Concepte esenţiale în POLITICĂ* / Despre OPOZIŢIA POLITICĂ (II)
Opoziţia este un rezultat al societăţii civile şi nu dăunează democraţiei, ci o desăvârşeşte. Acţionează ca frână împotriva apariţiei unui stat prea puternic. Poate de asemenea să genereze idei noi de politici guvernamentale şi să formuleze cereri de iniţiere a acestor politici. Opoziţia nu are nevoie să fie recunoscută în documente constituţionale. În plus, poate să existe şi fără necesitatea de a se fi rezolvat problema dacă suveranitatea rezidă în popor, în adunarea reprezentativă ori în amândouă atâta vreme cât există o distincţie clară între puterea executivă şi ultimul depozitar al suveranităţii. Opoziţia poate, de asemenea, să funcţioneze fără un sufragiu amplu sau universal.
Ca instituţie, opoziţia politică s-a dezvoltat ca reacţie faţă de guvern şi în consecinţă, reflectă într-o oarecare măsură caracterul acestuia, chiar dacă este lipsită de puteri şi are funcţii mai limitate. Opoziţia nu are acces la maşinăria guvernamentală şi nu poate opera numiri în posturi. Arma sa principală a fost opinia publică, căreia i-a şi datorat în mare măsură existenţa, cu timpul transformându-se într-o trăsătură intrinsecă a panoramei politice. Opoziţiei politice moderne nu îi rămâne nicio altă soluţie decât să învingă guvernul pe propriul său teren. Singura cale de a convinge opinia publică este să se arate mai informată şi mai bine pregătită decât adversarul ei şi să ofere o alternativă mai clară şi mai adecvată decât aceea a guvernului. A accepta faptul că guvernul ştie mai bine ceea ce este de făcut pentru că se bizuie pe experţi, echivalează cu abdicarea de la o adevărată opoziţie.
Fie că este parlamentară ori nu, orice opoziţie trebuie să ştie, să creadă şi să facă dovada că stăpâneşte mai bine decât guvernul acele probleme în privinţa cărora doreşte să i se opună. Supravieţuirea opoziţiei politice nu depinde numai de procedurile şi de schimbările instituţionale, ci şi de propria sa voinţă de a depăşi dezavantajele pe care la are astăzi de suportat relaţiile sale cu guvernul (Ionescu, Ghiţă, de Madariaga, Isabel, Opoziţia. Prezentul şi trecutul unei instituţii politice, Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 145-146).
În democraţiile occidentale, opoziţia are o atitudine critică faţă de putere, dar nu distructivă. În multe cazuri se ajunge frecvent la poziţii comune în probleme importante. Eficienţa opoziţiei depinde şi de putere, de toleranţa acesteia şi de dorinţa de a ajunge la un consens. Principala regulă a luptei politice este de a nu se distruge nicio componentă a potenţialului politic creator, pentru că orice pierdere de acest fel afectează interesul naţional. Nu de puţine ori ţările occidentale au avut resurse morale şi intelectuale şi răbdarea necesară de a ajunge la un pact naţional, fie şi el provizoriu, evitându-se astfel crizele profunde.
Dacă opoziţia este împiedicată, atacată sau anihilata, putem vorbi despre o tiranie a majorităţii, ceea ce ridică problema protejării minorităţii. Această problemă este rezolvată în cadrul democraţiei consociaţionale în care domnia majorităţii este înlocuită prin regula consensuală comună. Problema descoperirii unei linii de echilibru între procedeele decizionale de sumă nulă (un singur câştigător în defavoarea celuilalt, sau ambii pierzători) şi cele de sumă pozitivă este dificil de rezolvat în mod abstract. Majoritatea deciziilor nu reprezintă nici domnia majorităţii şi nici regula unanimităţii. Ele nu constituie de fapt o reafirmare a domniei majorităţii pentru că la o confruntare cu o opoziţie intensa şi cu minorităţi motivate, majorităţile fac de obicei concesii şi impun, atunci când este cazul, o voinţă “temperată” a majorităţii (Sartori, Giovanni, Teoria democratiei reinterpretata, Polirom, Iasi, 1999, pp. 223-224).
(Urmează partea a III-a)
* Rubrică de educaţie civică şi politică promovată de Raluca Surdu, deputat al Colegiului Uninominal 5 Călăraşi
Lasă un răspuns