Dacă am privi toată lumea cerul, am sfârşi prin a avea aripi.

Animale – Ah! Dacă animalele ar putea vorbi! Unele sunt mai inteligente decât omul!

Tipărit – Să crezi cu sfinţeniemn în tot ce-i tipărit. Să-ţi vezi numele tipărit! Unii ar fi în stare să şi ucidă pentru aşa ceva!

“Don Giovanni” este unul dintre cele mai bune trei lucruri pe care le-a făcut Dumnezeu – celelalte două fiind “Hamlet” şi marea.

Scriitorul trebuie să fie pentru opera sa ceea ce este Dumnezeu pentru creaţie: pretutindeni simţit, dar niciodată văzut.

Ou – punct de plecare pentru o disertaţie filosofică despre geneza fiinţelor vii.

Artistul trebuie să fie în opera sa ca şi divinitatea în creaţie, invizibil şi atotputernic; să fie pretutindeni simţit, însă nicăieri văzut.

Trăind printre animale, împrumutase de la ele tăcerea şi seninătatea.

Orgoliul este o fiară care trăieşte în peşteri şi în pustii; vanitatea dimpotrivă, ca un papagal, sare din cracă în cracă şi pălăvrăgeşte în lumina mare a zilei.

Nu trebuie să ne imaginăm că simţirea reprezintă totul. Arta nu este nimic fără formă.

Discursurile exagerate ascund sentimente mediocre; aşa cum preaplinul sufletului se revarsă uneori în metaforele cele mai sterile, pentru că nimeni, niciodată, nu poate exprima măsura exactă a nevoilor, nici a părerilor, nici a durerilor, iar cuvântul omenesc nu este decât un ceaun dogit în care batem ritmuri după care să joace ursul, când de fapt ne-am dori să înduioşăm stelele.

Visare – ideile superioare pe care nu le înţelegem.

Iubeşte arta. Dintre toate minciunile este cea mai puţin înşelătoare.

Iubirea, trebuia să vină pe neaşteptate, cu tunete şi fulgere – uragan din cer care se prăbuşeşte peste viaţă, o schimbă total, smulge voinţele precum frunzele şi târăşte cu el în furtună inima.

Puternic – Ca un hamal, ca un bou, ca un cal, ca un Hercule. Bărbatul ăsta trebuie să fie tare puternic: e numai muşchi.

Nu citiţi pentru a vă distra precum copiii, nici pentru a vă instrui precum cei ambiţioşi. Nu, citiţi pentru a trăi!

Furnici – Trebuie date de exemplu oamenilor risipitori. Casele de economii sunt inspirate din viaţa lor.

Homo – Spune întotdeauna “Ecce Homo” când intră pe uşă cel pe care-l aşteptai.

Trebuie să ai tu mai întâi inimă ca să înţelegi inima celuilalt.

Tot ceea ce este inventat este adevărat.

Omenirea este aşa cum este. Problema constă nu în a o schimba, ci a o cunoaşte.

Putem fi stăpâni pe ceea ce facem, dar niciodată pe ceea ce simţim.

Trupul e forma pe care o ia gândul, după cum gândul e forma pe care o ia sufletul.

Cu excepţia cretinilor murim întotdeauna cu nesiguranţa propriei valori şi a operelor noastre.

Orizont – Găseşte-l frumos pe cel din natură şi întunecat pe cel politic.

O infinitate de pasiune poate fi conţinută într-un minut, ca o mulţime într-un spaţiu mic.

Gustave Flaubert

Fără Flaubert nu ar fi existat în Franța Marcel Proust și nici James Joyce în Irlanda, iar Cehov în Rusia nu ar fi fost tocmai Cehov. Aceasta este influența literară a lui Flaubert. (Vladimir Nabokov, “Madame Bovary”, in Lectures on Literature).
Gustave Flaubert se naște pe 12 decembrie 1821 la Rouen, la spitalul unde tatăl lui era chirurg. Acesta, Achille-Cléophas Flaubert, fiu de veterinar din Nongent-sur-Seine, a făcut studii strălucite de medicină la Paris și a fost numit mai întâi asistent-chirurg, apoi chirurg-șef la spitalul mai sus amintit, unde își avea, de altfel, și domiciliul. Energic, perseverent, cu un ascuțit simț al datoriei, celebru ca practician, el a format o școală de tineri chirurgi, care i-au purtat venerație și recunoștință. În 1854 a fost învinuit de ateism, dar achitat, recunoscându-i-se mai înainte de toate valoarea excepțională de om și medic. Trăsături ale tatălui lui Flaubert se recunosc în portretul doctorului Larivière din “Doamna Bovary”.
Flaubert a purtat povara responsabilității de a fi creat romanul modern, de a fi definit rolul romancierului ca artist și de a fi micșorat formula printr-o filozofie estetică atât de rafinată, încât viața romanului este secătuită pentru a se crea un proiect static, deși foarte frumos, în care stilul și nu angajamentul și preferințele autorului devine precumpănitor. Ambele viziuni asupra contribuției literare a lui Flaubert sunt valabile, dar cea dintâi – rolul lui Flaubert ca inițiator al unui nou tip de beletristică – este predominantă.
Madame Bovary reprezintă o piatră de hotar în istoria literaturii beletristice care pune romanul pe un nou făgaș, ceea ce l-a determinat pe HENRY JAMES să-i acorde autorului calificativul de “romancier al romancierilor” și romanului statutul de respectabilitate și seriozitate rezervat până atunci numai poeziei, tragediei și epicii. Flaubert a ridicat standardul romanului și a militat pentru realism și controlul artistic strict al romancierului asupra materialului de lucru, angajându-se într-o luptă înverșunată cu propriul temperament divizat, care oscila între evadarea imaginativă de tip romantic și pretențiile unei lumi ce i se părea adesea dezamăgitoare și îngrozitoare. Lupta lui Flaubert de a modela ambele elemente contradictorii – romantismul și realismul – într-o singură artă face obiectul uneia dintre marile povestiri eroice ale literaturii.

Născut la Rouen, Flaubert provenea dintr-o familie burgheză pe care a analizat-o cu meticulozitate și a descoperit că este limitată și îngustă. Tatăl lui era medic-șef la spitalul Hotel-Dieu, iar mama lui, fiica unui medic dintr-un mic orășel. înzestrat cu un talent literar precoce, Flaubert a început să scrie povestiri romantice încă de la vârsta de șaisprezece ani. Familia lui era însă decisă să-l facă avocat, iar Flaubert și-a petrecut un an la Universitatea din Paris, unde și-a neglijat studiile, astfel că a căzut la examene. O depresie l-a adus înapoi la moșia familiei din Croisset, din apropiere de Rouen, unde, după moartea tatălui survenită în 1846, a locuit cu mama și nepoata sa tot restul vieții, dedicându-se exclusiv scrisului. Originea capodoperei lui, Madame Bovary, se află în reacția negativă a prietenilor la excesele romantice ale versiunii timpurii a romanului Ispitirea Sf. Anton.
Flaubert o cunoaște la Trouville pe Elisa Schelesinger, soția (nelegitimă mult timp) a unui afacerist, în vârstă de 26 de ani, femeie de o cinste și de o puritate ireproșabilă, care rămâne toată viața marea pasiune a scriitorului; episodul întâlnirii este povestit amănunțit în “Memoriile unui nebun”, unde tânăra doamnă se numește Marie; ea va deveni modelul lui Marie în “Educația sentimentală”.
“Memoriile unui nebun”, roman terminat în 1838, este un jurnal al crizei sentimentale pe care o traversează un adolescent exaltat; este vizibilă influența “Confesiunilor” lui J. J. Rousseau, a “Confesiunii unui copil al secolului” a lui A. de Musset (apărută chiar în același an), iar ecourile ei se vor răsfrânge tardiv în “Confesiunea lui Claude”, primul roman a lui Émile Zola.
În 1837 scrie povestiri fantastice (“Vis de infern”, “Quidquid volueris”), romanul “Pasiune și virtute”, în care se schițează portretul doamnei Bovary, iar în 30 martie, apare în revista “Colibri” povestirea “O lecție de istorie naturală”, care aduce un ton nou, satiric, antiburghez, caracteristic întregii creații realiste flaubertiene.
Moștenirea fundamentală lăsată de Flaubert o reprezintă extinderea asupra beletristicii a exigențelor artei celei mai înalte. Dacă înainte de el romanul avea reputația deloc măgulitoare a unei forme de divertisment facil, Flaubert a contribuit la schimbarea ei atât prin subiect, cât și prin stil. Respingând conceptul romantic de artă pentru artă, Flaubert a creat un nou standard artistic pentru roman în care consecvența și unitatea proiectului prevalează asupra așteptărilor convenționale ale cititorului. El a înlocuit structura episodică, discontinuă a romanelor timpurii cu o metodă de construcție împrumutată din poezie, cu contrapunct și imagistică în care cititorul trebuie să vibreze la un model elaborat de asociații menite să dezvolte narațiunea romanului. Criticii au atacat detașarea clinică a lui Flaubert și dezgustul evident față de viața pe care o dezvăluia cu atâta scrupulozitate.
Declarațiile lui de felul: “Viața este ceva atât de hidos… încât singura modalitate de a o suporta este să evadezi din ea. Și una dintre evadări o reprezintă arta”, precum și “singurul adevăr din lume este o propoziție bine făcută” par să confirme părerea potrivit căreia Flaubert a schimbat orientarea romanului îndepărtându-l de identificarea cu viața, înlocuind vigoarea și vitalitatea lui cu admirabila – deși evident, limitată – artă a miniaturii exclusiviste. O astfel de reducere a artei la un artificiu este mai mult un risc asumat de Flaubert prin adoptarea metodei respective decât o cucerire.
Nimeni nu poate confunda Madame Bovary cu arta miniaturii, dar compoziția chinuită a lui Flaubert, sentimentele lui de eșec și inadaptabilitate îi colorează opera și contribuie la configurarea unui arhetip de romancier alienat. Chiar și Flaubert, maestrul stilisticii, recunoștea că “[oamenii mari] nu trebuie să fie înrobiți stilului; ei sunt puternici în pofida eșecurilor și din cauza lor. Dar noi, oamenii mărunți, descoperim valoarea numai în execuția perfectă a lucrării noastre… Oamenii mari scriu adesea foarte prost, și cu atât mai bine pentru ei. Nu în lucrarile lor trebuie să căutăm arta formei, ci printre acelea ale autorilor de mâna a doua”.
În ciuda analizei amare la care supune propriile nereușite, cuceririle lui Flaubert sunt clare, sigure și reprezintă un indiciu al excelenței artistice derivată din îmbinarea romantismului cu realismul, evidențiind totodată riscul romanului care atinge o frumusețe formală, dar este secătuit și stors de viață. Tensiunile creatoare pe care Flaubert le-a trăit din plin amintesc în mare măsură de cele cu care continuă să se lupte romancierul modern.

Surse:
cultural.bzi.ro
ro.wikipedia.org
autori.citatepedia.ro
youtube.com