Buruienile cresc singure; florile trebuie cultivate.

Publicat 8 noiembrie 2019

Buruienile cresc singure; florile trebuie cultivate.

Acolo unde şcolile prosperă, totul prosperă.

Dumnezeu a şocat lumea cu un copil, nu cu o catastrofă.

Superstiţia, idolatria şi ipocrizia au salarii mari în vreme ce adevărul iese la cerşit.

Medicamentul îi face pe oameni bolnavi, matematica îi face trişti şi teologia îi face păcătoşi.

Cine nu iubeşte deloc vinul, femeile, cântecul, va rămâne prost toată viaţa.

Muzica îi face pe oameni mai răbdători şi mai buni, mai modeşti şi mai cumpătaţi. Prin ea uităm mânia şi viciile. După teologi, nicio artă nu poate fi egalată cu ea.

Fă primul pas cu încredere. Nu trebuie să vezi întreaga scară. Pur şi simplu păşeşte.

Dacă cineva are credinţă, adulterul nu este păcat.

Doresc să predic, să vorbesc, să scriu, dar nu vreau să silesc pe nimeni, căci credinţa trebuie să fie liber consimţită şi să fie primită fără constrângere.

Tot ce se face in aceasta lume se face cu speranta.

Iertarea este îndemnul lui Dumnezeu.

Părul este cel mai bogat ornament al femeii.

Pănă ce omul nu devine nimic, Dumnezeu nu poate face nimic.

Un jurist care nu este nimic altceva decât jurist, este un amărât.

Minciuna este că un bulgăr de zăpadă. Cu cât îl rostogoleşti mai mult, cu atât este mai mare.

Diavolul este maimuţa lui Dumnezeu, pe care-L imită întrutotul.

Nu îmi place omul căruia nu îi place muzica. Nu este invenţia noastră: este un dar din partea lui Dumnezeu. O aşez alături de teologie. Satan urăşte muzica: ştie că ne vindecă de tot ceea ce este rău.

Martin Luther

Pe 31 octombrie 1517, publica cele „95 de teze“ prin care se criticau abuzurile Papei de la Roma şi vânzarea de indulgenţe. Celebrele teze deschideau în 1517, calea reformei în lumea creştină şi duceau la naşterea bisericii evanghelice. O biserică deschisă către lume şi tolerantă. În 2017 s-au împlinit 500 de ani de la realizarea Reformei protestante. Toleranţa a fost tema centrală a anului jubiliar 2017. Alături de Edictul de la Milano şi de Marea Schismă, Reforma a fost cel de-al treilea mare moment istoric al creştinismului, cu implicaţii politico-sociale semnificative.
Martin Luther s-a născut în 1483, în Saxonia, la Eisleben. Tatăl său, Hans, era un negustor înstărit, aşa că şi-a mutat familia numeroasă – opt copii a avut alături de Margaret – în Mansfeld. Aici, Martin Luther a început să meargă la şcoală, iar la vârsta de 13 ani a fost înscris la şcoala Fraţilor Vieţii Comune din Magdeburg. Învăţăturile Fraţilor se concentrau, mai ales, pe evlavia personală, astfel că Luther a început să fie interesat de viaţa monahală. Însă Hans avea alte planuri pentru fiul său: îl voia avocat. L-a retras de la şcoala din Magdeburg şi l-a înscris în Eisenach şi, ulterior, la Universitatea din Erfurt – care atunci era şi cea mai bună din Sfântul Imperiu Roman – de unde Martin a obţinut diploma de masterat în 1505. În vara acelui an, în timpul unei furtuni puternice, aproape a fost lovit de trăznet. La propriu. A considerat incidentul un semn divin şi a jurat să se călugărească dacă supravieţuieşte furtunii. A supravieţuit. S-a ţinut de cuvânt şi a lăsat deoparte studiile de drept şi a intrat într-o mănăstire Augustină. Şi-a continuat şi studiile teologice, la Universitatea din Erfurt şi la cea din Wittenberg, iar în 1512 a obţinut doctoratul şi a devenit profesor de studii biblice.
Tocmai cel care avea să bată în porţile bisericii din Wittenberg tezele reformei s-a dovedit, mai târziu, intolerant – în speţă, la adresa evreilor. Luther împlinise 60 de ani când avea să ceară incendierea sinagogilor şi a şcolilor evreieşti, distrugerea caselor şi arderea cărţilor religioase.

După două luni de la începerea studiilor de drept, spre consternarea tatălui său, Luther care avea 22 de ani, s-a decis să se călugărească. Decizia exprima contradicțiile caracterului său. El se hotărâse să intre în mănăstire încă din 2 iulie 1505, când întorcându-se de la studii acasă, a fost surprins de o furtună, cu fulgere care brăzdau cerul. Când un copac de lângă el a fost mistuit de trăsnet, înspăimântat, Luther a crezut că este un avertisment divin și a făcut o promisiune Sf. Ana, anume, dacă va supraviețui furtunii va deveni călugăr. El s-a rugat disperat: ”Sf. Ană, scapă-mă și mă voi călugări”. La Erfurt erau 20 de mănăstiri. Luther a găsit una, cunoscută pentru fidelitatea observării regulilor monastice, aceea a ermiților augustinieni. Mai întâi și-a adunat prietenii, a băut, a cântat cu ei, declarându-le că este ultima dată când face acest lucru și a doua zi și-a început noviciatul. Era un frate model, își împlinea ascultările cele mai grele cu o mare umilință; recita rugăciunile cu o tonalitate hipnotizantă, îngheța într-o chilie fără căldură, se autoflagela, în speranța exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul său. „Eram un călugăr pios, și observam atât de strict regulile ordinului meu, căci…dacă vreodată un călugăr mergea către cer prin spiritul monastic, eu aș fi avut dreptul să merg aici. Dacă ceva ar fi durat prea mult timp, aș fi fost torturat până la moarte prin ascultări, rugăciuni, lecturi și alte munci” . La câtva timp, după câteva zile, în care Luther nu s-a arătat, prietenii au intrat în chilia sa și l-au găsit întins, inconștient, pe jos. Au adus o lăută și unul dintre ei a început să cânte. Luther și-a revenit și a mulțumit prietenilor. În septembrie 1506, el a pronunțat votul irevocabil al sărăciei, fecioriei și ascultării.

În mai 1507 a fost hirotonit preot, dar era chinuit, încă, de gândul că, în ciuda atâtor posturi și abțineri ascetice, nu avea siguranța mântuirii. Ispitele și îndoielile îl devorau, scepticismul și chiar disperarea îi copleșeau zilele și nopțile cu viziuni cerești și îndeosebi diabolice. Colegii călugări îi dădeau sfaturi amicale. Unul dintre ei l-a asigurat că Jertfa lui Hristos a răscumpărat păcatul omului și i-a deschis, astfel, porțile raiului. Lecturarea misticilor germani, și în special a lui Tauler, i-a dat lui Luther speranța aruncării unui pod peste oribila prăpastie a unui suflet păcătos și a unui Dumnezeu Atotputernic. Apoi, un tratat al lui Jan Hus i-a căzut în mâini și îndoielile doctrinare s-au adăugat tumultului său sufletesc. El se întreba de ce „un om care a putut scrie atât de creștinește și cu atâta putere a fost ars…am închis cartea și m-am întors cu inima rănită”, spunea el.
Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremiților augustinieni, observându-i frământările, l-a sfătuit să înlocuiască ascetismul cu lectura alternativă a Sf. Scripturi și a Sf. Augustin. Călugării și-au exprimat solicitudinea și i-au oferit o Biblie latină, carte pe care un om o poseda cu mare greutate, în epocă. Într-una din zile, poate în 1508 sau 1509, Luther a fost marcat de o frază din epistola către Romani, a Sf. Ap.Pavel: „Iar dreptul prin credință va fi viu”(I,17). Încet, aceste cuvinte l-au condus la concluzia că omul poate să fie justificat, adică să se mântuiască numai prin credința totală în Hristos. De aici, sola fide sau mântuirea prin credință și sola scriptura, ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoșii care caută mântuirea, au devenit principalele puncte ale sistemului său teologic. În această viziune harul și faptele bune nu-și mai aveau locul. La Sf. Augustin, Luther a găsit o altă idee, care a reînnoit teama sa, predestinația, după care Dumnezeu, chiar înainte de creație, a destinat pentru totdeauna unele suflete la mântuire și altele la pierzare. Aleșii au fost căutați arbitrar de voia liberă a lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiți prin jertfa lui Hristos. Această grosolană absurditate revine, la Luther și apoi la toți protestanții și neoprotestanții, în speranța fundamentării mântuirii prin credință.
La începutul secolului al XVI-lea, unii dintre teologi şi cărturari au început să pună la îndoială învăţăturile Bisericii Romano-Catolice. Era perioada în care deveneau disponibile la scară din ce în ce mai largă traducerile Bibliei şi ale scrierilor Sfântului Augustin. Acesta sublinia primatul Bibliei, în detrimentul oficialilor bisericii, ca ultimă autoritate religioasă. De asemenea, Sfântul considera că oamenii nu pot atinge mântuirea prin forţe proprii, şi numai Dumnezeu o poate da prin graţia Sa divină. În Evul Mediu, Biserica Catolică predica faptul că mântuirea era posibilă prin fapte bune, care îi sunt pe plac lui Dumnezeu. Martin Luther a îmbrăţişat cele două idei centrale ale Sfântului Augustin, care mai târziu vor fi baza protestantismului.
Convins că mântuirea nu poate fi atinsă decât prin credinţă şi prin graţie divină, Martin Luther s-a opus cu vehemenţă acestei practici. În acest sens, a scris „Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum“, text cunoscut sub denumirea de „Cele 95 de Teze“ – o listă de întrebări de supus dezbaterii. Legenda spune că pe 31 octombrie 1517, Martin Luther ar fi bătut în cuie o copie a lucrării pe uşa bisericii Castelului din Wittenberg.

Probabil că lucrurile nu s-au petrecut atât de dramatic: doar a agăţat documentul pe uşă pentru a anunţa viitoarele discuţii academice pe care le organiza, după cum era practica vremii. Aceste 95 de teze vor deveni fundamentul Reformei Protestante, fiind scrise pe un ton umil şi academic, mai degrabă ridicând întrebări decât aruncând cu acuze. Oricum, conţinutul era destul de provocator: primele două teze cuprindeau ideea centrală a lui Luther, faptul că Dumnezeu îşi doreşte ca oamenii să se căiască şi că numai credinţa, şi nu faptele, pot duce la mântuire. Celelalte 93 de teze le susţineau pe acestea două, iar câteva criticau direct practica vânzării de indulgenţe. Printre altele, a avut în vedere şi „scandalul Basilicii Sfântului Petru“: „De ce Papa, a cărui avere este astăzi mai mare decât a celui mai bogat Crassus (n.r. – general şi politician roman, despre care se crede că a fost cel mai bogat om din Imperiu), nu construieşte Basilica Sfântului Petru cu banii săi, ci cu banii credincioşilor săraci?“, scria Luther.
În iulie 1520, Papa Leon al X-lea a emis o bulă papală prin care se hotăra că propunerile lui Luther sunt eretice şi prin care i se ofereau 120 de zile în care să le retracteze. Luther n-a retractat, iar pe 3 ianuarie 1521 Papa Leon al X-lea l-a excomunicat din Biserica Catolică. Pe 17 aprilie, în acelaşi an, Luther s-a înfăţişat Dietei din Worms. A refuzat din nou să retracteze, încheind discuţia: „Aici stau. Doamne ajută-mă! Nu pot face altceva“. Pe 25 mai, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, a semnat edictul împotriva lui Martin Luther, ordonând ca scrierile sale să fie arse. În următorul an, Luther a rămas ascuns în Eisenach, începând să lucreze la traducerea Noului Testament în limba germană.
A fost unul dintre cele mai ample lucrări ale sale, care a durat 10 ani. S-a întors la Wittenberg pe 1521, unde mişcarea de reformă iniţiată de scrierile sale lua amploare. Nu mai era doar o cauză teologică: devenise una politică.
Deşi nu s-a mai implicat în dezvoltarea Reformei, scrierile lui Luther au fost scânteia care a aprins spiritele, ducând la scindarea Bisericii Catolice şi la formarea Protestantismului. Această idee că Biblia este principala sursă a autorităţii religioase şi că mântuirea se obţine prin credinţă a modelat mai mult decât credinţa oamenilor: a schimbat felul de a se raporta la viaţă, la muncă, la comunitatea în care trăiesc şi la familie. O serie de autori moderni au legat modelul de capitalism occidental cu spiritul religios în care au fost educaţi şi crescuţi cetăţenii. Reforma Protestantă a adus schimbări profunde şi în sfera politică şi juridică. Înainte de aceasta, Biserica era cea care guverna politica, care controla împăraţi, regi şi legi. Reforma a ridicat societatea seculară.
Revista „Time“ i-a dedicat numărul din 24 martie 1967, când s-au împlinit 450 de ani de la Reforma Protestantă.
În dosarul ediţiei, influenţa lui Martin Luther asupra societăţii este comparată de autorii „Times“ cu cea a lui Iisus Hristos şi a lui Karl Marx – fiecare cu ideile lui.