Cred în oameni şi îi iubesc, deşi asta nu e neapărat bine, pentru că unii pot să-ți creeze mari dezamăgiri.

Doar un suflet deschis şi curat poate să treacă liniştit prin lumea asta. Dacă nu ai nimic de ascuns faţă de ceilalţi e bine.

România nu mai e ce-a fost. Odată deschisă poarta şi dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă şi n-am ştiut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarităţi – crezând că asta este normalul, au apărut alpinişti politici, au apărut hoţi, finanţişti de groază.

Amintirile noastre sunt cele mai scumpe din lume.

Pentru un talent adevărat, orice defect poate deveni calitate. Marile talente au capacitatea de a-şi transforma micile defecte în calităţi.

În viaţa de actor, cel mai mult înveţi stând în arlechin, dreapta, stânga scenei, locul pe unde se intră în scenă. Acolo vezi şi stângăciile, vezi şi când actorul are aură. Ce înseamnă aură? Când nu mai ştii de tine, nu mai ştii cât timp a trecut, nici măcar nu mai ştii ce ai făcut exact în tot timpul ăsta.

Pentru mine, culmea mizeriei este mizeria spirituală.

Eul meu se defineşte prin tot ceea ce simt, ce am petrecut, ce sunt.

Măsura ţine în primul rând de bun-simţ, iar bunul-simţ dă măsura talentului.

Nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât copilăria, dar îţi dai seama de asta abia când ajungi la o anumită vârstă.

Când eram copil râdeam cu poftă în fiecare zi, însă acum nu mai râd atât de des pe cât s-ar putea crede, pentru că lumea asta mă întristează.

Prim-miniştrii şi guvernele vin şi pleacă. Iau cu ei bogăţiile acestui pământ fără să-i tragă cineva la răspundere. Nu există răspundere ministerială. Dăm perle pe sticle colorate.

Trebuie să învăţăm ce ne aduce binele. Să înveţi, de exemplu, cum să omori fără a fi prins, este oribil. De ce să nu învăţăm cum să mirosim o floare? De ce să nu vorbim despre asta?

Mă implic cu sufletul în tot ce fac, mă ataşez de absolut orice. Am fost foarte afectat de moartea pisicii sau a câinelui, iar dispariţia fiecărui om pe care l-am cunoscut sau cu care am lucrat reprezintă încă o rană care se aşază pe inima mea.

Îmi place nespus de mult să citesc. Îmi place să ascult poveşti, îmi place să spun poveşti, îmi iubesc meseria şi cred că alta nu mi-aş fi ales, deşi cine ştie? Cred că dacă aş fi ales orice altă meserie, de strungar, de exemplu, aş fi făcut nişte piese care ar fi bucurat lumea.

Eu, stând în culise, văd exact ce şi cum a făcut actorul pe scenă. Nu am mai văzut actori care să stea în arhechin sau care să vină la repetiţiile altor colegi. Trebuie să ştiu ce fac colegii mei pentru a vedea unde mă situez eu. Dacă nu eşti curios să vezi asta, poţi să crezi că eşti Dumnezeu. Însă dacă ieşi afară şi te compari cu alţii, vezi că, de fapt, sunt foarte mulţi Dumnezei în jurul tău.

Noi nu ştim cine suntem. Creierul nostru poate să facă orice. Putem să facem şi o vizită pe Marte întinşi în fotoliul nostru. Detaşările de corp sunt extraordinare.

Nu pot, nu am dreptul să judec un om care a făcut puşcărie politică şi, acolo fiind, a fost silit să semneze un angajament cu Securitatea. Nu pot să-l judec, deoarece orice om are o rezistenţă a lui.

Mă întreb adesea, de fapt, cam mereu, cum de pot trăi politicienii noştri cu atâtea urâţenii? Oare ei nu au suflet, nu le cade greu la inimă tot ce se întâmplă în jurul lor?

Te autoiluzionezi şi ajungi să crezi că, totuşi, parcursul vieţii tale a depins în totalitate de tine.

Eu nu sunt Jean Gabin, Robert de Niro sau altul asemenea lor. Eu nu fac parte din categoria personalităţilor artistice care au uimit o lume întreagă.  Păi, dacă eu sunt monstru sacru, Dinică ce e? Dar Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Mircea Albulescu, ce sunt?

Omul nu poate trăi fără iubire. Sunt o fire caldă, zic eu, doritoare de bine, şi primesc înapoi acest bine cu aceeaşi dragoste.

Filmul de căpătâi al sufletului meu este „Once Upon a Time in America“ („A fost odată în America“), cu Robert de Niro.

Libertatea de a face ce vrei, cum vrei, devine lucru rău dacă nu are nişte repere artistice clare. Copiii au început să picteze ca Picasso din prima zi, or asta nu se poate.

Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. (…) Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină.

Sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoaşterea totală şi nemărginirea.

Umorul este foarte elevat. Băşcălia este la îndemâna oricui.

Este foarte greu să nu faci pe deşteptul, să-ţi cunoşti limitele, să nu te baţi cu pumnul în piept, să crezi că şi celălalt s-ar putea să aibă dreptate.

Munca asiduă, perpetuă, cu lacrimi şi cu nesomn m-a făcut să descopăr în roluri valori pe care nu ştiam că le am.

Oamenii sunt doritori de bârfe, asta e natura umană. Singur nu se poate trăi, aşa suntem construiţi.

Marin Moraru

Marin Moraru face parte, indiscutabil, din galeria marilor actori care și-au pus amprenta asupra artei teatrale și cinematografice românești. Ușurința cu care a dat viață celor mai felurite personaje nu poate fi decât semnul talentului pur.
Celebrul actor român de teatru şi film Marin Moraru s-a nascut pe 31 ianuarie 1937, in Bucureşti intr-o familie modesta, de muncitori, intr-o zi de vineri, cand afara ningea cu fulgi mari. Nu a cochetat de mic cu recitari, poezii sau cantecele, viitorul “diamant”al teatrului si filmului romanesc slefuindu-se incetul cu incetul. A dat examen la Politehnica, a vrut sa se faca inginer ori aviator, numai ca nepotrivirea “de caracter” s-a simtit foarte repede si a hotarat sa-si incerce sansa de actor. A dat examen, nu a reusit “din prima”, asa ca a fost admis doar ca “audient”. Asta se intampla prin 1957.
Intra din a doua “incercare si a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (I.A.T.C.) “I.L.Caragiale” , clasa profesor Dina Cocea, promoţia 1961, având ca examen de diplomă rolul Agamiţă Dandanache din piesa “O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale.După absolvirea facultăţii, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul Lucia S. Bulandra (1968-1971) şi la Teatrul Naţional “I. L. Caragiale” (1971-1974).De 45 de ani este casatorit cu aceeasi femeie Lucica Moraru (Redactor muzical la Radio )de care il leaga o profunda dragoste si prietenie, si pentru ca se cununa pe 29 februarie, ii place sa glumeasca:” noi o putem aniversa numai din 4 in 4 ani. Ne-am cununat pe 29 februarie. Asa ca, socotind din 4 in 4 ani, avem doar… 11 ani de cand ne-am luat!”. Nu au copii dar iubesc mult animalele si in special pisicile.
După o perioadă în care a predat în calitate de conferenţiar universitar la I.A.T.C. Bucureşti (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Naţional “I. L. Caragiale”, unde este actor şi în prezent. Din anul 2002 este Societar de onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti. Azi, in 2009, fostul audient celebreaza 52 de ani de teatru si vorbim despre el ca despre o valoare nationala. Un actor care a uluit lumea teatrului – “specialisti”, spectatori si colegi – cu creatiile sale antologice. Spectacole precum “D’ale carnavalului”, “Leonce si Lena”, “Nepotul lui Rameau”, “Capul de ratoi”, “Umbra”, “Troilus si Cressida”, “Ocolul pamantului”, “Trei gemeni venetieni”, ori, dupa Revolutie, “Tache, Ianke si Cadar”, “Egoistul”, “Crima pentru pamant” l-au avut si il au in fruntea distributiei… In film Marin Moraru cunoaşte consacrarea deplină pe parcursul anilor 1970 şi 1980, când este distribuit în roluri importante din filme-cult ale vremii, regizate de Manole Marcus (Actorul şi sălbaticii, Operaţiunea „Monstrul”), Dan Piţa (Filip cel Bun, Concurs, Faleze de nisip) sau Horea Popescu (Cuibul de viespi) etc.Actorul care a facut onoare scolii romanesti de teatru si film a primit in data de 2 martie 2009 premiul pentru intreaga cariera la Gala Premiilor Gopo. Aceasta reprezinta recunoasterea legitima pe care lumea filmului de la noi o acorda contributiei importante pe care a avut-o Marin Moraru la istoria ultimelor 4 decenii de cinematografie din Romania.
“Marin Moraru este una dintre acele minuni pe care le-a creat Dumnezeu pentru ca noi, oamenii de rand, sa intelegem mai bine ce vrea sa insemne un om peste care a pogorat Harul Sfant. Poate pentru a nu-l face prea vulnerabil, prea expus curiozitatii semenilor sai, Dumnezeu i-a dat o infatisare de om obisnuit. “Semne particulare n-are”. Ci doar privirea care ii vine parca din alt taram. Intr-o clipa, privirea asta poate oglindi tristetea lumii, si-apoi toata voiosia, toata candoarea ei. Oamenii obisnuiti – colegii de teatru, prietenii de-o viata – i-au zis “Marinus”. Nu numai de drag, ci, poate, si din dorinta inconstienta de a “indulci” distantele. Nu este usor sa te afli, zi de zi, in preajma unuia dintre cei mai mari actori pe care i-a avut si ii are pamantul romanesc! Modestia lui neverosimila, zambetul lui blajin – nu numai ca nu inlesnesc dialogul ci, dimpotriva, sporesc sfiala celui care-i sta in fata…”(Silvia Kerim)
A primit provocarea de a juca si in Filme de televiziune: “Inima de tigan” unde, alaturi de prietenul si colegul lui de o viata Gheorghe Dinica realizeaza memorabile creatii actoricesti. Plin de energie si vitalitate la 72 de ani, modest si boem, a facut din mesreria sa o “profesiune de credinta” si este Cetatean de Onoare al Municipiului Bucuresti.
Marin Moraru este un actor care a uluit lumea teatrului cu creaţiile sale. Spectacolele sale l-au avut şi îl au în fruntea distribuţiei.
Actorul care a făcut onoare şcolii româneşti de teatru şi film a primit în data de 2 martie 2009 premiul pentru întreaga carieră la Gala Premiilor Gopo. Aceasta reprezintă recunoaşterea legitimă pe care lumea filmului de la noi o acordă contribuţiei importante pe care a avut-o Marin Moraru la istoria ultimelor patru decenii de cinematografie din România.

Surse :
www.autori.citatepedia.ro
www.ziarulmetropolis.ro
www.cinemarax.ro
www.cinemagia.ro