“Ce este guvernarea însăşi dacă nu cea mai mare dintre toate reflecţiile asupra naturii umane?” – Madison, Federalist papers, no. 51

Termenul “guvernare” vine din limba greacă în care avea sensul de a conduce o corabie, deci prin derivare, a guverna înseamnă a conduce un stat. Abraham Lincoln în Gettysburg Address vorbea despre “guvernarea poporului, de către popor, şi pentru popor”. Ceea ce înseamnă că aceasta apare prin consimţământul celor guvernaţi operând pentru binele cetăţenilor (Compton’s Encycloedia & Fact-Index, New Millennium Edition, Success Publishing Group, Ltd., 2000, p. 198). Formula reprezintă o descriere adecvată a procedurilor curente de conturare a opţiunii, guvernarea fiind în esenţă un proces productiv care, în mod ideal, permite comunităţii de persoane să sporească limitele globale ale bunăstării economice, să evolueze către frontiera de eficienţă (James M. Buchanan, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, traducere de Liviu Papuc, Institutul European, 1997, pp. 142-143). Rolul de bază al guvernării poate fi rezumat la a face posibilă pentru societate apărarea de atacuri atât interne cât şi externe, de a păstra ordinea în societate astfel încât toţi cetăţenii să trăiască în pace şi să-şi realizeze propriile strădanii. Guvernarea este un ansamblu de proceduri instituţionale, de raporturi de putere şi de modele de gestiune publică sau privată, formale sau informale, care regizează acţiunile politice reale (Guy Hermet, Bertrand Badie, Pierre Birnbaum, Philippe Braud, Dictionnaire de la science politique et des institutions politiques, quatriemme edition, Armand Colin, Paris, 2000, pp. 115-116).

În sens larg, guvernarea înseamnă oamenii care exercită puterea sau controlul asupra altor oameni (George Mackenna, The Drama of Democracy. American government and politics, second edition, The Dushkin Publishing Group., Inc., Guilford, Connecticut, 1994, p. 9). Pentru a răspunde la întrebarea „de ce avem nevoie de guvernare?”, avem de identificat subiecţii care intră sub incidenţa acestui proces, şi anume oamenii. În literatura filosofică, problema omului, în special a naturii umane, a constituit punctul de plecare în abordarea subiectului guvernării. Relaţia intimă dintre cele doua a fost surprinsă de către James Madison: “Dacă oamenii ar fi îngeri, nu ar mai fi necesară guvernarea. Dar cum oamenii sunt departe de a fi angelici, apare nevoia unui arbitru înarmat care să ne reţină din a ne face rău unii altora”(Alexander Hamilton, James Madison, John Jay, The Federalist Papers, with an introduction, table of contents and index of ideas by Clinton Rossiter, The New American Library of World Literature, Inc., 1961, no. 10). Acest rol este delegat guvernări văzută ca un “rău necesar” (Thomas Paine, Common Sense, 1776, citat de George Mackenna, p. 9).

La baza oricărui sistem de guvernare se află o anumită concepţie predominantă despre natura omului şi despre sensul existenţei umane. Ceea ce credem noi că poate şi se cade să facă guvernarea va depinde, în mare măsură, de ceea ce credem despre capacităţile oamenilor şi despre scopul existenţei umane (John H. Hallowell, Temeiul moral al democrţiei, traducere de Costica Bradatan, Editura Paideia, p. 76.). Politica se ocupă cu acţiunea, ia naştere pentru a-i ajuta pe oameni să facă ceea ce ei oricum sunt predispuşi, de la natură, să facă. Omul este prin însăşi natura sa o fiinţă socială. El are nevoie de tovărăşia şi de serviciile celorlalţi. El nu creează societatea, ci se naşte în ea. Nu alege să trăiască în societate, ci trăieşte în ea din necesitate. Oamenii nu se mulţumesc doar să existe. Ei nu-şi doresc pur şi simplu o viaţă, ci o viaţă bună. Guvernarea apare din necesitatea de a-i ajuta pe oameni să-şi realizeze această viaţă bună în societate. Există pentru a promova dreptatea între oameni, pentru a-i ajuta să devină mai buni, pentru a le elibera capacităţile benefic creatoare şi a le înăbuşi înclinaţia spre a face rău. Funcţia guvernării, pusă în aplicare de omul de stat, nu este aceea de a construi o ordine socială perfectă, ci aceea de a obţine, prin persuasiune, cooperarea indivizilor în vederea atingerii celui mai mare grad de ordine de care sunt ei capabili. Problema politicii e aceea a oamenilor aşa cum sunt ei de fapt şi nu cum s-ar cuveni să fie (John H. Hallowell, Temeiul moral al democrţiei, traducere de Costica Bradatan, Editura Paideia, p. 90). Astfel, apare necesitatea ca societatea să fie constrânsă de norme şi sancţiuni. Adevăratele societăţi omeneşti depind de norme, iar normele presupun sancţiuni, care, la rândul lor, au nevoie de instanţe capabile să le aplice acele sancţiuni, deci de structuri de autoritate reunite sub instrumentele guvernării (Ralf Dahrendorf, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, traducere de Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2001, pp. 14-15). O putere politică lipsită total de coerciţie ar fi o autoritate pură necontestată de nimeni. Acest lucru ar fi posibil numai într-o societate perfect armonioasă, cum este cea pe care o văd utopiştii. Într-o societate fără tensiuni şi conflicte, puterea politică nu ar avea nici un motiv să existe (Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi inovaţiei sociale, traducere de Gabriela Scurtu-Ilovan, Institutul European, 1997, pp. 289-290). Nu există societăţi fără conflicte, decât acolo unde puterea politica este lipsită de orice formă de coerciţie. Politica se defineşte în primul rând prin competiţie şi înfruntarea intereselor.

(Urmează partea a II-a)

* Rubrică de educaţie civică şi politică promovată de Raluca Surdu, deputat al Colegiului Uninominal 5 Călăraşi