Cel care a trăit pentru dragoste, a murit pentru dragoste.

Publicat 20 decembrie 2018

Cel care a trăit pentru dragoste, a murit pentru dragoste.

Cântecele şi râsul sunt florile iubirii.

Dumnezeu cel Atotputernic m-a atins cu degetul cel mic şi mi-a spus: “Să scrii pentru teatru – bagă de seamă, numai pentru teatru.” Iar eu i-am ascultat porunca.

Calcul rece, pete de culoare aleatorii, construcţie matematică exactă (prezentată în mod clar sau ascuns), care acum este tăcut şi dintr-o dată devine strident; aceasta este muzica.

A fost un adevărat linşaj. Canibalii ăia n-au ascultat nici măcar o notă. Ce hoardă nemernică de nebuni, orbiţi de ură! Dar Butterfly a mea nu va muri. Este cea mai profundă şi creatoare operă pe care am scris-o până acum.

Glumeşte cu soldaţii şi lasă în pace sfinţii.

Nu încerc să mă compar cu Verdi, deoarece aş fi de-a dreptul ridicol, dar el a făcut întotdeauna ce l-a tăiat capul şi cu toate acestea a cucerit puţintică glorie, nu-i aşa? Până azi, mulţumesc lui Dumnezeu, am avut şi eu partea mea de succese, fără a recurge la mijloace cu care nu am nimic de-a face. Mă găsesc aici numai şi numai pentru ca muzica mea să fie executată aşa cum e scrisă!

Nu sunt făcut pentru acţiuni eroice. Iubesc fiinţele care au o inimă ca şi a noastră, care sunt făcute din speranţe şi iluzii, care au tresăriri de bucurie şi orele lor de melancolie, care plâng fără să urle şi suferă cu o amărăciune interiorizată.

Publicul şi-a pierdut gustul pentru operă. Apreciază sau acceptă o muzică golită de orice sens. Nu se mai apelează la melodie – sau dacă aceasta există, este vulgară. Oamenii cred că elemetul simfonic trebuie să guverneze, eu însă susţin că acesta este sfârşitul operei.

Inspiraţia este o deşteptare, o impulsionare a tuturor aptitudinilor omului, şi este manifestată în toate realizările artistice de valoare.

Muzica a fost scrisă mai întâi de Dumnezeu şi apoi de mine.

Arta este un fel de boală.

Inspiraţia e o evadare din limitele omeneşti.

Încă doresc să smulg lacrimi publicului.

Dificil este să începi o operă, adică să-i găseşti atmosfera muzicală potrivită. Odată ce începutul este găsit şi pus pe note, nu mai este nici o problemă.

Giacomo Puccini

Să reuşeşti să evoci dintr-o perspectivă artistică tot ce este atrăgător sau dimpotrivă în viaţa cotidiană, în fond întâmplările “banale” de care ne lovim zi de zi, nu este o sarcină tocmai uşoară pentru un compozitor. Pe acest drum, deschis înaintea lui de Giuseppe Verdi a urmat Giacomo Puccini, un “Wagner al Italiei”, cum a fost supranumit. Era însă un Wagner mai meridional, cu o tensiune a culorii cromatice mai estompată. Pentru opera italiană, implicit şi pentru cea universală, Giacomo Puccini reprezintă o etapă hotărâtoare, un adevărat moment de graţie. Pe lângă inovaţiile de ordin tehnic muzical, melodiei, muzicii însăşi i se acordă rolul de primadonă. Înveşmântată simfonic sau revelându-se în deplina ei simplitate, melodia lui Puccini trece prin diferite ipostaze, se metamorfozează, capătă contururi mai vagi sau mai precise, în funcţie de starea, sentimentul sau personajul pe care trebuie să-l redea.
Primele lecţii de muzică le-a primit de la unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu l-a considerat prea dotat. A continuat studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. În martie 1876, a asistat în oraşul Pisa la o reprezentaţie cu opera “Aida” de Giuseppe Verdi şi din această clipă a început să viseze să devină compozitor de opere. În acelaşi an, a compus un Preludiu simfonic, iar doi ani mai târziu, un “Motet” şi un “Credo”, cu a căror execuţie a obţinut un oarecare succes. În toamna lui 1880, a plecat la Milano, unde – cu sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei – s-a înscris la Conservator, avându-l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.
Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini s-a născut pe 22 decembrie 1858 la Lucca, în Italia, într-o familie cu tradiții muzicale. Tatăl său, Michele, conducea orchestra orășenească din Lucca, era organist al Domului din localitate și compusese câteva opere de calitate modestă, un Miserere și câteva cantate pe teme religioase. A murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani. Cu Angeloni, Puccini face progrese. Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere, “Le Villi”, cu care recoltează succes din partea publicului și a criticii. După o muncă asiduă de câțiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera “Edgar”, de data aceasta fără vreun succes deosebit.
Prima sa operă de răsunet a fost Manon Lescaut, cu un subiect ales chiar de compozitor. Pentru a nu mai repeta greşeala cu Edgar, o operă anterioară care fusese un insucces, muzicianul va lucra cu opt libretişti (incluzându-l pe Giulio Ricordi şi pe sine-însuşi). Deşi Ricordi se temuse de comparaţia cu Jules Massenet, care compusese cu câţiva ani înainte, pe acelaşi subiect, o operă cu acelaşi titlu, lucrarea lui Puccini se va impune cu succes. Va deveni, astfel, un compozitor cunoscut în toată lumea, cu o situaţie financiară considerabil îmbunătăţită, care i-a permis luxul de a-şi construi vila de la Torre del Lago, locul său de refugiu până aproape de sfârşitul vieţii.
Compozitorul italian poseda un simţ remarcabil pentru “le cose piccole”, lucrurile mărunte, oamenii neimportanţi şi pentru “grande dolore in piccole anime”. Pentru Puccini, teatrul avea la bază legi imuabile: trebuia să fie, după cum chiar el mărturisea, interesant, surprinzător, cu o nuanţă mai mare sau mai mică de glumă. Aceste legi le putem întâlni aplicate cu consecvenţă în lucrările sale şi probabil că acesta este unul dintre motivele succesului său.
La sfârşitul secolului al XIX-lea era foarte la modă romanul lui Henry Murger, “Scene ale vieţii boeme”, un factor inspirator pentru Ricordi şi echipa sa de libretişti. Auzind că Ruggiero Leoncavallo a compus o operă după acest libret, Puccini se hotărî să abordeze şi el acest subiect şi, deşi avea o existenţă fără griji la Torre del Lago, avu ambiţia să o vadă montată înaintea lui Leoncavallo. Deşi Puccini ar fi preferat un dirijor mai cunoscut, până la urmă îl va accepta pe Arturo Toscanini, la cea vreme un tânăr şef de orchestră la Teatrul Regio, care peste câteva decenii avea să devină o legendă a baghetei. Premiera a fost un succes, dar nu aşa de mare ca cel al lui Manon iar criticii au primit lucrarea cu destulă reticenţă. Treptat însă, opera La Boheme s-a impus şi va sfârşi prin a triumfa pe toate scenele lumii, un succes care se va păstra până în prezent.

Tot în teatrul Regio din Torino, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei “La Bohème” (Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul muzical Carlo Bersezio scrie: “La Bohème (Boema) nu va lăsa probabil urme deosebite în teatrul nostru”. Opera se va impune totuși mai târziu după o reprezentație la teatrul din Palermo și apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia.

Compozitorul italian avea o grijă deosebită în alegerea şi abordarea libretelor, ştiind că o muzică bună poate ajunge la o desăvârşită relevanţă estetică doar în vecinătatea unui subiect pe măsură. S-a spus că nu alegea subiectul, ci că îl aştepta. Scrupulozitatea indicaţiilor din partitură, atenţia pentru costume, decoruri, repetiţii, culori l-a ajutat să dea la iveală adevărate capodopere ale teatrului liric. În 1889, Fontano, unul dintre libretiştii cu care mai colaborase i-a sugerat lui Puccini La Tosca drept subiect de operă. Cu minuţiozitatea-i caracteristică, pentru a contura cât mai veridic atmosfera, autorul italian se va duce cu noaptea-n cap pentru a asculta clopotele bisericilor din Roma, va discuta cu preoţi despre detaliile legate de liturghie şi va parcurge drumurile de ţară pentru a se inspira din cântecele ciobanilor. Bineînţeles, premiera a fost un succes, iar Tosca este astăzi un titlu indispensabil în repertoriul teatrelor lirice din lumea întreagă.
În ziua de 14 ianuarie 1900 se reprezintă în premieră la Teatro Costanzi din Roma opera “Tosca”, în rolul titular soprana română Hariclea Darclée. Deja la prima arie a tenorului, Recondita armonia, succesul este asigurat, pentru ca după aria sopranei, Vissi d’arte, publicul să aplaude în picioare.

Pe de o parte, compozitorul prefera, ca şi Richard Strauss, sonorităţile bogate şi puternic colorate sonor, pe de alta, asemeni lui Claude Debussy, uza de paleta orchestrală cu o stăpânire aristocratică. Un alt element caracteristic puccinian consta în dublarea, triplarea uneori chiar cvadruplarea instrumentală a liniei melodice vocale, prin procedeul numit violinata, folosit înainte, nu la fel de consecvent, şi de Rossini, Bellini şi Donizett. Acest procedeu avea menirea de a oferi mai multă pregnanţă şi strălucire liniilor vocale şi, totodată, un efect dramatic mult mai pronunţat. Ideea următoarei opere i-a venit în 1900, la Londra, unde a asistat la un spectacol cu piesa Madama Butterfly de David Belasco, piesă care-i va produce o puternică impresie. Deşi afectat de un violent accident de maşină trei ani mai târziu şi diagnosticat apoi cu diabet, Puccini se va concentra totuşi cu aceeaşi atenţie şi scrupulozitate asupra compunerii partiturii pentru Madama Butterfly.

În cursul procesului de creaţie, interesul lui Giacomo pentru Japonia şi cultura acestei ţări împreună cu dorinţa de a exprima în lucrarea sa cât mai realist atmosfera exotică, au determinat o călătorie la Milano, pentru a discuta cu actriţe japoneze aflate în turneu, despre comportamentul personajului său. A avut de asemenea discuţii îndelungate cu soţia ambasadorului Japoniei despre melodiile autentice din folclorul japonez, a vizitat muzee de profil şi a cercetat toate scrierile despre acest subiect. Cu toate acestea, premiera nu a fost un succes, aşa cum se aştepta compozitorul, care a fost nevoit să o revizuiască pentru a a ajunge la inima publicului.
În anul 1904, Puccini se căsătorește cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio. În afară de perioadele sale depresive, atât Adami, Buonaccorsi şi Franccaroli mărturisesc în cărţile lor închinate compozitorului bonomia temperamentală a acestuia. Însă râsul său este mai mult ironic decât generos.
Pe 17 februarie, reprezentarea operei “Madame Butterfly” la Milano se soldează cu un adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului și a muzicii, opera capătă audiență la public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia [‘breʃ:a ].

În 1910, debutează cu succes în New York la Metropolitan Opera cu “La Fanciulla del West”: dirijor este Arturo Toscanini, solist Enrico Caruso. Tot la Metropolitan Opera, va avea loc premiera pe 14 decembrie 1918 a Tripticului de opere în câte un act, “Il Tabarro”, “Suor Angelica” și “Gianni Schicchi” [‘ʤan:i s’kik:i ]. În anul 1921, Puccini se mută în orașul Viareggio, unde începe să lucreze la compunerea operei “Turandot”. Opera va rămâne însă neterminată. Puccini moare la 29 noiembrie1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operație la gât, în urma unui cancer al laringelui. Opera “Turandot”, în versiunea neterminată, va fi reprezentată pe 25 aprilie1926 la Teatro alla Scala din Milano, sub conducerea muzicală a lui Arturo Toscanini.
În reprezentațiile ulterioare, opera va fi prezentată cu completările făcute de Franco Alfanodupă schițele rămase de la Puccini.
Giacomo Puccini n-a dorit numai evocarea unei atmosfere autentice, importante desigur, ci şi crearea unei ambianţe poetice la fel de necesare. În urmatorii doi ani după crearea Tripticului, Puccini nu va mai scrie nimic, căutând cu disperare un subiect care să-l atragă. În fine, ca de obicei, subiectul îi veni in intâmpinare: fabula lui Turandot, în versiunea scrisă de Carlo Gozzi. Această lucrare este singura operă italiană în stil impresionist iar compozitorul va păstra aici cele trei caractere exotice ale Commediei del’ Arte: Pang, Ping si Pong. Din păcate Puccini nu va apuca să termine partitura, fiind răpus de o complicaţie a cancerului la gât înainte de a pune punctul final. Opera va fi terminată de Franco Alfano.
Creația artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din 1884 până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedește o dată mai mult exigența artistică deosebită a compozitorului. Succesul enorm de care s-au bucurat operele lui Puccini încă din timpul vieții sale, dăinuie până în ziua de astăzi și este în continuă creștere.

Puccini a avut o apreciere deosebită pentru cântăreții români. L-a ales pe tenorul Grigore Gabrielescu pentru premiera mondială a operei Edgar (rolul titular) iar mai târziu pe Hariclea Darclée pentru premiera mondială a operei Tosca (rolul titular). Aceasta din urmă i-a sugerat introducerea unei arii pentru soprană în actul al doilea, astfel născându-se celebra Vissi d’arte.

Operele lui Puccini, cu data și locul premierei

“Le Villi”, 31 mai 1884, Teatro dal Verme, Milano
“Edgar”, 21 aprilie 1889, Teatro alla Scala, Milano
“Manon Lescaut”, 1 februarie 1893, Teatro Regio, Torino
“La Bohème”, 1 februarie 1896, Teatro Regio, Torino
“Tosca”, 14 ianuarie 1900, Teatro Costanzi, Roma
“Madama Butterfly”, 17 februarie 1904, Teatro alla Scala, Milano
“La Fanciulla del West”, 10 decembrie 1910, Metropolitan Opera, New York
“La rondine”, 27 martie 1917, Opera din Monte Carlo
“Il trittico” – “Il Tabarro”, “Suor Angelica”, “Gianni Schicchi”, 14 decembrie 1918, Metropolitan Opera, New York
“Turandot”, postum 25 aprilie 1926, Teatro alla Scala, Milano