Ce altă temniţă e mai întunecată decât adâncul propriului nostru suflet! Ce temnicer mai necruţător cunoaştem, decât noi înşine!

Publicat 6 septembrie 2015

Ce altă temniţă e mai întunecată decât adâncul propriului nostru suflet! Ce temnicer mai necruţător cunoaştem, decât noi înşine!

Viaţa este făcută din marmoră şi noroi.

Ne simţim liniştiţi când ne trezim dintr-un coşmar; aşa va fi şi după moarte!

E spre cinstea firii omeneşti că acolo unde egoismul nu este pus în joc, ea este gata mai degrabă să iubească decât să urască.

Nimeni nu poate arăta timp îndelungat o faţă spre sine însuşi şi alta spre lume fără să sfârşească prin a nu mai şti care este cea adevărată.

Fericirea nu este o destinaţie, nu există un moment, un punct al fericirii de atins. Adevărata fericire constă în optimism.

În dragoste, mângâierile au rostul lor, asemenea frunzelor unui pom. Fără ele, dragostea se stinge din rădăcină.

Lumina lunii este o sculptură.

Fericirea este un fluture, care, atunci când este urmărit, este întotdeauna la un pas de a fi prins, dar dacă stai liniştit, se poate aşeza pe tine.

Cine nu descoperă în poezie sau în tablouri ceva mai mult decât ceea ce a înfăţişat artistul, să nu mai citească vreodată un poem sau să privească un tablou.

Oamenii cu suflet mare au întotdeauna o părere prea proastă despre ei înşişi.

Ce tradiţie sfântă şi fericită este aceea în care cei care se iubesc trebuie să se odihnească pe aceeaşi pernă.

Fiecare persoană are un anumit rol în lume şi este important, sub unele aspecte, dacă el alege să şi-l îndeplinească sau nu.

Nu mă pot îndura să risipesc, stând în casă, ceva atât de preţios ca un răsărit de soare toamna. Aşa că îmi petrec în aer liber toate orele zilei.

Nathaniel Hawthorne

Poate că niciodată un scriitor nu şi-a subestimat opera cu atâta consecventă smerenie precum Nathaniel Hawthorne (1804-1864). Şi acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât Hawthorne este considerat drept creatorul romanului american de explorare psihologică, gen pe care îl vor cultiva mari scriitori care nu-şi vor ascunde descendenţa literară din creaţia hawthorniană: Henry Melville, Henry James, William Faulkner şi chiar T. S. Elliot.
Nathaniel Hawthorne s-a născut la 1804, în portul Salem, statul Massachusetts ca fiu al lui Nathaniel Hathorne și Elizabeth Clarke Manning Hathorne. El și-a schimbat, mai târziu, numele în “Hawthorne”, adăugând un “w” pentru a se deosebi de rudele sale, inclusiv de John Hathorne, un judecător care a participat la Procesele Vrăjitoarelor din Salem. De la 4 ani a rămas orfan de tată, iar această tragedie l-a împins spre o viaţă retrasă, lipsită de multe din bucuriile vieţii.
Unul dintre strămoşii scriitorului a fost judecătorul proceselor de vrăjitorie din 1692, în care 19 femei au fost osândite la moarte. În confesiunile sale, Hawthorne avea să ceară de la Dumnezeu, Judecătorul cel Atotmilostiv, iertarea greşelilor strămoşilor săi: „Nu ştiu dacă înaintaşii mei s-au căit şi au cerut din tot sufletul mila Domnului; eu, acum, fac acest lucru pentru ei şi cer ca orice blestem abătut vreodată asupra neamului lor să fie ridicat“. Ideea nedreptăţii şi a blestemului ereditar a obsedat încă din copilărie fantezia scriitorului. Copilăria grea, caracterizată printr-o sărăcie, cum o numea el, „nobilă şi demnă“ l-a obligat „să se mulţumească întotdeauna cu puţin“. După terminarea studiilor la Colegiul Bowdoin, se întoarce la casa mamei sale din Salem, unde timp de 12 ani trăieşte cu totul desprins de desfătările lumeşti, citind asiduu din Sfânta Scriptură, în deplină însingurare, lăsând să-i dospească înclinaţiile literare. Modestia care i-a caracterizat viaţa l-a îndemnat să se angajeze simplu slujbaş la vama din Salem. Răgazul rămas îi oferea posibilitatea să se ocupe de scrierile sale.
Multe dintre lucrările sale au ca ţintă Noua Anglie, autorul recurgând nu arareori la alegorii morale de inspiraţie puritană. Este încadrat în Romantismul Sobru, punând în prim plan răul înnăscut şi păcatul umanităţii.

S-a căsătorit târziu, la 38 de ani. Şi-a trăit viaţa după preceptele unui creştinism auster, fiind mereu preocupat de rezolvarea disputei dintre etică şi estetică. Acest lucru se reflectă şi în opera sa, prin faptul că a făcut din artă o funcţie a conştiinţei. Tehnica sa se bazează pe analiza minuţioasă a conştiinţei, naraţiunile sale desenează, prin personajele sau situaţiile invocate, adevărate alegorii de inspiraţie biblică. Întreaga sa operă este ghidată de concepţia potrivit căreia răul în natură, ca perpetuare a păcatului originar, este o realitate de netăgăduit. Răul nu este nicăieri mai înrădăcinat ca în inima omului. Această observaţie se desprinde din povestirea-parabolă Holocaustul Pământului. În această ficţiune alegorică, Hawthorne prevede un moment în care oamenii, sătui de acumulări inutile, hotărăsc să distrugă trecutul. Se adună într-un loc oameni din toate colţurile lumii, ridică un rug uriaş în mijlocul unei câmpii şi aruncă în flăcări toate genealogiile, diplomele, blazoanele, sceptrele, toţi banii, toate bijuteriile, toate constituţiile şi codurile, sticlele de alcool şi restul deşertăciunilor materiale lumeşti. Scriitorul priveşte cu uimire şi cu oarecare nelinişte cum toate acestea sunt mistuite de flăcări; un spectator (care era însuşi diavolul) spune că autorii arderii-de-tot au uitat să arunce în foc esenţialul, inima omului, în care se află rădăcina tuturor păcatelor, şi că au distrus numai câteva lucruri materiale. Hawthorne trage următoarea concluzie: „Inima, inima, aceasta este efemera sferă nelimitată în care sălăşluieşte vina, iar crima şi mizeria lumii nu sunt decât palide simboluri ale ei. Să purificăm această sferă interioară, şi numeroasele forme ale răului care cufundă în beznă lumea aceasta vizibilă se vor destrăma ca nişte năluci…“.
Hawthorne și-a publicat anonim prima sa operă, romanul intitulat “Fanshaw”, în 1828. El a publicat mai

multe nuvele în publicații periodice variate, nuvele pe care le-a reunit în 1837 sub titlul “Basme spuse de două ori” (“Twice Told Tales”).

Concepţia hawthorniană a păcatului adânc tăinuit în străfundurile conştiinţei este cel mai bine transpusă în unul dintre cele mai importante romane ale sale, Casa cu şapte frontoane. În acest roman, scriitorul american îşi propune să demonstreze că răul făcut de o generaţie dăinuie şi se prelungeşte, în generaţiile următoare, ca o osândă moştenită: „viciile şi metehnele, patimile rele, înclinaţiile josnice ori bolile morale care împing la crimă sunt transmise de la o generaţie la alta printr-un proces de predare mult mai sigur decât cel stabilit de legile omeneşti cu privire la averile şi onorurile lăsate urmaşilor“.

O altă capodoperă este Litera stacojie, fiind şi cel mai cunoscut roman al lui Nathaniel Hawthorne, cartea care i-a adus consacrarea. Citind romanul, se poate observa că, pentru Hawthorne, păcatul de neiertat constă în răsturnarea echilibrului dintre „minte şi inimă“. Acest păcat grav este favorizarea unei gândiri reci în dauna inimii: neunită cu iubirea de aproapele, inima se usucă – se contractă – împietreşte – piere. Inima încetează să mai ia parte la pulsul omului universal. Hawthorne ne arată că împietrirea inimii este însoţită de însingurarea spirituală, mai traumatizantă decât cea fizică. O vedem pe Hester depăşind prin credinţă şi dragoste înstrăinarea la care este condamnată de comunitatea meschină, dar soţul său, din cauza dorinţei de răzbunare, se înstrăinează spiritual, autorul descriind cu o măiestrie iconică transformarea sa treptată, din om în demon. Unul dintre motivele care duc la alienarea sufletească este trufia, prea marea încredere în forţele proprii, cel împătimit cutează să pângărească tainele sufletului uman pentru urmărirea unor ţeluri egocentrice. Hawthorne nu îndreaptă un deget acuzator înspre Hester; ea nu este o păcătoasă, ci o victimă a intoleranţei, a lipsei de iubire faţă de semenul aflat în necaz. Ca şi alt mare romancier creştin, Dostoievski, Nathaniel Hawthorne urmăreşte dimensiunea longitudinală, verticală a păcatului în nebuloasa unei conştiinţe introvertite. În acest sens se exprima unul dintre cei mai renumiţi „discipoli“ ai lui Hawthorne, Henry James: „el a izbutit printr-un proces miraculos, familiar lui, să spiritualizeze greoaia povară a moralităţii în însăşi substanţa imaginaţiei“.
Scriitorul american vede viaţa din perspectiva Providenţei. Fiindcă, aşa cum afirmă într-un alt fermecător roman, Faunul de marmură, există „un proces prin care viaţa noastră pământească ne pregăteşte pentru o altă stare“. Din acest punct de vedere, destinul unui om depinde de destinul fiecăruia: „te înfiori la gândul că o fărădelege făptuită se dizolvă în marea masă a crimei omeneşti şi ne face pe noi – care ne-am gândit doar la păcatele noastre mărunte – părtaşi la toate“. Prin virtute omul săvârşeşte binele, dar îndemnul lui Hawthorne este acesta: binele trebuie preţuit, apărat şi îndreptat către semenul tău, fiindcă doar aşa zideşte. Altminteri, „prin strădaniile sale cele mai bine intenţionate, omul nu făureşte decât un vis, în timp ce unicul făuritor de realităţi este Dumnezeu“.

Franklin Pierce and Nathaniel Hawthorne

Hawthorne a frecventat cursurile Colegiului Bowdoin și l-a absolvit în 1825; printre colegii săi erau viitorul președinte Franklin Pierce și viitorul poet Henry Wadsworth Longfellow.
Lucrările sale de ficțiune sunt considerate ca făcând parte din mișcarea romantică, mai precis, din Romantismul Sobru. Temele sale au adeseori în centru răul înnăscut și păcatul umanității, iar operele lui transmit adeseori mesaje moralizatoare și au complexitate psihologică. Operele sale publicate includ romane, nuvele și biografia prietenului său Franklin Pierce.
Hawthorne s-a căsătorit cu Sophia Peabody la 9 iulie 1842, într-o ceremonie care a avut loc în salonul familiei Peabody. Cuplul s-a mutat în Old Manse, o casă parohială faimoasă în Concord, Massachusetts, unde au locuit timp de trei ani. Acolo a scris majoritatea povestirilor adunate în “Mosses from an Old Manse”

Cuplul Hawthorne a avut o căsnicie lungă, făcând adeseori lungi plimbări prin parc. Despre soția lui, pe care o numea “porumbița” lui, Hawthorne a scris că ea “este, în sensul cel mai stict, singura mea companie; și nu am nevoie de alta – nu este loc liber în mintea mea, nici în inima mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt de ajuns inimii ei nemărginite!” Sophia admira mult opera soțului ei. Într-unul din jurnalele ei, ea scria: “Sunt întotdeauna orbită și uluită de bogăția, adâncimea… nestematele de frumusețe din producțiile lui încât abia aștept să le recitesc, să pot medita și cugeta, să pătrund bogăția miraculoasă a gândurilor sale”.

După alegerea lui Pierce ca președinte, Hawthorne a fost recompensat în 1853 cu postul de consul al Statelor Unite în Liverpool, la scrut timp după publicarea Povestirilor din Tanglewood (Tanglewood Tales)^.Rolul, considerat cel mai rentabil post din serviciul străin la vremea aceea, a fost descris de soția lui Hawthorne ca “fiind pe locul doi ca demnitate după Ambasada din Londra”. În 1857, slujba lui a luat sfârșit și familia Hawthorne a călătorit în Franța și Italia. În timpul când a fost în Italia, Hawthorne, care era mereu proaspăt bărbierit, și-a lăsat o mustață stufoasă.
Operele lui Hawthorne aparțin romantismului sau, mai precis, romantismului sobru, fiind niște povestiri care susțin că remușcările, păcatul și răul sunt calități naturale și înnăscute oamenilor. Scrierile sale de mai târziu vor reliefa și perspectiva sa negativă asupra mișcării Transcendentaliste.

Reacția contemporanilor la operele lui Hawthorne a fost de apreciere a sentimentalității și a purității

morale pe când evaluările moderne se concentreză asupra complexității psihologice sumbre. Unul dintre acești contemporani, Edgar Allan Poe, scris revizii importante, deși lipsite complet de lingușire asupra Povestirilor spuse de două ori (Twice-Told Tales) și asupra lucrării Mosses from an Old Manse. Aprecierea negativă emisă de Poe s-a datorat parțial propriului său dispreț pentru alegorie, povestiri moralizatoare și acuzațiile sale cronice de plagiat, deși, recunoștea că “Stilul lui Hawthorne este insăși puritatea. Tonul lui este foarte eficient—sălbatic, jalnic, grijuliu și în acord cu themele operei sale… Îl privim ca fiind unul dintre acei puțini oameni de geniu de netăgăduit care s-a născut în țara noastră”. Ralph Waldo Emerson a scris că “Reputația lui Nathaniel Hawthorne ca scriitor este un fapt foarte plăcut, pentru că scrierile sale nu servesc altor scopuri și acest lucru este un omagiu adus omului”. Henry James l-a apreciat pe Hawthorne, spunând: “Lucrul plăcut la Hawthorne este că a explorat adânc psihologia și a încercat să se familiarizeze cu ea, în felul lui”. Poetul John Greenleaf Whittier a scris că admiră “frumusețea ciudată și subtilă” din povestirile lui Hawthorne. Evert Augustus Duyckinck a spus despre Hawthorne, “Dintre scriitorii americani destinați să fie cunoscuți, el este cel mai original, acela care datorează cel mai puțin modelelor literare precedente de tot felul”.