Dacă orice cuvânt al meu nu m-ar costa nimic, nu ar fi adevărat, dacă nu m-ar durea, nu ar fi viu, dacă nu ar arde, nu ar lumina

Publicat 2 octombrie 2015

Dacă orice cuvânt al meu nu m-ar costa nimic, nu ar fi adevărat, dacă nu m-ar durea, nu ar fi viu, dacă nu ar arde, nu ar lumina.

Lăsaţi-vă conduşi de viaţă! Credeţi-mă, viaţa are întotdeauna dreptate.

În viaţa celor care iubesc apare un miracol: cu cât dăruiesc mai mult, cu atât mai mult primesc.

Când oamenii vor începe să te laude, să-ţi schimbi numele, pe care să-l cunoască numai Dumnezeu, ca să te poată chema noaptea.

Ah, ce bine este să fii printre oameni care citesc!

Uneori în univers o forţă necunoscută învie toate iubirile uitate…

Chiar dacă ai fi într-o închisoare, în care zidurile nu lasă nici unul din sunetele lumii să ajungă la simţurile tale, nu ţi-ar rămâne totuşi copilăria, acea preţioasa, regească posesiune, acea comoară, casă a amintirilor?

Iubirea între doi oameni este întâlnirea între doua singurătăţi care se ocrotesc şi îţi ţin companie.

Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredinţată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu… iubirea e un imbold pentru fiecare să se desăvârşească, să devină o lume el însuşi de dragul cuiva.

Asta ne este viaţa, ne luăm veşnic rămas bun.

A iubi o altă fiinţă umană: poate cea mai dificilă dintre sarcinile noastre, testul suprem, înfăptuirea faţă de care orice altă înfăptuire este doar o pregătire.

Viaţa şi o pisică lânga ea este o sumă incredibilă.

Totul înfloreşte fără nicio oprelişte; dacă în locul culorilor ar fi voci, o incredibilă vânzoleală s-ar naşte în inima nopţii.

A cânta este cu adevărat un alt fel de a respira.

O căsătorie reuşită este una în care fiecare dintre soţi îl învesteşte pe celălalt ca gardian al singurătăţii sale.

Tu, pentru mine, ai fost ca o fereastră prin care puteam să văd în stradă.

Fii răbdător cu toate câte sunt neclare în inima ta, încearcă să iubeşti întrebările. Nu căuta răspunsuri care nu pt fi date, pentru că, oricum, nu ai fi în stare să convieţuieşti cu ele. Iubeşte-ţi întrebările. Poate îţi va fi dat, fără ca măcar tu să observi asta, îţi va fi dat să trăieşti până în ziua aceea, acum atât de îndepărtată, în care vei primi şi răspunsul.

În fiecare clipă tăcerea aduce noi veşti…

Cum să-mi ţin sufletul acesta, cum să nu se-atingă de-al tău?

Ne-am născut provizoriu, undeva, apoi încetul cu încetul conştientizăm în noi originea noastră, şi aşa renaştem mereu, de fiecare dată mai definitiv.

Rainer Maria Rilke

Cu câteva zile înainte de plecarea sa din această lume, survenită pe 29 decembrie 1926, marele poet german Rainer Maria Rilke îşi scria propriul epitaf: „Trandafir, oh, contradicţie pură,/ De a nu fi, sub atâtea ploape, somnul nimănui“. Trandafirul, simbolul dragostei şi al devoţiunii, este, de asemenea, şi simbolul somnului (petalele sale amintind de pleoapele omeneşti), dar al unui somn unde simţurile sunt treze (referire la culoarea, parfumul şi fragilitatea trandafirului).
Rainer Maria Rilke s-a născut la 4 decembrie 1875 la Praga (Imperiul Austro-Ungar), unul dintre cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Numele său real a fost René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke.
Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare.

Considerat de către unii critici drept cel mai mare poet al secolului al XIX-lea, Rainer Maria Rilke a dorit mereu ca numele său să nu fie cunoscut în „cetate“, ci să fie ştiut doar de Dumnezeu, pentru a nu fi ispitit de „duşmănia vicleană a gloriei“. Rilke vedea peste tot amprenta lui Dumnezeu şi, de aceea, admira pe artiştii de pretutindeni care scot în evidenţă această pecete a Creatorului. În acelaşi chip, prin poeziile sale, poetul şi povestitorul german a scos din dărâmăturile sufletului omenesc, devastat de veacul al XIX-lea, blocuri de marmură pentru Templul lui Dumnezeu.
Rainer a fost al doilea copil al mariajului nefericit, care ulterior va eşua, dintre Josef Rilke şi Sophie Entz. Puternic afectată de moartea primului copil, o fată, Sophie îşi va numi cel de-al doilea copil „René“, adică „renăscut“, pentru a-şi aminti mereu de ea. Din acelaşi motiv, René va juca în perioada copilăriei rolul surorii sale decedate, poze ale sale arătându-ni-l îmbrăcat cu haine de fată şi cu părul lung. La insistenţele părinţilor săi, René urmează din 1885 şcoala de cadeţi din Sankt Polten. Această experienţă dură îl va traumatiza pe termen lung pe sensibilul poet german. Conştient de înclinaţia spre poezie şi de talentul pentru desen, unchiul său îl va ajuta să plece de la şcoala militară. Exigențele instucției militare și experiența unei societăți exclusiv masculine, l-au traumatizat pe tremen lung pe acest tânăr sensibil. Din motive de sănătate, în 1891 Rilke a întrerupt pregătirea militară. Se va înscrie, după 1891, într-o şcoală gimnazială. În anii 1895-1896 a studiat literatura, istoria artei şi filosofia mai întâi la Universitatea Carol din Praga şi mai apoi la München. Din această perioadă datează şi primele sale volume de poezii. „Poeziile nu sunt simple emoţii, ele sunt experienţe“ În 1897 o va întâlni în München pe Lou Andreas-Salomé, o intelectuală literată, fosta prietenă a filosofului Friedrich Nietzsche şi discipolă a lui Sigmund Freud, de care se va îndrăgosti. Tot acum îşi va schimba numele din René în Rainer, la îndemnul noii sale iubite. Conştient de faptul că „poeziile nu sunt simple emoţii, ele sunt experienţe“ şi că „pentru a scrie o singură poezie trebuie să vezi multe oraşe, mulţi oameni şi lucruri… şi trebuie să observi gestul fiecărei flori care se deschide dimineaţa“, Rilke va face mai multe călătorii în Rusia, Italia, Spania, Egipt şi Franţa. Călătoriile din Rusia şi Paris vor lăsa o puternică amprentă asupra convingerilor sale şi asupra stilului său. În Rusia se va întâlni cu scriitorul Lev Tolstoi, care-l va influenţa în ceea ce priveşte ideile sale religioase. După ce a plecat din Praga, în 1896 Rilke și-a schimbat prenumele René în Rainer, pentru că viitoarea sa prietenă, Lou Andreas-Salomé, a considerat că acesta este mai potrivit pentru un bărbat care vrea să devină scriitor. Trebuie să amintim că în această perioadă Rainer îşi va adăuga şi prenumele „Maria“, pentru a sublinia credinţa sa creştină. După ce se va despărţi de Lou Salomé în 1900, Rilke se va căsători cu Clara Westhoff, cu care va avea o fată, pe nume Ruth. În Paris este angajat ca secretar personal al sculptorului Auguste Rodin, între 1905-1906. Aici, influenţat de picturile lui Paul Cézanne, dar mai ales sub influenţa lui Rodin, Rilke va învăţa cum să valorifice fiecare aspect al unui lucru exterior. Pe la 45 de ani va scrie „Elegiile Duineze“ şi „Sonete către Orfeu“, cele mai reuşite opere ale sale. Grav bolnav, va veni în Elveţia pentru ultima parte a vieţii sale. A murit pe 29 decembrie 1926 de leucemie, fiind îngropat în cimitirul Raron, în cantonul Wallis. Ironie sau nu, se pare că începutul bolii sale a fost provocat de înţepătura unui spin de trandafir, floarea sa preferată.
În anul 1897, Rainer Maria Rilke a întâlnit-o în München pe Lou Andreas-Salomé (1861-1937), o intelectuală și literată care călătorise mult în viața ei, și s-a îndrăgostit de ea. A urmat o relație tumultuoasă cu această femeie mai în vârstă decât el (ea are 36 de ani iar el 22), și căsătorită. Această relație amoroasă a durat până în 1900. Chiar și după ce s-au despărțit, Lou Andreas-Salomé i-a rămas lui Rilke cea mai bună prietenă și sfătuitoare. De un mare folos i-au fost cunoștințele de psihanaliză, și experiența, dobândite în anii 1912-1913 de la Sigmund Freud. La moartea lui Lou Andreas-Salomé, în anul 1937, Sigmund Freud i-a rostit necrologul, în care a spus că … se știe că i-a fost atât muză cât și mamă iubitoare marelui poet Rainer Maria Rilke, care era destul de neajutorat în viață…
Prima perioadă petrecută la Paris a fost dificilă pentru Rilke, deoarece acest oraș mare, și străin pentru el, i-a insuflat multe temeri. Toate aceste experiențe ale sale, Rilke le-a adunat în prima parte a singurului său roman, Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge). Dar tot Parisul i-a prilejuit și întîlnirea cu multe surse de inspirație moderne, precum sculpturile lui Auguste Rodin sau lucrările pictorului Paul Cézanne (1839-1906). În acești ani, Parisul devenise domiciliul principal al poetului. În anii 1905 și 1906, Rilke a fost angajat ca secretar personal al lui Auguste Rodin, care a reprezentat pentru Rilke figura idealizată a tatălui. În mai 1906, puțin după moartea tatălui lui Rilke, Rodin a pus brusc capăt acestei relații contractuale.
Principalele creații poetice din perioada pariziană au fost Neue Gedichte (Poezii noi) 1907, Der neuen Gedichte anderer Teil (Cealaltă parte a poeziilor noi) 1908, care cuprind versuri scrise din 1903 până în 1908, cartea de poezii Requiem 1909, precum și romanul Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge), început în 1904 și terminat în ianuarie 1910.
În anul 1912 a apărut o nouă ediție a povestirii sale lirice Weise von Liebe und Tod des Cornets Christoph Rilke (Cântul de iubire și moarte al stegarului Christoph Rilke), care a cunoscut o mare popularitate în cadrul seriei noi scose de editura Insel. După apariția “Însemnărilor…” Rilke a intrat într-o perioadă de profundă criză de creație, care s-a terminat abia în februarie 1922, când a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze), începute încă din 1912. Acest ciclu de poezii își trage numele de la castelul Duino din Triest, aparținând contesei Marie von Thurn und Taxis, unde Rilke a fost găzduit din octombrie 1911 până în mai 1912.
Izbucnirea Primului război mondial l-a surprins pe Rilke în timpul unei șederi în Germania. Îi era imposibil să se întoarcă la Paris: bunurile lăsate de el acolo fuseseră sechestrate, confiscate și vândute la licitație. Cea mai mare parte a războiului a fost petrecută de Rilke la München. Din 1914 până în 1916 a avut o legătură amoroasă năvalnică cu pictorița Lou Albert-Lasard.
Pe 11 iunie 1919, Rilke a părăsit orașul München pentru a călători în Elveția. Motivul oficial era o invitație pentru a ține o prelegere la Zürich, dar adevăratul motiv a fost dorința sa de a scăpa de tumultul postbelic și de a relua lucrul, întrerupt de atâta vreme, la Duineser Elegien (Elegiile duineze). A urmat o perioadă de creație intensă când, după numai câteva săptămâni de muncă, în februarie 1922 Rilke a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze). În aceeași perioadă a scris și ambele părți ale ciclului de poezii Sonette an Orpheus (Sonete către Orfeu). Ambele volume de poezii sunt considerate drept cele mai reușite al operei lui Rilke. Din 1923 a trebuit să lupte cu grave probleme de sănătate, fiind nevoit să se interneze perioade lungi în sanatoriu. Încercând să învingă boala prin schimbarea mediului în care trăia, Rilke a plecat și la Paris, unde a stat din ianuarie până în august 1925. În ciuda stării sale de sănătate, între 1923 și 1926 Rilke a mai scris unele poezii valoroase (de exemplu Gong și Mausoleum), precum și o mare parte a operei sale în limba franceză, nici până astăzi studiată îndeajuns.
Abia cu scurt timp înainte de moartea sa, s-a putut diagnostica și boala de care a suferit Rilke: leucemie. Poetul a decedat pe 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont sur Territet, da lângă Montreux, iar pe 2 ianuarie 1927 a fost înmormântat în cimitirul din Raron în Cantonul Wallis. Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care și-l alesese singur când era pe moarte: