Unul dintre cei mai proeminenți muzicieni de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX, s-a născut la 19 august 1881 în comuna Liveni-Vârnav din județul Botoșani. Marele compozitor, violonist, pianist, dirijor și pedagog, George Enescu a fost al 12-lea copil al Mariei Cozmovici-Enescu și al lui Costache Enescu, ceilalți unsprezece frați ai săi murind la vârste foarte fragede.
În 1884, după stabilirea la Cracalia (Botoșani) a părinților săi, Enescu va studia pianul și își va confecționa singur o primă vioară. Aici va fi în contact permanent cu muzica și cu lăutarii satului. La patru ani primește o vioară și începe să cânte, la început, sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, de la un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul. La cinci ani compune o primă lucrare, “Țara Românească, operă pentru vioară și pian”.

Un geniu. Un om liber. Un spirit modern, fără a fi modernist de dragul modei. Un om cald și generos. Un bărbat de cuvânt. Un caracter. George Enescu, primul compozitor român care a intrat în patrimoniul cultural mondial, iubea în egală măsură cântecul păsărilor, tonalitățile folclorice și cele mai tulburătoare acorduri wagneriene. Mai mult, a reușit să le îmbine în creația sa în acel mod unic care i-a permis să facă saltul de la național la universal și să obțină recunoaștere internațională, alături de marii compozitori ai lumii.
Acesta este unul dintre motivele pentru care George Enescu este un pionier: este primul compozitor român care a depășit granițele țării, reinterpretând elemente tradiționale din patrimoniul cultural românesc și adăugându-le cele mai nobile influențe din muzica internațională, într-o cheie unică.
“Caracteristica generală care iese în evidență în muzica țării noastre este tristețea, chiar în toiul fericirii. Acest dor neclar, profund impresionant. Visarea. Și o tendință, chiar în părțile de tempo rapid, spre melancolie, spre tonalitățile minore”, considera George Enescu. Un copil-geniu, la vârsta de cinci ani studia la Conservatorul din Iași. Deși a devenit în timp un strălucit violonist și pianist, cu studii și recunoaștere la Viena, invidiat pentru tehnica sa, George Enescu și-a urmat visul: să devină compozitor. Este motivul pentru care a plecat de la Viena la Paris: să se dedice compoziției.

Pentru compozitorul George Enescu, esența era tocmai aceasta: polifonia, suprapunerea, pe care le trata mereu cu exigență maximă. „Indiferent cât de scurtă este, o piesă merită să fie numită compoziție muzicală numai dacă are o linie, o melodie sau, și mai bine, melodii suprapuse”, era convingerea lui George Enescu. Iar chemarea sa spre creație, ca transpunere a emoției în sunet, era infinită: a creat opera „Oedip”, una dintre cele mai complexe și solicitante partituri din lume. Iar spre sfârșitul anilor ’20, se gândea la o a doua operă, inspirată de povestea Meșterului Manole, pe care, însă, nu a mai apucat să o compună.
A fost un profesor exceptional, părinții violonistului Yehudi Menuhin mutându-se din SUA la Paris pentru ca acesta să poată lua lecții cu Enescu. Printre elevii săi se mai numără Dinu Lipatti, Arthur Grumiaux, Christian Ferras și Ida Haendel.

Yehudi Menuhin întâmpinat la București de George Enescu (1946)

La Conservatorul de Muzică din Viena a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich și Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger jr. va învăța și își va fixa elementele de bază ale studiului instrumentului care îl va face cunoscut mai târziu în lumea întreagă, precum și tradiția de interpretare a operelor lui Beethoven și Schubert. Director al Operei Curții de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să cunoască întreaga tehnică a dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs.

Din această perioadă datează și primele sale interpretări, ca violonist. Astfel, la 11 ani, George Enescu a urcat pe podiumul de concert al sălii “Bösendorfer” din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului. Pe afișul din 26 ianuarie 1892, numele său figura cu “Faust-Fantasie”, de Pablo de Sarasate, o piesă considerată mai mult de efect tehnic decât componistic.
Criticii muzicali vienezi l-au numit “un Mozart român”, fiindcă stăpânea vioara și pianul cu o maturitate și o virtuozitate neverosimile pentru un copil. Ecourile vieneze au ajuns și în țară, iar de acum cronicile din gazetele străine aveau să fie reproduse periodic în ziarele românești.
Părăsind capitala Austriei, ajunge, în 1895, la Paris, unde rămâne până în 1899. Aici își va continua studiile la Conservatorul de Muzică, sub îndrumarea unor maeștri precum Jules Massenet, Gabriel Fauré (compoziție), M.P.J. Marsick (vioară).
La Paris, tânărul artist își impresionează profesorii, colegii și criticii muzicali. La 14 ani cânta la fel de strălucit la vioară, ca și la pian și era autorul mai multor “uverturi”. A fondat, tot aici, un “Trio instrumental” (1902), alături de Alfredo Casella și Louis Fournier, și cvartetul de coarde “George Enescu” (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Four­nier și Fritz Schneider, pe care le-a și condus.
În această perioadă au avut loc două evenimente importante în viața artistică a lui George Enescu. Un moment excepțional nu numai pentru biografia sa, ci și pentru istoria muzicii românești a fost primul recital de autor al unui creator român peste hotare, la numai 16 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris.

Tânăr Studios la Paris

Muzicologul Viorel Cosma consideră acest moment drept “confirmarea apariției unui creator român de excepție în context internațional”. Cel de-al doilea eveniment are loc la 6 februarie 1898, când suita simfonică pentru orchestră ”Poema română”, compusă la 17 ani, este executată în primă audiție absolută, la Paris, având un imens succes.

Până la 24 de ani, avea în palmares următoarele compoziții: “Poema română” (1898), suită care întruchipează tablouri sugestive ale vieții rustice, cele două “Rapsodii” (1901-1902) pe teme naționale românești, “Suita nr.1 pentru de orchestră” (1903), “Simfonie” (1905). Alături de acestea, creația sa muzicală se va împlini și cu alte lucrări pentru orchestră: “Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră”, “Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste”, “Uvertura pentru concert”, “Uvertura triumfală”; concerte pentru pian și orchestră, pentru vioară și orchestră; poemul simfonic “Vox Maris”; trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, “Săteasca”. A mai compus lucrări pentru formații de cameră (două cvartete de coarde și două cu pian, un octet pentru coarde și un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel și pian, pentru vioară și pian (sonate), precum și piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele “La Vission de Saul”, “L’Aurore” și lieduri).
Drumul afirmării mondiale a lui George Enescu, în creația simfonică, a fost marcat de “Rapsodiile române” (1901 și 1902), prin acestea contribuția sa artistică în secolul XX fiind de necontestat. În țară, prima audiție a “Rapsodiei române nr. 1 în la major” a avut loc, la 21 ianuarie 1912, cu Orchestra “Philarmonia” din Arad.

Cea de-a doua rapsodie a fost auzită, pentru prima oară, la 7 februarie 1908, în sala Gaveau din Paris. Compozitorul dirijează în premieră cele două rapsodii, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de Muzică ”Santa Cecilia”.

Opera “Oedipe” a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg, pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice grecești. Orchestrația tragediei lirice în patru acte a fost terminată la 27 aprilie 1931, premiera absolută având loc cinci ani mai târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris.

George Enescu (1930)

Opera a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public și de criticii muzicali, fiind considerată drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului al XX-lea. În țară, “Oedip” a văzut lumina rampei la 22 septembrie 1958, la Opera Română din București, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în cadrul primei ediții a Festivalului național “George Enescu”.

“Oedipe” a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soție, la 4 decembrie 1937.
Lucrările sale au fost distinse cu prestigioase premii internaționale: Premiul de compoziție Pleyel din Paris, în 1903, Premiul discului, oferit de revista “Candide” din Paris, în 1933.

Enescu se mândrea cu tripla sa ipostază de compozitor, violonist și dirijor. “Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, declara artistul.

A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice și prin limpezimea concepției, prin sobrietatea, suplețea și expresivitatea gestului.

În țară, a dirijat pentru prima oară, Filarmonica din București, la 1 martie 1898, iar în 1921, la 8 decembrie, a dirijat “Lohengrin” de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din București. Până la plecarea din țară, a concertat cu Orchestra simfonică “George Enescu” din Iași (1918-1920) și cu Filarmonica din București (1920-1946), al căror dirijor era.
Și totuși, acest om de geniu a trebuit să plece din România, în 1946, odată cu instaurarea comunismului. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite și Canada, se stabilește, cu soția, la Paris. În ultimul deceniu al vieții, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist și pianist, dar mai ales ca dirijor.

În Exil

S-a stabilit la Paris, dar, chiar dacă prietenii devotați i-au fost alături și a păstrat legătura cu apropiații săi români, pentru el, anii scurși până la moartea sa au fost un exil. Autoritățile comuniste l-au invitat să revină în România, propunându-i să patroneze Săptămâna Muzicii Românești, în 1951. A condiționat acest patronaj de reprimirea în Academia Română a lui Dimitrie Gusti și a lui Constantin Rădulescu-Motru, precum și de eliberarea din închisoare a soției compozitorului Mihail Jora. În fața respingerii acestor condiții, George Enescu nu s-a mai întors în România.

George Enescu alături de Yehudi Menuhin

Această atitudine dă un sens în plus descrierii lui Yehudi Menuhin, discipolul de care compozitorul român a fost legat cu o iubire aproape părintească, pentru care George Enescu era un ”om liber” și ”puternic”:

„Enescu m-a subjugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau parcă, sus și tare, că aveai în față un om liber, puternic, neîncătușat de nimic, înzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu înflăcărare. Iar muzica lui, când a început să cânte, avea o incandescență care depășea tot ceea ce întâlnisem până atunci„.

În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu a suferit o congestie cerebrală, urmată de paralizie parțială. Câteva luni mai târziu, maestrului îi era decernat Premiul “Paganini”, din partea organizației “Association d’entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM”.
Recunoașterea lui George Enescu ca muzician complex și complet a fost întărită și prin alegerea ca membru al unor importante instituții din lume. A fost membru corespondent la Academia de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei “Santa Cecilia” din Roma (1931), al Institutului francez din Paris (1936), al Academiei de Științe și Arte din Praga (1937), iar la 12 august 1948 avea să fie primit, ca membru titular onorific, în Academia Română.

Portret Afiș în 1958

Răspândirea în lume a operei enesciene se datorează, în cea mai mare parte, marelui dirijor Constantin Silvestri. De la “Rapsodiile române” până la “Suitele pentru orchestră”, de la “Octet” și “Dixtuor” până la opera ”Oedip”, el a promovat consecvent lucrările lui George Enescu. Ca dirijor al Orchestrei simfonice din Bournemouth (Marea Britanie), în mai puțin de un deceniu, Constantin Silvestri a reușit să “ducă” muzica lui Enescu din America de Sud până la Polul Nord, din Japonia și Australia până în Mexic, alături de principalele centre artistice din Franța, Marea Britanie, Olanda, Elveția, Spania, Germania, Italia, ca și din Danemarca, Suedia, Norvegia și altele.

Festivalul ce-i poartă numele este un eveniment muzical românesc de prestigiu internațional, inițiat în anul 1958 în memoria marelui compozitor și violonist virtuoz român George Enescu. La început, festivalul s-a ținut din trei în trei ani. În anii ’80, festivalul și-a pierdut din strălucire, după ediția din 1979 având loc neregulat.

Ateneul Român

A fost reluat după Revoluția din 1989 (prima dată în 1991), iar prin Hotărârea de Guvern nr. 258 din 13 martie 2002 privind organizarea din doi în doi ani la București a Festivalului Internațional “George Enescu”, s-a stabilit actuala ritmicitate a festivalului.

De-a lungul anilor, la festivalul organizat la Ateneul Român și la Sala Radio, au participat orchestre și muzicieni de mare prestigiu, precum Filarmonica din Viena, dirijată de Herbert von Karajan, Filarmonica din Stockholm, dirijată de Sergiu Celibidache și Filarmonica din Londra, dirijată de Sir John Barbirolli.

Alte personalități muzicale mondiale care au participat de-a lungul anilor la festival au fost Joseph Palnciek, Claudio Arrau, Arthur Rubinstein, David Oistrah, Kurt Masur, Boris Berezovski, Antonio Menses, Jose Van Dam, Lawrence Foster. Printre personalitățile din România au fost Elena Cernei, David Ohanesian, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Ionel Pantea, Ludovic Spiess, Viorica Cortez, Eugenia Moldoveanu, Elena Simionescu, Radu Lupu, Dan Grigore, Ion Kolenberg și alții. Unele dintre personalitățile care au participat la prima ediție au fost soliștii Yehudi Menuhin, David Oistrah, Halina Czerny-Stefanka, Nadia Boulanger, Monique Haas, Iacov Zak și Claudio Arrau și dirijorii John Barbirolli, Carlo Felice Cillario și Carlo Zecchi.

Surse:
agerpres.ro
festivalenescu.ro