E, dragii mei, avem o ţară de aur, da′ nu ştim să ne-o preţuim.

Ea era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume. Şi nici nu mai puteam gândi altceva.

Un ochi e uşor de făcut. Privirea-i mai greu.

Se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau şi mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze.

Repetiţie-n artă? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, căci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai o dată şi numai dintr-un punct de vedere, crede că l-a văzut destul!

Nici o floare nu e o „repetiţie”. Nici o undă de lumină. De milioane de ani, de când trimite soarele raze pe pământul nostru, n-au venit două la fel.

Unde nu te mai mişcă, lasă paleta jos: lucrul tău, fiind numai sinceritate, va creşte şi se va desăvârşi în sufletul celorlalţi. Va trăi. Altfel, vrând să-l isprăveşti, îl omori.

Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se sau blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit sărăcuţa de ea şi a-nvăţat singură să citească şi să scrie ca să ne poată-nvăţa şi pe noi puţină carte. Că ce şcoli erau pe vremea aia?… De dimineaţă până în noapte muncea şi ne îngrijea s-avem de toate.

Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet.

Orice lucru are o latură a lui mai expresivă, acolo-i taina vieţii lui. De obicei, n-o găsesc acei care o caută.

Dacă ai pus într-un vers o tresărire a inimii tale, să ştii că şi peste o mie de ani, cine-l va citi, va simţi în inima lui bătaia inimii tale. Dacă n-ai pus nimic, ce vrei să fie acolo?

Fă ce simţi şi atâta cât simţi.

Ne-am deprins ca la noi să vedem numai rele şi peste hotar să ni se pară toate bune şi frumoase. Iluzia depărtării. Câte greutăţi întâmpină şi pe acolo un artist cinstit şi mândru, cum trebuie să fie un adevărat artist!

Un lucru pe care l-ai făcut odată, nu-i pierdut; chiar dacă l-ai şters, nu-i pierdut, a rămas ceva în mâna ta. Şi asta-i de ajuns.

În zile ca acestea, când vechile credinţe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste şi un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii.

Trebuie să pictezi aşa precum păsările cântă, absolut tot ce îţi iese în cale şi îţi place, niciodată să nu-ţi baţi capul în căutarea unui motiv, atunci când totul în jurul tău este minunat.

Icoana cea mai credincioasă, dacă-i făcută cu răceală, dacă n-are aer, spaţiu şi ceva din vibrarea intimă a sufletului prin care a trecut, nu-i decât o fotografie colorată.

Nicolae Grigorescu

Casa în care s-a născut se afla pe moşia unuia dintre cei mai de seamă boieri din acea vreme, Filip Lenş, la curtea căruia tatăl viitorului artist (Ion Grigorescu) era un fel de administrator. Acest Lenş ar fi fost un amator de obiecte de artă, ce agonisise de prin „străinătăţi” tot felul de lucruri de preţ, piese de mobilier, bibelouri de porţelan, tapiserii scumpe, reproduceri după opere de Durer, Rubens şi Salvator Rosa, toate pentru „ca să-şi bucure privirea şi ca să adumbrească sărăcia dimprejur”, povesteşte Barbu Brezianu.
Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, în satul Pitaru, judeţul Dâmboviţa, într-o „aşezare cu vreo patruzeci de case scunde, sfioase, acoperite cu stuf şi cu şindrilă” şi într-o familie cu mulţi copii – cinci până la el – şi cu prea multe griji pentru ca venirea lui pe lume să poată aduce vreo bucurie în sufletul părinţilor.
Ion Grigorescu moare în 1843, lăsând casa, copiii şi toate greutăţile pe umerii mamei, Ruxandra Grigorescu, care, nefiind de origine din Pitaru şi nemaiavând niciun rost la curtea lui Lenş, va avea curajul să se mute împreună cu toţi copiii la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, la o mătuşă despre care artistul îşi aminteşte că ar fi fost tare vrednică, „ştiind să-şi ţie casa pahar şi zilele cinstite numai cu munca mâinilor ei”. În acest cartier şi-a petrecut Grigorescu anii copilăriei, arătându-se de la început drept o fire mai sfioasă, singuratică, înclinată spre contemplaţie şi reflecţie, după cum povesteşte Vlahuţă: „Numai Nicu sta totdeauna retras. Gălăgia celorlalţi îl speria. Mişcările lor violente îl făceau să se depărteze, înfricoşat ca de o primejdie. El era un copil tăcut, timid, străin pe pământ. El se uita la oameni şi la lucruri cu o privire întrebătoare, neliniştită, pururi minunată, ca şi cum atunci s-ar fi deschis pentru întâia oară marii lui ochi fulgerători.”
Deşi femeie fără carte, Ruxandra a conştientizat de la început  importanţa învăţăturii în viaţa unui om şi a avut grijă să-şi trimită copiii la şcoală, străduindu-se în paralel să înveţe ea însăşi să scrie şi să citească, pentru a-i putea ajuta la nevoie şi, probabil, pentru a-şi deschide ochii spre un univers până atunci inaccesibil ei. Amintirile pictorului din acea perioadă sunt pasaje emoţionante, din care se desprinde duios chipul blând ai mamei, cu dârzenia, spiritul de sacrificiu şi ambiţia specifice omului simplu, de la ţară, obişnuit cu greul şi cu grija zilei de mâine.
În acele timpuri şcolile erau puţine la număr şi, nefiind în suburbia Cărămidarilor niciuna mai aproape, Nicu – aşa-i spuneau rudele şi prietenii  – a fost trimis să înveţe cu dascălul Bisericii Sf. Gheorghe, la ceea ce era de fapt o şcoală în aer liber. Grigorescu îşi aminteşte cum, aşezat turceşte pe o rogojină sau, când apuca, pe un colţ de bancă, împreună cu alţi băieţi de o vârstă cu el, cărora uneori reuşea să le facă portretul în creion, învăţa să silabisească sau să numere pe nişte mătănii de chihlimbar. Vara, când era foarte cald, elevii erau nevoiţi să se mute de jur-împrejurul zidurilor, pentru a rămâne mereu la adăpostul înaltelor şi umbroaselor turle, într-un permanent „joc de-a v-aţi ascunselea cu soarele”. În completarea orelor de „clasă”, acasă, împreună cu mama sa, studia alfabetul chirilic în care, de altfel, şi-a semnat primele icoane şi a scris primele jalbe către stăpânire.

Este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești. În atelierul pictorului ceh Anton Chladek, lucreaza icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani. În 1856 realizează compoziția istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1859 biserica mănăstirii Agapia, iar între 1859-1861 biserica parohială din Puchenii Mari, Prahova (cu excepția tamburului turlei mari, pe care nu apucă să îl mai picteze datorită plecării la Paris). La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris. În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir.
Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția. Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația pictorală prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura „en plein-air”, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor. În cadrul „Expoziției Universale” de la Paris (1867), participă cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără țigancă, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena.
„Exactitatea strictă nu-i totdeauna adevărul. Despre un copac în care-mi desenezi frunza cu nervura ei, despre un peisaj în care-mi faci firul de iarbă, voi spune oricând că nu-i adevărat. Ochiul nu-l vede-aşa.
Ne uităm de departe la un cunoscut care vine-ncet spre noi. Ce vedem noi din forma şi din mişcarea lui? Câteva linii. În acele câteva linii e „caracterul”. Să le ştii prinde pe acelea, şi să nu le pierzi apoi în mulţimea detaliilor… O, detaliile! Pe câţi nu-i amăgesc!… Cine zugrăveşte haina cu nasturii şi cu toate îndoiturile ei va avea o admirabilă firmă de croitor; nu un portret, şi, mai ales, nu un suflet.
Numai într-o schiţă poţi rămânea sincer până la sfârşit. Într-un tablou migălit începi să te observi, şi din momentul acela e mai mult meşteşug decât artă.” (Nicolae Grigorescu)
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirmă geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.
Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții, și, deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi și după dispariția artistului. Influența covârșitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat și evoluția generației ce i-a urmat, creația sa inaugurând astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.

Dovedind o afinitate specială pentru peisaj, Grigorescu abordează o largă diversitate de teme ale genului, codificând în compozițiile sale nota specifică a colțului de lume surprins pe pânză. Un astfel de loc specific al creției sale este Vitré, un mic orășel din Bretania în care artistul poposește în timpul călătoriilor sale de documentare și studiu. Vitré-ul apare în tablourile lui Grigorescu ca o gingașă jucărie de porțelan. Grigorescu va închina multe pânze acestui minunat orășel, în care sufletul său întristat de dezamăgirile din țară își va găsi alinarea, iar ochiul lui de pictor, o bogată sursă de inspirație. Atmosfera medievală, oamenii civilizați și generoși, precum și măreția naturii îl îndeamnă la lucru și începe astfel pentru artist o perioadă importantă, în care pictează cu o repeziciune uimitoare, fară reveniri, în dorința de a nu pierde nimic din ceea ce natura îi revelează în momentele sale privilegiate. Pictează la Vitré nu doar vaste priveliști, ci și interioare încăperi modeste și umbroase, mobilate cu rafturi pe care sunt așezate frumos farfurii de faianță, în care țărănci cu bonete albe brodează sau curăță legume în fața geamurilor sau a ușilor larg deschise spre însorita grădiniță cu flori. Totul transmite liniște, simplitate, puritate sufletească, valori pe care Grigorescu le va prețui de-a lungul întregii sale vieți și pe care va dori să le ocrotească de vitregiile timpului. Tabloul „Case la Vitré” surprinde o zi de vară într-un orășel care încă păstrează note medievale în casele masive din piatră, în zidurile vechi și în străzile înguste, umbrite de acoperișurile ascuțite.
Nicolae Grigorescu se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe șevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

Alexandru Vlahuță : „Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos…”

Henri Focillon: „Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul și în toată opera sa… Prietenia cu artiști francezi nu a reușit să-l smulgă meditației românești, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci țări de coline, cu vii și căsuțe acoperite cu șindrilă. …El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru și spiritual în maniera sa.”

Surse:
wikipedia.org
istoriiregasite.wordpress.com
autori.citatepedia.ro
youtube.com