii mass-mediei, în general grăbiţi şi foarte ocupaţi, stau câteodată ore sau zile în şir, cu o răbdare de care ei înşişi nu se credeau în stare, pentru a-i lua Părintelui un interviu, fie şi numai de 5 minute? Acestor întrebări nu se poate răspunde, desigur, într-un spaţiu jurnalistic limitat, dar se poate da, totuşi câteva indicii. Fără îndoiala, nota dominantă a faimei Părintelui originalitatea omiletică.
Părintele Galeriu este un predicator de excepţie, recunoscut ca atare nu numai de enoriaşi, între care se numără şi intelectuali de marcă ai Bucureştiului, ci şi de studenţii care l-au avut profesor, totodată de toţi preoţii care îl cunosc. Dimensiunea omiletică a personalităţii Părintelui nu poate fi, însă, apreciată izolat. Părintele este, deodată, un slujitor impecabil, un duhovnic înţelept şi răbdător, un profesor de teologie de vocaţie. Aceste calităţi nu-l determină să fie un om retras, distant, intangibil.

Părintele este de-o simplitate pilduitoare, dublată de o solicitudine fără margini: stă de vorbă, nediscriminator, cu tanti Lenuţa (venită la Biserică pentru a-i „explica” pe îndelete câte defecte are „ingratul” ei ginere, ori de câte „făcături” e în stare vecina…), sau cu un important om de stat, care aşteaptă docil la rând pentru a-i cere sfat în probleme de care depinde uneori soarta ţarii.
Părintele ştie şi mărturiseşte adesea că pentru cel venit să-i ceară cuvânt, indiferent cine ar fi, problema pentru care vine este cea mai importantă din lume. Şi părintele o tratează ca atare. De aceea, mai ales când spovedeşte, miezul nopţii îl găseşte aproape întotdeauna în Biserică.
Un accident cere­bral l-a prăbuşit. Şi-a revenit cu greu. Din altar, vocea i se auzea ca nicio­dată, stinsă, plăpândă, parcă de pe cealaltă parte a lumii. A mai trăit aşa aproape un an. Apoi i-a fost din nou rău. Era în anul 2003, chiar în postul Adormirii Maicii Domnului, pe care o preţuia nespus. În zilele acelea a avut un vis. Se făcea că este într-o grădină superbă şi acolo a întâlnit-o pe Prea Curata. Ea i-a spus doar atât – “Eşti binevenit!”. Vestea aceasta, că este aştep­tat în împără­ţiile luminii, l-a bucurat şi l-a întărit. Într-o dimineaţă, s-a trezit mai vioi decât de obicei. S-a uitat la soţia sa şi i-a spus: “Ce chip luminos ai!”. Au fost ultimele cu­vinte pe care i le-a adresat. A intrat apoi în comă şi s-a stins două zile mai târziu, pe 10 august. La înmormân­tarea lui au venit mii de oameni, de la preşedinţi de stat şi până la ţiganii umili care ve­neau să-i ceară binecuvântare. Înainte de a fi aşezat în mormânt, deşi era senin, soarele s-a înconjurat de un cerc straniu, ca un curcu­beu, vestind plecarea din lumea aceas­ta a unui uriaş al Duhului. De atunci, spun ucenicii, în pofida secetei, florile de pe mor­mântul său nu s-au veştejit niciodată.

Premii și distincții

• Premiul Senatului Universității din București (1942);
• Distincția bisericească „Sachelar” oferită de Patriahul Nicodim (1947);
• Disticția bisericească Iconom Stafrofor acordată de patriahul Iustinian (1976);
• Premiul revistei Flacăra (1990);
• Titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Ecologice din București (1992);
• Diploma de Onoare a Societății Academice “Titu Maiorescu” (1993), precum și mai multe distincții bisericești;
• Ordinul național Steaua României în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru slujirea cu cinste, evlavie și dragoste de oameni a cuvântului lui Dumnezeu”.
• Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române pe anul 2001, acordat post-mortem pe 19 decembrie 2003.

Opera

• Iubirea dumnezeiască și judecata din urmă – 1959
• Mitropolitul Filaret al Moscovei ca teolog – 1960
• Rabindranath Tagore, poet și filosof indian – 1961
• Mahatma Gandi – spiritualitatea creștină și problemele vremii – 1962
• Sensul creștin al pocăinței – 1967
• Jertfă și răscumpărare, teza de doctorat a lui Constantin Galeriu – 1973 
• Problemele actuale în religiile creștine – 1975
• Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu – 1991
• Dialoguri de seară- Părintele Galeriu în dialog cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu, Editura Harisma, 1991
• Talcuiri la mari praznice de peste an, Editura Anastasia, 2001
• Tatăl Nostru, Editura Harisma, 2002
• Cu Părintele Galeriu între Geneză și Apocalipsă – Convorbiri realizate de Dorin Popa, Editura Harisma, 2002
• Cartea celor nouă Fericiri, Editura Harisma, 2004
• Astãzi, Editura Harisma, 2004

Lucrări în străinătate:

• Sacrifice et Redemption, in “Contact’s Revue de l’Orthodoxie” nr. 3/1976 – Paris
• The Structure of Sacrifice, in “Sf. Vladimir’s Theological Quarterly” nr.1 – New York 1986

Interviuri

• Ezoterism si exoterism in crestinism, 25 iulie 2012, Andrei Pleșu, CrestinOrtodox.ro
• Despre rău, 25 iulie 2012, Andrei Pleșu, Sorin Dumitrescu, CrestinOrtodox.ro
• Despre ucenic si duhovnic, 25 iulie 2012, Andrei Pleșu, CrestinOrtodox.ro

“Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc… Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice ad­mi­rativ: «Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!». Eu, care înclin să mă cred genial, eram gata să mă supăr… Pe ur­mă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit ono­rat!” (Petre Țuțea)
“După ce am auzit prima predică a Pă­rintelui, m-am dus în continuare şi în cele­lalte duminici, aşa cum se duce însetatul la izvor. Există fiinţe alese care-şi lasă amprenta în cei cu care se întâl­nesc. În mine, Părintele Galeriu şi-a lăsat amprenta. Pentru totdeauna.” (Mihai Șora)
“Pe lângă preot şi profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară şi aleasă omenie. A fost un om între oa­meni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea şi iubirea vrăjmaşilor, răbdător până la uitarea de sine, înţelept şi echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost şi a rămas un adevărat «Părinte» şi «duhovnic», dăltuind în sufletele studenţilor şi ale enoriaşilor săi adevărate caractere creştine… Nu ştim dacă se va mai naşte sau repeta curând un asemenea om şi preot ca Părintele Ga­leriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a aşezat din plin daruri şi virtuţi pe care le-a cultivat cu grijă şi stăruinţă. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.” (Virgil Cândea)

Surse:
fericiticeiprigoniti.net
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com