După cum am văzut în prima parte a materialului Despre GUVERNARE, omul adoptă reguli. Aceasta deoarece înainte de a-i privi pe alţii, omul se priveşte pe el însuşi recunoscând şi acceptând faptul că nu este nici sfânt, nici păcătos, nici în societatea existentă, nici în vreuna extrapolată. Astfel, omul îşi impune în mod explicit şi deliberat constrângeri pentru a-şi canaliza propriul comportament spre normele selectate raţional. Odată ce doi oameni îşi recunosc reciproc existenţa, conflictul potenţial devine posibil şi se poate ajunge la un acord de dezarmare reciproc acceptabil, fie înainte, fie după conflict. Acest contract va conţine deci unele limitări acceptate asupra comportamentului care să includă, la rândul lor, o înţelegere asupra a ceea ce am putea numi o structură a drepturilor (James M. Buchanan, Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, traducere de Liviu Papuc, Institutul European, 1997, p. 139). Fiecare pare să-şi dea seama că acordul va avea o valoare efectivă neglijabilă dacă nu există o anumită siguranţă privind respectarea sa de către partea cealaltă. Un mecanism de impunere, un mijloc sau o instituţie, poate însoţi contractul iniţial şi fiecare parte va aprecia în mod pozitiv includerea unui astfel de instrument.

Guvernarea apare astfel ca având rolul de a ameliora şi de a rezolva conflictele. Dintr-o perspectivă mecanicistă, guvernarea este văzută ca variabilă dependentă într-o relaţie intimă cu societatea: sistemul social influenţează guvernarea care ia decizii de politici pentru societate. Acesta este un mijloc de a găsi modalităţi de detensionare a sistemului politic. Printr-o altă abordare, cea organicistă, guvernarea este implicată în direcţionarea societăţii către anumite scopuri. Astfel, guvernarea reprezintă un corp educaţional de schimbare a sistemului social prin deciziile luate (David L. Sills (editor), International Encyclopedia of the Social Sciences, volume 6, The Macmillan Company & The Free Press, 1968, pp. 216-227). Istoria filosofiei politice regăseşte confruntarea permanentă de idei dintre cele două perspective. Realitatea, cele mai multe acţiuni practice, arată că guvernarea este atât un mijloc pentru realizarea ordinii, cât şi un scop al existenţei sociale, având astfel o valoare duală fondată pe compromisul dintre acestea două.

Necesitatea guvernării apare ca urmare a relaţie dintre aceasta şi grupurile sociale. Deoarece grupurile sociale au mai degrabă voinţă decât resurse pentru a-şi atinge scopurile, guvernarea există pentru a direcţiona mulţimea către scopuri morale. Scopul guvernării este de a asigura solidaritatea socială şi a rezolva conflictele de interese. James Madison observa existenţa grupurilor ce au interese economice şi care operează pentru atingerea propriilor scopuri (sănătate mai bună, putere şi status). Interesul propriu este urmărit în mod natural în cadrul societăţii, unde pluralitatea de interese asigură libertatea. Libertatea este oferită de propriile noastre acţiuni, uneori împotriva autorităţilor, alteori alături de ele, dar în cea mai mare parte a timpului fără ele, pur şi simplu pentru că suntem cetăţeni, cetăţeni liberi în asociaţii liber alese (Ralf Dahrendorf, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, traducere de Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 181). Cetăţenii trăiesc în mod fundamental în cadrul şi prin intermediul asociaţiilor pe care le creează şi le susţin ei înşişi. Guvernarea adaugă regulile acţiunii publice şi conferă o expresie a dorinţei (nevoii) de a avea o sferă publică limitată, dar eficientă.

(Urmează partea a III-a)

* Rubrică de educaţie civică şi politică promovată de Raluca Surdu, deputat al Colegiului Uninominal 5 Călăraşi