Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Am fost şi sunt mereu obligat să fiu în punctul culminant.

Am fost şi sunt mereu obligat să fiu în punctul culminant.

Nici nu ajung bine într-un loc, că trebuie să pornesc spre altul. Aşa trăiesc.

N-aveți decât să mă invidiați, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viața de la capăt.

Vorba lui Bob Dylan, nu ştiu cum se face că în fiecare zi mă scol tot astăzi.

Când publicul începe să te iubească, responsabilitatea este imensă. Ştii că nu-l mai poţi minţi pentru nimic în lume, nu mai poţi veni la spectacol să te odihneşti, trebuie să exişti la cel mai înalt nivel, la cea mai înaltă tensiune.

Eu aveam noroc că majoritatea tehnicienilor din teatru erau rapidişti. S-a ajuns până acolo ca, în «Hamlet», la celebra scenă a întâlnirii lui Laertes cu regele – eu jucând rolul primului – , când Rapid a avut un meci important, electricianul să mă ţină la curent din culise, prin semne, cu evoluţia scorului. Stabilisem cu el că atunci când ridica mâna dreaptă însemna că a înscris Rapid, iar la cea stângă – adversarul. Din fericire, cea dreaptă a fost mai activă.

Eu fac parte din partidul John Lennon-Bob Dylan.

Aşa am încercat să fac: să dovedesc că muzica rock, atât de iubită de tineri, nu este un simplu divertisment, făcut să-ţi intre pe o ureche şi să-ţi iasă pe alta, este o muzică menită să-i facă pe oameni să reflecteze.

Eu cred în adevăratul nostru tineret, în acei copii care nu sunt dispuşi să ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la şcoală sau acasă, care învaţă pentru că trebuie să înveţe, pentru că, oricum, în viaţă se vor lovi de diverse probleme şi vor profita de acele elemente de bază – în formarea lor – pe care le oferă şcoala. Aşa încât eu îmi propun să le ofer tinerilor români «cultura în recreaţie».

S-a născut deja o nouă civilizaţie, o civilizaţie paralelă pentru unii. Această civilizaţie numită www, cum foarte inspirat o numea un prieten de-al meu din America. Aici lucrurile stau cu totul diferit decât în civilizaţia obişnuită. Libertatea este mult mai mare. S-a ajuns chiar la un nou limbaj, cu totul altul decât cel obişnuit… Limbajul la care s-a ajuns aduce cu scrierea prin pictograme, cuneiforme, hieroglife, iconiţe.

Shakespeare spunea că teatrul trebuie să pună o oglindă în fața vieții.

După părerea mea, acum teatrul „oglindește” viața care a fost, nu pe cea care este. Ca fenomen, el a rămas mult în urmă față de schimbările intervenite în viață, în experiența socială, în gândirea oamenilor care trăiesc după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Am fost și sunt mereu obligat să fiu în punctul culminant.

Eu vreau să trăiesc ziua de astăzi. Nu vreau să trag linie astăzi ca să adun ziua de ieri. Să retrăiesc ziua de ieri. Nu. Și ziua de azi când o mai trăiesc? Poimâine? Când? Eu vreau să trăiesc astăzi atât de plin, încât să-mi cadă o cărămidă în cap să pot pune capăt liniștit vieții în orice clipă.

Spectacolul nu e niciodată același și nu se creează întotdeauna aceleași punți de comunicare.

Dar Laerte nu este altceva decât Hamlet. Eu îl voi juca pe Laerte ca pe un alt Hamlet. Dar despre asta, poate altă dată, când rolul se va contura mai precis. Deocamdată mă preocupă intens profesia lui: el este cel mai bun războinic al statului. Asta este impresia pe care eu trebuie s-o creez în primul rând pe scenă: Laerte se simte invulnerabil.

Eu am șansa dementă, care mă deosebește de mulți contemporani ai mei de pe planetă, de a duce în fiecare seară o altă existență. Sunt rege și portărel, sunt tânărul care nu a făcut nimic, sunt proaspătul absolvent de liceu, iar alteori sunt numai spirit: Ariel.

Și în permanență sunt eu; ceea ce vedeți pe scenă sunt gândurile mele care îmbracă forma unui rege sau a unui portărel sau a unui tânăr care n-a făcut nimic sau a unui absolvent de liceu – etern candidat la bacalaureatul vieții.

Noi creăm arta care se naşte şi moare odată cu publicul. Nu regizorii, nu scenografii, noi, actorii.

Probabil că peste două sute de ani, cînd sigur ne vom întîlni din nou, vom discuta despre acest tip de actor, neorenascentist, care nu va mai fi doar eroul din linia întîi, ci şi propriul său stat major.

Muzica pop, muzica de largă popularitate nu reprezintă doar un fenomen artistic, ci şi un fenomen social. Fenomen care ar trebui studiat cu multă atenţie de toţi oamenii care vor să trăiască într-adevăr astăzi.

Bineînţeles că oamenii pot fi lăsaţi să asculte singuri tot ce doresc, şi apoi, pe măsura dobîndirii unei experienţe, să opereze singuri selecţia. 

Nu este vorba de a te înclina în faţa istoriei ci doar de a o cunoaşte.

Nu trebuie să-ţi faci idoli din trecut, să rămâi închistat. Revoluţia, libertatea se află în afara zidurilor închisorii şi n-are nici un sens să înlocuieşti o poliţie a muzicii uşoare cu poliţia Beatles.

Rock-ul îţi cere sinceritate, îţi cere adevăr, adevărul tău.

Poţi fi poet şi fără să scrii poezii. Poţi fi poet fără să fi făcut o operă artistică în viaţa ta şi să duci totuşi o viaţă poetică.

Etichetele există din dorinţa noastră de a sistematiza poate, de a uniformiza.

Florian Pittiș

Și-a dedicat cei 64 de ani trăiţi multor pasiuni: a fost actor, regizor, traducător, rocker şi folkist, iubitor de poezie, rapidist pătimaş şi realizator de radio. Aşadar, Pittiş, artistul desăvârşit, fără pereche!
Florian Pittiş ştia care e cea mai potrivită definiţie care să-i fie scrisă pe mormânt. Un mesaj modest, fără prea multe pretenţii, autentic, la fel cum şi-a purtat blugii şi părul. Inspiraţia i-a venit citind necrologul unui chitarist celebru, în revista sa preferată, „Rolling Stone“. Printre rânduri, şi-a regăsit viaţa într-o singură frază. „Despre chitaristul respectiv scria că a trăit în aşa fel, încât cel mai frumos lucru care se poate spune despre el pe mormânt e doar acesta: «S-a născut, a cântat la chitară, a murit». Acelaşi lucru ar putea să fie spus şi despre mine: s-a născut, a trăit în sensul deplin al cuvântului – sau a încercat să trăiască! –, a murit“, povestea Florian Pittiş în emisiunea „Travelling circular“ la Televiziunea Română.
Aşa a fost viaţa lui Florian Pittiş de la un capăt la altul. Fără să fie nostalgic şi să privească în viitor, Pittiş a trăit clipa.
A trăit şi a transpirat, după cum obişnuia să mai răspundă uneori la întrebarea „Ce-aţi mai făcut, domnule Pittiş?“. Era fericit acţionând, şi doar aşa se explică mulţimea de talente dobândite şi activităţi culturale pe care le-a încercat însetat, fără teamă. L-a jucat pe Laertes, în „Hamlet“-ul regizat de Alexandru Tocilescu, cu aceeaşi dedicare cu care a recitat „Sunt tânăr, doamnă“, poezia lui Mircea Dinescu. A tradus şi a cântat melodiile lui Bob Dylan şi a ţinut conferinţe în săli de cămin despre profunzimea versurilor lui Leonard Cohen. Şi sfârşitul nu-i aici. Vocea Teleenciclopediei, a celor mai cunoscute cântece folk româneşti, dar şi răcnetul din peluza echipei de fotbal Rapid, Florian Pittiş a rămas în memoria colectivă ca artistul perfecţionist, a cărui calitate de glorie a fost „contează cât şi cum gândesc“.
A fost respins la admiterea la IATC (actuala Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti). A fost nevoit să o ia de la zero, urmând cursurile de la Politehnica din Bucureşti pentru un an.



Timp suficient ca să se pregătească mai bine pentru admiterea din anul următor şi să-şi dreagă vocea, fără că aceasta să fie o metaforă. Pittiş a fost respins pentru că avea un „r“ prea puternic, care a fost considerat defect de dicţie. Eşecul nu l-a descurajat, astfel că a luat lecţii susţinute de dicţie de la cea care a devenit una dintre cele mai apreciate profesoare de dicţie, Ileana Cârstea Simion. Pittiş a fost primul ei elev.
S-a născut la 4 octombrie 1943 la București. A fost unul dintre cei mai îndrăgiți actori de teatru, dar și regizor, traducător, interpret de muzică folk și realizator de emisiuni radio din România. A scris texte pentru cântecele Andei Călugăreanu, Mircea Vintilă, Sorin Chifiriuc și alții. A fost de asemenea,francmason (având gradul 33 și ultim), purtător de cuvânt al Marii Loje Naționale din România.
Pentru că-şi dorea morţiş să devină actor, în timpul studenţiei la Politehnică, Pittiş şi-a găsit de muncă la Teatrul Bulandra. A lucrat, fără plată, ca electrician. Dirija reflectorul de urmărire în timpul repetiţiilor şi spectacolelor, seară de seară. Experienţa din culise s-a dovedit a fi cea mai bună meditaţie primită înainte de noul examen de admitere. A văzut de 236 de ori „Cum vă place“, spectacolul pus în scenă de Liviu Ciulei, şi, doar!, de 128 de ori „Sfânta Ioana“ al aceluiaşi regizor. Ştia replicile pe dinafară ale tuturor actorilor. Atunci s-a molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: acela de a-ţi trăi orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă. Şi tot atunci, cu puţină şansă, s-a întâmplat ca, într-o seară, rolurile să se schimbe şi lumina reflectoarelor să cadă pe el.
„Dl Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor «indispensabil»: «Vrei sa joci în Cum vă place?». Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină – el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul. Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa. Apoi, ca director, m-a şi angajat. Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei în calitate de actor angajat a fost «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare»“, îşi amintea Florian Pittiş într-un interviu din anii ’90 acordat revistei „Formula As“. Aşa a ajuns la Teatru, încercând şi a doua oară, terminând studiile cu moţ, adică şef de promoţie, la clasa lui Radu Beligan.



Episodul de la Bulandra n-a fost însă primul moment când Florian Pittiş a apărut pe scena unui teatru. S-a întâmplat la 4 ani, când mama sa, Ana, care şi-ar fi dorit să devină actriţă, l-a înscris în spectacolul „Congresul puştilor“, de Saşa Georgescu şi I. Avian. Juca rolul „Ciuculeţ“, un scurt act dramatic cu un băieţandru care avea un câine bolnav, supărat pe prietenii lui care nu veneau să-l vadă. Dar, oricâtă joacă părea să fie la vârsta aceea pe scenă, a fost momentul declanşator care i-a decis viitorul.    „După acest spectacol, am învăţat, curând, să citesc. Citeam literele de tipar. Cu timpul, am început să citesc toate piesele de teatru din casă. M-a atras şi pentru că numele personajelor erau scrise cu majuscule. Mai târziu, ca elev, am citit toate piesele de teatru din biblioteca şcolii. Fiind încă în şcoala primară, am văzut de 23 de ori capodopera «O scrisoare pierdută», regizată de Sică Alexandrescu. Aşa încât, ceva mai târziu, am montat chiar eu actul III din «O scrisoare pierdută». Eu jucam rolul cetăţeanulului turmentat. Aveam 14 ani“, a povestit Pittiş începuturile sale timide actoriceşti.   Apoi, s-au legat tot mai multe întâmplări în direcţia carierei visate. De pildă, tatăl său, Nicolae, fost pilot de aviaţie, ieşit la pensie, a încercat să-şi ocupe timpul cu diverse activităţi. Una dintre ele a fost cea de figurant de teatru.


L-a luat cu el şi pe fiul său adolescent, aşa încât, în 1958, tânărul Florian a făcut figuraţie în spectacolul „Omul cu mârţoaga“, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Momentul de cumpănă a fost în perioada liceului, când, la „Gheorghe Lazăr“ – unde învăţa la o clasă de matematică-informatică –, actorul Petrică Gheorghiu de la Teatrul Bulandra a venit să propună înfiinţarea unui cerc dramatic. A fost printre primii înscrişi.

Florian Pittiş a fost „moţatul“ familiei şi a rămas alintat aşa şi de colegi şi de prieteni. Porecla i-a dat-o bunica lui, care-l adora. Pentru că a fost primul băiat al familiei, cel care avea să ducă numele mai departe, Florian era, carevasăzică, mai cu moţ. Aşa a devenit Moţu. Există însă o confuzie legată de numele său, pe care l-a făcut celebru în toată ţara. Pitiş a ajuns să fie scris cu doi de „t“ dintr-o greşeală a angajatului care i-a făcut actele de naştere. O eroare pe care tatăl său n-a mai avut răbdarea să o repare şi aşa a rămas.
După facultate, Florian Pittiş a început să lucreze în televiziune şi la Teatrul Bulandra. A interpretat numeroase roluri, de la Ariel în „Furtuna“ de W. Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la Laertes în „Hamlet“, în regia lui Alexandru Tocilescu şi până la Sonnenstich, în „Deşteptarea primăverii“ de Frank Wedekind, regia Liviu Ciulei. Spunea că partenera ideală de teatru a fost Mariana Mihuţ, pe care o cunoscuse în 1970, iar chimia a fost reciprocă. Într-un documentar realizat de TVR despre viaţa şi cariera lui Florian Pittiş, Mariana Mihuţ povesteşte că Moţu a fost printre colegii săi de scenă preferaţi pentru că era la fel de „nebun ca mine“ . „Nebuni“ au fost şi în  1979, când au fost împreună la concertul Rod Stewart.
În paralel cu teatrul, Pittiş a început să fie tot mai popular şi datorită spectacolelor sale muzicale din televiziune, unde a făcut un trio cu Anda Călugăreanu şi Dan Trufaru. Şi tocmai pentru că avea bucuria noilor începuturi, s-a apucat să-şi facă singur spectacole de teatru, să interpreteze roluri în teatru radiofonic, să cânte. Aşa a luat naştere şi „Poezia Muzicii Tinere“, o serie de spectacole unde Pittiş traducea versuri din rockerii la modă, Beatleşii, şi nu numai. A pornit cu afişe scrise de mâna lui. În scurt timp, PMT se ţinea de trei ori pe zi – la matineu, prânz şi seara.

Mişcarea hippie specifică anilor ’60 l-a influenţat pe tânărul Pittiş, care a început să poarte ochelari ca John Lennon, să fie fanul ţigărilor Carpaţi de Sfântu Gheorghe fără filtru şi să-şi poarte părul lung. Sigur că partidul îl voia tuns, dar nici Pittiş nu s-a lăsat uşor. Povestea că, de cum intra în sala cu activişti de partid, nici n-apuca bine să inchidă uşa în urma sa şi spunea: „Bună ziua, eu nu mă tund!“. De altfel, artistul nu s-a ferit niciodată să spună liber ce gândea, chiar şi în vremurile în care cenzura îl verifica la sânge.
Printre teatru, poezie şi muzică, Florian Pittiş a strecurat o altă iubire: echipa de fotbal Rapid Bucureşti. Aşa de mare a fost dragostea, încât purta Pittiş peste tot insigna clubului, iar culoarea vişinie era prezentă în casa lui, mocheta şi draperiile având culoarea echipei. Până şi mama sa a ajuns să iubească Rapidul, pentru că, povestea Pittiş, după fiecare gol înscris, mergea şi o pupa.
Mai mult, din pasiune pentru echipa din Giuleşti, Florian Pittiş a înfiinţat Clubul Aristocratic Rapid, care promova spiritul echipei. „Voiam să arătăm că suporterii pot fi altfel decât membrii unor pseudo-galerii, unde se strecoară şi infractori care se bat cu pumnul în piept că sunt rapidişti doar din dorinţa de a sparge geamuri şi a face fărădelegi. De aceea voiam să discutăm între noi mai ales despre spiritul Rapidului. Iar în acest sens, fraza lui Dumitriu II «decât un gol urât, mai bine o bară frumoasă» spune tot“, a povestit Pittiş într-un interviu pentru publicaţia 1923.ro, dedicată suporterilor Rapid.
Cel mai adesea se tachina cu Mircea Vintilă şi cu Dorin Liviu Zaharia, care erau progresişti. La Bulandra era, de asemenea, nebunie mare. Pittiş a povestit, în acelaşi interviu pentru 1923.ro, că lui Octavian Cotescu, care ţinea cu Politehnica Iaşi, după o înfrângere a favoritei lui, i-a fost adus în cabină un coşciug, recuzită dintr-un spectacol.
Florian Pittiş, dacă ar trăi, probabil că ar fi recunoscut pe stradă chiar şi de tinerii de azi drept rockerul care a insistat că nu contează cât de lung ai părul – desigur, el a purtat plete, fără negocieri, încă din 1971 –, instigând în versuri la gândire critică. Spiritul de frondă în faţa regimului comunist s-a menţinut şi în epoca postdecembristă şi încă îşi păstrează valabilitatea. Acesta a fost Moţu Pittiş, omul care a înţeles rockul cum puţini români mai înţeleg şi a fost un adevărat profesor pentru generaţii întregi. Pittiș s-a aflat printre membrii fondatori ai Cenaclului ”Flacăra”, care a luat fiinţă pe 17 septembrie 1973. În vreme ce comuniştii cenzurau apariţiile obraznice de la „Bulandra“, tinerii îşi construiau propriile arme de rezistenţă prin cultură.


Florian Pittiş devenise un artist nelipsit de la întrunirile tinerilor care reuşeau să trăiască în afara Cortinei de Fier, chiar dacă asta se întâmpla în vreun subsol din Centrul Vechi al Bucureştiului. Desigur, Club A a fost unul dintre aceste locuri şi un fenomen cu un impact asemănător Cenaclului Flacăra. Florian Pittiş a început să frecventeze Clubul pe la sfârşitul anilor ’60 şi a reuşit să urce pe scenă în 1974. „Era pe atunci un club închis, unde nu intra Miliţia. Să fii acceptat să intri ca spectator ţi se punea nodul în gât, dar să mai vii să şi cânţi acolo!“, spunea el. „Ceea ce se întâmpla în club era într-un fel şi latura frumoasă a snobismului. Folkul devenise un fel de domeniu aristocratic. Se formase o familie a folkiştilor, atât creatori, cât şi cei care se bucurau, spectatorii. Se invitau între ei la petreceri, discutau ore în şir după concerte“, continua Pittiş. 

Un moment de referinţă pentru felul în care Florian Pittiş înţelegea să activeze, subtil, în aceste cercuri este anul 1975. Atunci, Moţu a dat citire, pur şi simplu, fără adnotări şi observaţii, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, chestiune care n-a trecut neobservată de oamenii de partid.
Proiectul pentru care Pittiş a rămas, însă, celebru şi astăzi, este Pasărea Colibri, grupul alcătuit alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Vlady Cnejevici, în iarna lui 1992, la Râmnicu Vâlcea. A fost o reuniune spontană, pe scenă, nu vreun plan elaborat din greu. Aşa era în anii aceia, era loc pentru toată lumea, iar oamenii nu se cramponau în marketing şi brand.

Pasărea Colibri şi-a luat zborul de pe scena muzicală în 2002, iar Florian Pittiş s-a dedicat altor proiecte de suflet, cum ar fi Festivalul Folk You!, care avea loc în fiecare vară la Vama Veche, precum şi emisiunilor radio, domeniu care l-a pasionat până la sfârşitul vieţii.


Surse:
adevarul.ro
yorick.ro
andreipartos.ro
youtube.com

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

2 octombrie 2019

Primarul vrea, consilierii ridică mâna: Pentru echipa de fotbal șase miliarde pe an, pentru elevii oltenițeni burse de câțiva lei

Laura Suzeanu Primarul Petrică Țone este în continuare generos cu echipa de fotbal din spatele Asociației Club Sportiv Municipal Oltenița. Este generos, dar pe banii oltenițenilor, în timp ce profesorii care se mai încumetă să organizeze activități școlare, caută surse externe pentru premii și diplome. Deși jucătorii provin din alte zone, altele decât Oltenița, din bugetul local vor pleca din nou 150.

Corespondenta la redactie