Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.

Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.

Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.

Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie.

Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul.

Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Învingătorul momentan nu este totdeauna cel definitiv.

Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.

Greşelile în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.

Nu, dreptatea nu-i nimic fără putere.

Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.

Justiţia subordonată politicului a devenit o ficţiune.

Un popor imoral e fizic nesănătos sau degenerat.

Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus totuşi, mâna pe statul român.

Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul.

Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.

S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.

Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri, aproape nimic.

A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti. Numele “Basarab” şi “Basarabeni” există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.

Sunt copleşit de versurile lui Puşkin, izvor de apă vie.

Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!

Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.

Măsurariul civilizaţiunii unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente.

Orice “este” are o raţiune de a fi.

Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.

Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate.

Rău şi ură dacă nu sunt, nu este istorie.

Toate sunt mărginite, durerea nu…

Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi.

Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.

În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit!

Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot…

Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!

Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa.

Însuşi numele “Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor.

A exista înseamnă a suferi.

Poezia – trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos.

Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii “patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde “patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui “patriot”.

Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare…

Când vedem dar pe “patrioţi” cumulând câte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-şi îndeplinesc nici una cum se cade.

Mihai Eminescu

Dincolo de efervescenţa creată de opera şi de viaţa lui, în spatele geniului s-a ascuns omul, adevăratul Mihai Eminescu Portret 1888Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi. Istoricii, dar şi pasionaţii de literatură din Botoşani au făcut o incursiune în spatele imaginii Luceafărului, pe care istoria literaturii, dar şi presa de scandal au scos-o la vedere de-a lungul vremurilor. Eminescu a fost aproape sanctificat.

„Luceafărul poeziei româneşti“ sau „poetul nepereche“. Aşa a fost numit, de-a lungul vremii, Mihai Eminescu, cel care a stârnit o adevărată revoluţie în literatura română.

Acum, la 167 de ani de la nașterea sa și 128 de ani de la moarte, există centre de studii eminesciene, dar şi profesia de eminescolog.
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani.
Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară.

Mihai Eminescu la 1870

Mihai Eminescu la 1870

Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735, iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vărsta de 83 de ani. Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului.Gheorghe Eminovici s-a căsătorit

Părinții Poetului Mihai Eminescu

Părinții Poetului Mihai Eminescu

cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială, iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza. Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.
La 31 martie1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie1849. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești. Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie1848 și ca localitate Dumbrăvenii, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.” Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Casa Memoriala Ipotesti 1916

Casa Memoriala Ipotesti 1916

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi). Între 1858 şi 1866 a urmat cu intermitenţe şcoala primară greco-orientală din Cernăuţi, apoi gimnaziul la Cernăuţi şi Botoşani. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. A părăsit şcoala în 1863, revenind ca privatist în 1865 şi a plecat din nou în 1866. A fost copist în administraţia judeţului Botoşani pentru o scurtă perioadă, după care s-a întors la Cernăuţi pentru a-şi trece examenele restante. La Botoşani avea grijă şi de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul. A fost angajat la diverse instituţii din Botoşani, la tribunal şi la primărie şi a pribegit cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu. Eminescu a debutat în anul 1866 cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul care a apărut în broşura scoasă la moartea dascălului său, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. Sub numele de Mihai Eminescu, şi nu sub cel de Mihai Eminovici, i-a apărut în acelaşi an la 25 februarie/9 martie (stil nou) poezia De-aş avea în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan. Iosif Vulcan i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet, şi de alţi membri ai familiei sale.
La TinereteÎn 1867 a fost sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul următor a colindat din luna mai până toamna împreună cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad). În toamna anului 1868 s-a angajat sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, colindând cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova şi Bucovina.
În toamna anului următor a fost trimis de tatăl său la Universitatea din Viena unde s-a înscris ca student la filosofie şi a făcut parte din Societatea literar-socială „România” şi din Societatea literar-ştiinţifică „România jună”. Întrucât nu a putut atesta susţinerea bacalaureatului, s-a înscris ca student extraordinar în 1869. La Viena a frecventat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie şi medicină legală. Aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici şi a activat în cadrul societăţii româneşti „România Jună”.
În 1872 a revenit în ţară şi s-a stabilit la Iaşi unde a frecventat şedinţele Junimii. În toamna aceluiaşi an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor. În 1873 a frecventat cursuri de filosofie, filosofie ştiinţei, istorie antică, istoria religiilor, geografie şi etnografie la Universitatea din Berlin.
S-a întors la Iaşi în anul următor, 1874, unde a fost numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 1876 a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la Bucureşti. A lucrat aproape şapte ani ca redactor la ziarul „Timpul” în paginile căruia a publicat peste 300 de articole.

Poetul la 19 aniMihai Eminescu este primul care a făcut din limba română un adevărat obiect de artă, în condiţiile în care poezia românească, nesigură, se afla abia la începuturile sale. Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”. Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.
Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.
Din 1870 începe să publice în „Convorbiri Literare”. Pe 15 august 1871 Mihai Eminescu se numără printre organizatorii unei măreţe serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna cu ocazia comemorării a 400 de ani de la ctitoria mănăstirii de aici. Sosind în Iaşi este numit, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limbă germană la Institutul Academic (1874). Anul următor este revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie pe care o îndeplineşte cu un mare sârg, Mihai Eminescu inspectând o mulţime de şcoli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate. Se împrieteneşte cu Ion Creangă pe care îl determină să scrie şi-l ajută să fie primit la “Junimea”. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, pleacă la Bucureşti unde este angajat ca redactor, apoi ca redactor-şef, la publicaţia conservatoare „Timpul” (1877 – 1883), unde va lucra alături de Ioan Slavici şi Ioan Luca Caragiale.
Opera sa este diversă: idila, egloga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina.Mihai-Eminescu
Afirmă cu putere autohtonia românilor, subliniind faptul că nu există nici o deosebire etnică sau lingvistică între românii din toate provinciile istorice româneşti, considerând că legile trebuie alcătuite ţinându-se cont de “trebuinţele poporului astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora”. Critică dur amestecul străinilor, care au pătruns în “pătura suprapusă”, în problemele naţionale şi proasta organizare la nivel central şi local care nu reprezintă interesele poporului, “consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse”.
În vara anului 1883 Mihai Eminescu se îmbolnăveşte foarte grav, de aceea va fi internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la Viena. Perioada cuprinsă între anul 1883 şi 1889 este una în care boala şi revenirile sunt din ce în ce mai dese, perioadă în care activitatea sa scriitoricească este foarte slabă. Pe 24 septembrie este angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, activitate pe care o continuă şi în 1886, după ce a petrecut o perioadă în Rusia la o cură de recuperare. Din 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susţinută şi de Mihail Kogălniceanu, Camera Deputaţilor a votat o pensie viageră în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu, pe 23 noiembrie, legea a trecut şi de Senat, intrând în vigoare abia în aprilie 1889.
Zilele Eminescu la IpotestiEminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București.
Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”. După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

Există o teorie a conspirației, care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu. Această ipoteză consideră îmbolnăvirea sa psihică drept fiind o înscenare, aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în cadru sanatoriului doctorului Alexandru Șuțu conducând deliberat – conform acestei teorii, la moartea poetului – instrumentată astfel politic. În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”. Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu

Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”, iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun. Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării influențelor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de Casa de Austria. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”. În această situație Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.


Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889 intoxicat cu mercur. De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932. Grupul de autori care au scris Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv (sau puseu de manie psihotică). Eugen Simion a declarat la lansarea volumului, referindu-se la ipoteza asasinării: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”. 

Tulburător de frumos, cuceritor, cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea şi Mihai Eminescu Imagine Clasicapetrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut. Aşa l-au redescoperit cercetătorii pe Mihai Eminescu – omul.

În opinia istoricului botoșănean Gheorghe Median, care a cercetat ani la rând numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet, Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Despre imaginea Luceafărului, dincolo de singurele fotografii cunoscute, apare şi o descriere a unui bun prieten a lui Eminescu, fost coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi, şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”, spune Ştefanelli în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”.

Istoricul botoşănean, Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era Cu Semnaturavocea sa. Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”.  Totodată, apropiaţii poetului povesteau că Eminescu avea şi un tic verbal. Ştefanelli spune că, de când l-a cunoscut, de elev, obişnuia să folosească mereu expresia „pur şi simplu”, aproape în orice context. Totodată se spune că Eminescu nu obişnuia să înjure. Nici măcar când se ameţea de la băutură. Singura lui înjurătură ar fi fost „Tu-i neamul nevoii!”.
Adevăratul lac unde Eminescu îşi căuta liniştea ar fi situat la opt kilometri de oraşul Botoşani şi foarte aproape de casa căminarului Eminovici, tatăl lui Eminescu, de la Ipoteşti.
Balta din apropiere de Cucorăni, cum este întâlnită ca denumire în memorialistică, este de fapt astăzi iazul Loeşti, un luciu de apă aflat în proprietate privată, frecventat de pescari. Într-o scrisoare a lui Matei Eminovici, fratele lui Eminescu, adresată, în 1909, prietenului său, Corneliu Botez este descrisă cu nostalgie o vânătoare de raţe organizată de Matei cu fratele său mai mare, Mihai, pe iazul Loeşti.

Lacul Loești

Lacul Loești

”Când venea Mihai vara, în vacanţă de la Wienna, mergeam amândoi la vânătoare de raţe la un iaz de pe moşia Cucoreni, el cu puşca pe care o luase tata la moartea lui Iuraşcu şi eu cu una mai mică, pe care o avea tata de la Balş.” fragment din scrisoarea trimisă de Matei Eminovici prietenului său, Corneliu Botez.

Tot fratele marelui poet arată că iazul de la Loeşti era adevărata sursă de inspiraţie pentru poet, spunând în aceeaşi scrisoare către Corneliu Botez că acolo lângă iaz, sub sălcii, Eminescu „vedea zâne albe cu părul de aur roş“. Totodată, istoricii identifică în poezia lui Eminescu trăsături ale peisajului din zona Loeşti.
Iubirea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle a fost spectaculoasă, plină de neprevăzut, cu despărțiri și împăcări repetate, cu episoade pasionale și gelozie, cu trădare și durere sfâșietoare.
Despărțiți de un soț și o lume întreagă, cei doi amorezați își descriau durerea în versuri și își exprimau Mihai Eminescu_Veronica Miclesfâșietor sentimentele. Poeziile lor par a fi scrise unul pentru altul, iubire pentru iubire, lacrimă pentru lacrimă, suspin pentru suspin…Până și fanteziile lor erau conturate în același mod și două inimi vibrau la unison prin cuvintele profunde, pline de sens. Dragostea lor era ca o vrajă. Un singur obstacol se opintea în calea fericirii: Veronica Micle era căsătorită și avea doi copii. Un aranjament între mama ei și Ștefan Micle, profesorul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a adus-o în casa acestuia ca soție, independent de voința fetei. Avea numai 14 ani când au făcut nunta. În ciuda piedicilor morale, Mihai și Veronica au început o relație în capitala austro-ungară. Devenit amantul ei, Eminescu o plimba pe aceasta prin parcuri și muzee, pe bulevarde și prin împrejurimile minunate ale Vienei. Frumoasa și distinsa doamnă, cu o vasta cultură, aflată la brațul tânărului domn, atrăgea atenția tuturor trecătorilor.
Veronica MicleDupă moartea lui Ștefan Micle, în 1879, Veronica a devenit oficial iubita lui Eminescu.
Au locuit câteva luni împreună într-un imobil din București, de pe strada Buzești, la numărul 5. Ea încerca să-l convingă să se căsătorească, dar opoziția junimiștilor i-a împiedicat. Iubita, muza și îngerul lui, nu a putut suporta durerea morții lui Eminescu. Odată cu dispariția lui Mihai, sensul vieții ei s-a pierdut în neant. Tot ce o ținea în picioare fusese iubirea lui. Fără el era lipsită de scop, dărâmată. Din doliu a intrat într-o puternică depresie. Și-a premeditat sinuciderea, la fix 50 de zile de la moartea lui, la mânăstirea Văratec. S-a stins și ea din viață la data de 4 august 1889. Avea 39 de ani. Soarta le-a fost pecetluită de o povară pe care au dus-o cu ei până la mormânt: dragostea. Iubirea le-a fost așternut și zbor către o altă lume.

Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Deşi a lăsat în urmă o creaţie de o valoare universală, poetul diagnosticat greşit, după cum arată ultimele studii, nu a cerut prea mult, celor care-l îngrijeau. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.

Cauza oficială a morţii a fost stopul cardio-respirator. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminscologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viaţă.
Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (George Călinescu).

„A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă…Nu poate să ajungă vorba pậnă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.[…]” (Tudor Arghezi).

Surse:
ro.wikipedia.org
ennciclopediaromaniei.ro
adevarul.ro
libertatea.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

8 − one =

17 − 13 =

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

Corespondenta la redactie