Cine poate trăi în infamie, este nedemn de a trăi.

Orice om curajos este un om demn.

După ce ai minţit îţi trebuie o memorie bună.

Fiecare clipă a vieţii este un pas către moarte.

Dragostea e o plăcere; onoarea e o datorie.

A te răzbuna cu jumătate de inimă înseamnă să atragi asupra ta dezastrul: fie condamnă, fie încoronează-ţi ura.

Exemplul nu este adesea decât o oglindă înşelătoare.

Timpul este cel mai mare stăpân. El ordonează totul.

Orgoliul nu este întotdeauna semnul inimilor mari.

Cine învinge fără primejdie, triumfă fără glorie.

Dragostea este un tiran care nu cruţă pe nimeni.

E-adevărat, sunt tânăr, dar pentru un suflet mare, valoarea nu aşteaptă ca vârsta s-o masoare.

După ce ai minţit îţi trebuie o memorie bună.

Lupta s-a terminat din lipsă de luptători.

Focul care pare stins, doarme adesea sub cenuşă.

Felul cum dai preţuieşte mai mult decât ceea ce dai.

Nu avem parte niciodată de o bucurie perfectă; cele mai fericite succese se împletesc cu tristeţea.

Oaia leneşă se plânge că are lâna grea.

Îmi găsesc fericirea în fericirea celor din jurul meu.

Medalie cu un revers cumplit:
Aceleaşi mâini dărâmă ce-au clădit.

Şi sensibilitatea şi emotivitatea sunt pulsaţii ale inimii, dar astea nu ajung ele şi la creier?

Fericirea pare a fi făcută pentru a fi împărtăşită.

Dragostea care nu are ca temei virtutea se risipeşte şi dispare repede.

Pierre Corneille

Multă vreme, începând chiar din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, teatrul lui Corneille a fost privit în paralel cu cel al lui Racine. Critica părea a nu se putea desprinde de acest mod de gândire, asociindu-i mereu pe cei doi mari dramaturgi sub cupola, de altfel suficient de restrictivă, a clasicismului. Paralela se făcea cu ostentaţia dictată de norma clasică, regula strictă a celor trei unităţi, care ar fi de fapt patru dacă la unitatea de acţiune, de timp şi de loc se adaugă unitatea de ton, care impune refuzul amestecului genurilor. Această manieră de interpretare critică lăsa impresia că ar fi epuizat subiectul, inducând acea periculoasă transformare a observaţiilor şi concluziilor în adevăruri absolute, prefabricate analitice perpetuate ca un reflex. Supranumit „fondatorul tragediei fanceze”, Corneille a produs piese timp de aproape 40 de ani. Corneille s-a născut la 6 iunie 1606 in Rouen, port fluvial pe Sena, cu un intens trafic de navigaţie maritimă, prin situaţia sa geografică, aproape de gurile fluviului, faţă în faţă cu Anglia şi cu încrucişarea căilor pe apă dintre Europa septentrională şi Oceanul Atlantic, oraş care şi-a păstrat până în zilele noastre o arhitectură caracteristică, amestec de stil medieval şi de stil al Renaşterii, resorbite fără discordanţă într-un tot armonios şi viu de către urbanismul modern, cu un pios respect pentru vestigiile trecutului, cum s-a întâmplat în mai toate cetăţile şi porturile din nordul Franţei, din Flandra şi Olanda până în Baltica. Iar cum aceste vestigii istorice, prin prestigiul şi puterea lor de evocare, au o deosebită însemnătate în formaţia spirituală, din vârsta fragedă a copilăriei şi adolescenţei, fără îndoială că au constituit un climat special şi au jalonat câteva premise iniţiale şi în viitoarea evoluţie a tinerelului şcolar ce avea să scrie Cidul.

Monumentalul Palat de Justiţie, catedrala cu vitralii celebre şi cu mormântul eroului normand Richard-Inimă-de-Leu, piaţa unde Jeanne d’Arc a fost arsă pe rug, cartierele pline de forfota activă a neguţătorilor, a meseriaşilor, matrozilor şi armatorilor veniţi să se stabilească încă din Evul Mediu din diferite regiuni ale Franţei şi chiar ale Europei, îndeosebi ale Spaniei, după numele a două străzi ce mai dăinuiesc şi astăzi: iată câteva jalonări şi premise, elementele unui climat particular şi specific al micii patrii natale, pe care orice om le poartă cu el prin viaţă, în toate peregrinările şi avatariile de mai târziu. A început să studieze dreptul la 18 ani. În 1629 va scrie prima sa comedie, Mélite. Piesa a avut mare succes la Paris, drept urmare Corneille a început să scrie piese în mod regulat. În 1634 atenția s-a concentrat asupra lui Corneille, când acesta a fost ales sa scrie versuri cu prilejul vizitei Cardinalului Richelieu la Rouen. Cardinalul l-a observat pe Corneille și l-a ales să se numere printre „Cei cinci poeti”, alături de Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou, și Claude de Lestoile. În epocă, paralela dintre Corneille şi Racine, făcută de Jean de la Bruyère în Caracterele, altfel model de analiză critică, îl încadra cu sentiment definitiv pe Corneille în rama inegalităţii artistice: „Corneille nu poate fi egalat în pasajele în care excelează; are, în cazul acesta, un caracter original, cu neputinţă de imitat; dar este inegal. Primele lui comedii sunt uscate şi lipsite de viaţă şi nu-ţi îngăduiau că poţi să speri că avea să ajungă mai târziu atât de departe; iar ultimele te fac să te miri că a putut să cadă de la o atât de mare înălţime.” În secolul al XIX-lea, Sainte-Beuve sintetiza un lung şir de consideraţii referitoare la dramaturgia lui Corneille: „În totalitate, geniu pur, incomplet, cu înălţările şi scăderile lui, îmi face impresia acelor mari arbori, goi, zgrunţuroşi, cu trunchi trist şi monoton la înfăţişare, împodobiţi cu ramuri şi cu frunziş întunecat numai în vârf. Sunt rezistenţi, puternici, uriaşi, puţin stufoşi, prin ei urcă încă o sevă bogată, dar nu le cereţi nici adăpost, nici umbră, nici flori. Înfrunzesc târziu, se scutură repede şi trăiesc multă vreme pe jumătate scuturaţi.”
Cercetarea modernă a depăşit desigur toate vechile prejudecăţi lansate în veacul, atât de bizar la urma urmei, al XVII-lea. Dacă nu a modificat fundamental percepţia asupra valorii celor mai importante dintre cele 32 de piese scrise de Corneille, a schimbat accentele interpretării, urmărind dialectica prefacerii şi mai ales constanta stilistică din opera sa. S-a întâmplat cu Pierre Corneille un fenomen oarecum ciudat: poetica impusă oficial, prin mâna autorităţii regale, a dictat includerea autorului în caseta literară de unde se părea că nimeni nu-l mai poate scoate. Nu creaţia a generat teoria, ci teoria a impus orientarea şi, evident, receptarea creaţiei. După studii strălucite la Colegiul iezuit Maulevrier din Rouen, Corneille depune jurământul de avocat stagiar în 1624, anul în care cardinalul Richelieu, viitorul său adversar, devenea prim-ministru al Franţei. În anul următor i se joacă, după mărturia lui Fontenelle, prima piesă, Melita sau Scrisorile măsluite (Mélite ou Les fausses lettres), „un fleac încântător”, după Alexandre Hardy. Data reală este însă 1629, iar dacă piesa n-a fost o lovitură de maestru, a fost sigur un succes. Cei 45 de ani pe care îi numără cariera teatrală a dramaturgului, până la cea din urmă piesă – şi cel din urmă eşec –Surena, generalul parţilor (1674), nu se deosebesc de ansamblul unei vieţi de 78 de ani (Corneille a murit la 1 octombrie 1684, în locuinţa sa din strada Argenteuil din Rouen). Este viaţa unui „burghez foarte liniştit”, contrastând cu cea a majorităţii scriitorilor din epocă. Nimic din agitaţia veacului nu transpare în existenţa sa. Nimic eroic, totuşi nimic mediocru

Statuia de la Rouen a lui Pierre Corneille

în viaţa acestui burghez care, dacă nu era dotat cu darul elocvenţei, ceea ce l-a făcut să renunţe la avocatură, avea în schimb un simţ extraordinar al exprimării scenice. Educaţia primită la colegiul iezuit, unde teatrul cu funcţie pedagogică devenise obişnuinţă, l-a influenţat desigur pe Corneille, pe care La Bruyère îl portretiza suficient de sever pentru a ni-l face, ca om, respingător: „…este simplu, sfios, plictisitor în conversaţie, confundă un cuvânt cu altul şi nu-şi drămuieşte valoarea unei piese de teatru decât după banii pe care-i aduce…” Amatorii de speculaţii psihanalitice ar putea trage uşor concluzia că în personajele sale,

Biblioteca Saint Genevieve, Bust Pierre Corneille

Corneille înfăţişează ceea ce în viaţa de toate zilele nu putea saunu ştia să exprime şi că tentaţia măreţiei, care nu i-ar fi fost străină omului, se revarsă din plin în ficţiunile sale dramatice. Mai mult decât atât, varietatea operei sale, amestecul genurilor continuă să fascineze. Folosind o formulă comună, s-ar putea spune că de la comedie la tragedie nu e decât un pas. Nu este însă cazul să-i atribuim autorului Morţii lui Pompei o asemenea  intenţie pentru simplul motivcă, în acest fel, opera lui ar ieşi chiar mai săracă decât au înfăţişat-o bătrânii adepţi ai purităţii genurilor. În aparenţă liniar, drumul parcurs de Corneille are un metabolism secret. Aceasta, pentru că de la comediile de factură barocă ale începutului, Melita, Clitandre, Văduva, Galeria palatului, Dama de companie, Piaţa regală, Iluzia comică, la „prima tragedie neagră”, Medeea (1635), de aici la seria de capodopere: Cidul (1636), Horaţiu (1640), Cinna (1641), Polyeuct (1643), urmate de Moartea lui Pompei şi Rodoguna (1644), apoi de Nicomed (1651), „ultima dintre tragediile corneliene cărora istoria literaturii le acordă rangul de capodopere”, în fine, de la acestea la piese ca Mincinosul, Urmarea Mincinosului, Teodora, Heraclius, Andromeda (tragedie „cu maşinării”, pe muzică de Charles Coypeau d’Assoucy), Don Sancho de Aragon, Pertharite, Oedipe, Lâna de aur (altă tragedie „cu maşinării”), Sertorius, Sophonisba, Othon, Agesilas, Attila, Titus şi Berenice, Psyché (comedie-balet, în colaborare cu Molière, Quinault şi Lully), Pulcheria, Surena, nu este drumul de la baroc la clasicism, cum s-ar putea crede la o lectură superficială.