Fără iubire nu se face nimic pe lumea asta. Totul trebuie iubit: oamenii, meseria, dreptatea, soarele, marea, piatra, pomul, locul în care trăieşti, totul.

Mai am o îndoială. Poate că e mai mult o temere: oamenii nu mai sunt apţi de iubire. Poate nu mai avem timp de iubire? Anticii, iubind, gândeau şi construiau pentru eternitate. Noi trăim prea mult pentru azi şi prea puţin pentru mâine.

Poate e un timp al bărbaţilor. Al ştiinţei, al războaielor, al afacerilor… Noi nu avem foarte mult loc în toate acestea. Ne-am emancipat, e drept, dar biologic nu putem fi egale. Noi îndeplinim şi rolul vechi, acela de a fi femei, mame, soţii, de a fi un vis-a-vis agreabil. Un vis-a-vis care pune umărul alături de ei la tot ce e de făcut. Paradoxală situaţie… Asta nu înseamnă că suntem victime.

Cred că trebuie să suportăm consecinţele egalităţii, cu limitele ei cu tot. Şi pe urmă, noi, femeile, avem un mare atu: capacitatea noastră de a ne face viaţa frumoasă. Din nimicuri. Că nu suntem pretenţioase. Ne mulţumim cu o floare, cu o rochie nouă, cu o vacanţă la mare, cu o primăvară. Putem fi mult şi bine egale cu ei (bărbaţii)!

Iubirea e trecătoare doar când spunem că e trecătoarea dintre un suflet şi altul.

Nu accept să trăiesc altfel decât pentru a putea descifra şi reprezenta, în lumina unui sens, experienţa vieţii.

Pot să ne ceară să fim deştepte, instruite, să fim la nivelul lor, pot să ne ceară şi leafa, pot să ne ceară orice! Nouă ne rămâne primăvara. Sau rochia cea nouă. Sau vacanţa la mare. Noi putem şi să muncim şi să arătăm bine — dacă trebuie — să îngrijim un copil, să-i îngrijim pe ei, să-i iubim, să-i cicălim, să fim bune, rele, insuportabile, generoase, egale cu noi şi egale cu ei (bărbații). Nu credeţi că suntem formidabile?

Mă străduiesc să-mi găsesc momentul meu de adevăr, mi-l contrazic adeseori şi, atunci, fireşte ca nu prea pot să am certitudini. (…) Eu am orgoliul meseriei mele: acela de a transforma un adevăr improbabil într-un neadevăr posibil. Trăiesc unele momente până la paroxism, până la stările pe care făpturile echilibrate le văd doar în vis. Pentru a obţine asemenea străfulgerări, trebuie ca tot restul de adevăr să fie saturat de semnificaţii, trebuie practicată o mare economie de mijloace – pentru ca momentul de explozie să fie demonstrativ şi fascinant în acelaşi timp.

Actorul deprins să primească ordine pe care le execută orbeşte, (…) care preia intonaţii, și nu intenţii, se situează sub nivelul unui meseriaş oarecare, căci el accepta din lenevie ori comoditate să devină din subiect, obiect.

În meseria noastră, dacă nu eşti în stare să o iei mereu de la capăt, eşti pierdut. Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinereţe… în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri – spun eu – niciodată nu-i prea târziu. Şi pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!

(…) filmul este mai categoric. Intri în cadru numai atunci când personajul tău are ceva de comunicat, în timp ce pe scena eu pot să stau nemişcată o jumătate de oră, existând totuşi.(…) Este o muncă de elaborare infinit mai mare. Scena oferă consumului meu lăuntric un confort de creaţie pe care filmul nu-l poate realiza niciodată.

Poate că n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte… poate că totul n-a fost decât o glumă, sau un joc.

Cred în capacitatea marelui public de a înțelege sensul artei și de a aprecia pe artistul care convinge cu sufletul.

Ceea ce poate fi o condiţie sine qua non pentru o actriţă de film este personalitatea. Adică acel ceva pe care îl adunăm în noi — şi aici nu-i vorba numai de femei, fireşte — tot ce gândim, simţim, cunoaştem pe lumea asta. Aici ajung de fapt la ceea ce se cheamă sensibilitate, capacitate de a reacţiona. Sigur că sensibilitatea e un har de care poate beneficia oricine. La actor ea poate fi şi educată. În meseria noastră înveţi să fii sensibil.

O actriţă poate reduce totul la ceea ce numim sex-appeal. Dar mie mi se pare că lucrurile sunt mai profunde. Feminitatea poate fi un anume fel de tandreţe, de căldură, poate fi răbdarea de a asculta şi ştiinţa de a te face ascultată, o anume prezenţă mereu vie, mereu neobosită…

De fapt, feminitatea se adună în întâlnirile cu viaţa, mai bine spus, ea este ceea ce rămâne din întâlnirile cu viaţa: urma, pecetea ei. Oricum, pentru o actriţă, într-adevăr este foarte importantă… Dar, iertaţi-mă, să zicem că o actriţă are toate aceste calităţi: sensibilitate, personalitate, feminitate, ce face cu ele? Femeile din filmele noastre sunt cel mai adesea nişte figurante. Şi dacă e vorba de figuraţie, e normal să se aleagă o actriţă care să arate bine, care să fie cel puţin frumoasă. Dar e nevoie de o limpezime sufletească formidabilă.

Am descoperit că oamenii preferă să vadă o actriţă cu o faţă limpede, chiar dacă personajul e matur şi are în spate o mare experienţă de viaţă, cu toate urmele ei. Am fost şi foarte fericită şi foarte nefericită, niciodată n-am fost la mijloc. Şi asta se vede pe faţa mea şi nu în riduri, ci în expresie. Iar eu nu sunt o apă foarte limpede… În meseria noastră, dacă nu eşti în stare să o iei mereu de la capăt, eşti pierdut.

Încerc, pe cât se poate, să alerg spre o nouă tinereţe… în teatru. Sper să o găsesc, pentru că, în unele cazuri — spun eu — niciodată nu-i prea târziu. Și pentru că nimeni, niciodată, nu este, nu poate fi, pe de-a-ntregul adult!

Gina Patrichi

Unii dintre noi am văzut-o pe scenele bucureştene, înainte sau după 1989, iar alţii, doar în filmele de la televizor sau cinematograf. Nici un om de teatru şi film şi nici un iubitor al scenei şi al peliculei nu rămâne indiferent când îi aude numele. Posteritatea a păstrat imaginea pe care actriţa şi-a creat-o în timpul vieţii: stilată, nuanţată, deschisă şi atât de curajoasă încât perfecţiunea să nu i se pară un ideal teoretic şi atât. Numele ei? Gina Patrichi. Din martie 1994 teatrul românesc trăieşte fără ea, făptura de vis care pleca după 58 de ani petrecuţi în viaţa de aici, cu bune şi rele. Într-unul din ultimele interviuri, realizat de Lucia Hossu-Longin, actriţa citase una din ultimele replici ale Corinei, eroina din piesa lui Mihail Sebastian, „Jocul de-a vacanța”, rol pe care îl jucase la începutul carierei: „Poate că nici n-am fost altceva decât o fată dintr-o carte, din cartea pe care o citeşti.. . Poate că, într-adevăr, totul n-a fost decât o părere, o gluma, un joc…”
Actrița Gina Patrichi s-a născut la 8 martie 1936, la București. În 1952 a început cursurile Institutului de Teatru ”I.L. Caragiale” din București, la clasa Aurei Buzescu. Era o femeie de o frumuseţe aparte, inteligentă, plină de farmec, de un excepţional talent. Avea un har venit din văzduh. Sensibilă, pasională, Gina Patrichi a dat viață unor personaje memorabile în teatru, film și televiziune, remarcându-se prin forță actoricească, vocea cu un timbru de neuitat, capacitatea de a trece ușor de la registrul comic la cel dramatic. A desfășurat o prestigioasă activitate teatrală, mai întâi în cadrul Teatrului Dramatic din Galați, unde, în 1956, a debutat în spectacolul ”Nota zero la purtare” de Octavian Sava și Virgil Stoenescu, regizat de Valeriu Moisescu. În cei aproximativ opt ani cât a jucat pe scena acestui teatru a avut roluri în numeroase piese, dintre care amintim ”Titanic vals” de Tudor Mușatescu (regia Valeriu Moisescu, 1958), ”Nora” de Henrik Ibsen (regia Ariana Kuner, 1959), ”Celebrul 702” de Alexandru Mirodan (regia Vlad Mugur, 1961), ”Poveste din Irkutsk” de Arbuzov (regia Vlad Mugur, 1962) ș.a. În 1964 este descoperită de regizorul Liviu Ciulei și invitată să se alăture colectivului Teatrului Bulandra din București, condus de acesta. Pe scena Teatrului Bulandra a debutat la 29 ianuarie 1964 în piesa ”Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, în rolul Corinei, sub îndrumarea aceluiași Valeriu Moisescu.
După 1990, când Teatrul Bulandra a putut pleca în turnee în străinătate, „Hamletul” montat de Alexandru Tocilescu, cu Ion Caramitru în rolul principal, a rămas fara Gertrude. Gina Patrichi a înlocuit-o pe Ileana Predescu şi a jucat la Royal National Theatre, Londra, apoi la Dublin și Paris. A făcut o Gertrude cu-adevărat shakespeariană: chinuită, sofisticată, dramatică. Se întâmpla la câţiva ani după ce jucase o altă regină a Marelui Will, Cleopatra, la Naţional clujean, în montarea lui Mihai Măniuţiu. Gertrude a fost un cântec de lebădă de neuitat, spun criticii şi Mihai Patrichi, fratele actriţei, autorul volumului „Gina Patrichi: clipe de viaţă”. Reginele interpretate de actriţă pe scenele din România au fost, toate, rodul unui crez.
Dintre piesele în care a interpretat roluri de neuitat pe scena Teatrului Bulandra, amintim: ”D-ale Carnavalului” de I.L. Caragiale (1966, regia Lucian Pintilie), ”Iulius Cezar” de Shakespeare (1968, regia Andrei Șerban), ”Acești nebuni fățarnici”, de Teodor Mazilu (1970, regia Emil Mandric), ”Elisabeta I” de Paul Foster (1974, regia Liviu Ciulei), ”Azilul de noapte”, de Maxim Gorki (1975, regia Liviu Ciulei), ”Hedda Gabler” de Ibsen (1975, regia Cătălina Buzoianu), ”Interviu” de Ecaterina Oproiu (1976, regia Cătălina Buzoianu), ”Amintiri” de Alexei Arbuzov (1982, regia Ion Caramitru), ”Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie”, de Jan Otcenasek (1984, regia Valeriu Moisescu), ”Hamlet” de William Shakespeare (1985, regia Alexandru Tocilescu), Antoniu si Cleopatra de W. Shakespeare, Teatrul National Cluj. Regia Mihai Maniutiu, 1988. Ultima stagiune în care a apărut pe scena Teatrului Bulandra a fost 1992-1993, iar ultima premieră a fost cu ”Teatrul comic” de Carlo Goldoni, în regia lui Silviu Purcărete (22 noiembrie 1992).

A jucat, de asemenea, la Teatrul Național din Cluj în spectacolul ”Antoniu și Cleopatra” de W.Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuțiu (1988), în care a interpretat magistral rolul reginei.
În film a debutat, alături de Victor Rebengiuc, în ”Pădurea spânzuraților” (regia Liviu Ciulei, 1964), în rolul Rozei Ianoși. A avut roluri memorabile, între altele, în filme regizate de Malvina Urșianu. Din filmografia sa mai amintim, conform volumului ”1234 cineaști români” (Editura Științifică, București, 1996): ”Procesul alb” (1965), ”Neînfricații” — serial TV (1970), ”Felix și Otilia” (1971), în regia lui Iulian Mihu, ”Bariera” (1972, regia Mircea Mureșan), ”Dincolo de nisipuri” (1973, regia Radu Gabrea), ”Trecătoarele iubiri” (1973, regia Malvina Urșianu), ”Nemuritorii” (1974, regia Sergiu Nicolaescu), serialul TV ”Lumini și umbre” (1979-1982, regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Mureșan), ”Probă de microfon” (1980, regia Mircea Daneliuc), ”Liniștea din adâncuri” (1981, regia Malvina Urșianu), ”Saltinbancii” (1981, regia Elisabeta Bostan), ”Pe malul stâng al Dunării albastre” (1983, regia Malvina Urșianu), “Moromeții” (1986, regia Stere Gulea), “Figuranții” (1987, regia Malvina Urșianu), ”Hanul dintre dealuri” (1987, regia Cristiana Nicolae). A jucat în filme alături de alți mai actori: Liviu Ciulei, Emil Botta, Ștefan Iordache, Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Amza Pellea, Ștefan Mihăilescu-Brăila, George Constantin, Silvia Popovici, Victor Rebengiuc, Florin Zamfirescu și mulți, mulți alții.

A primit Premiul ACIN pentru rolul Zaza din filmul ”Pe malul stâng al Dunării albastre” (1983), Premiul ATM pentru rol principal feminin în spectacolul ”Antoniu și Cleopatra” de W. Shakespeare (regia Mihai Măniuțiu, 1988), Premiul de excelență acordat de UNITER (31 ianuarie 1994), Premiul de excelență (post mortem) la Gala UNITER din aprilie 1994.

Gina Patrichi s-a stins din viață la 18 martie 1994, la doar 58 de ani, în București.
Generaţia care nu a aflat decât târziu ce este televizorul, s-a hrănit în anii 50 cu „fluidul nevăzut al rampei”, povesteşte Mihai Patrichi în cartea se de amintiri. Fetiţa Gina îi văzuse „la serviciu” pe George Vraca, George Calboreanu, Lucia Sturdza Bulandra, Sonia Cluceru, Irina Răchiţeanu, Maria Filotti, în anii în care se pregătea sârguincios pentru cariera de chimistă dorita de părinţi. Cei care, împreună cu Gina, „au înfiinţat” în copilărie Teatrul Union pe acoperişul Operei din Bucureşti au luat parte la naşterea unei stele.

[yfrme url=’https://www.youtube.com/watch?v=_9EixnmPo-M’]
Dacă ne întoarcem şi mai departe în timp, la primii paşi pe scenă, ajungem la rolurile de după debutul de pe scena Teatrului din Galaţi. În vara lui 1956, Gina Patrichi era o fostă studenta. În ciuda protecţiei şi încrederii profesoarei sale, Aura Buzescu, fusese exmatriculata după 3 ani la Institutul de Teatru și Cinematografie „Ion Luca Caragiale”, la care fusese admisă la vârsta de… 16 ani. Dar foştii colegi şi regizorul Valeriu Moisescu o căutaseră apoi pe plajă, ca să-i ofere un rol, căci numai ea era făcută pentru a o juca pe eleva din piesa romantică în care a şi debutat. Urmaseră, în ritm susţinut, mai multe partituri de consacrare: Varvara din „Furtuna” lui Ostrovski, hangiţa din piesa cu acelaşi nume de Goldoni, Iulişca din „Mireasa desculţă” de Suto Andras. După doi ani de la ruptura ei de lumea teatrului, foștii colegi de la Institut o văd trecută pe afișul spectacolului “Nota zero la purtare” pus pe scena Teatrului Dramatic din Galați în regia lui Valeriu Moisescu. A rămas la Galați 8 ani și nu a refuzat niciun rol din ce i se oferea, chiar dacă trebuia să țină o simplă tavă în mână. În 1964 Liviu Ciulei, directorului Teatrului Bulandra a invitat-o la București să se alăture colectivului format deja din nume mari ale teatrului românesc.
Când i-a dat viaţă aşa de nuanţat Norei, personjul lui Ibsen, avea… 23 de ani. A fost începutul carierei ei de excepţională interpretă a lui Ibsen. Iar publicul, a cărui reacţie era vitală pentru actriţă, s-a lăsat hipnotizat de multe alte roluri: Corina din „Jocul de-a vacanta”, piesa lui Mihail Sebastian, montată de Valeriu Moisescu la Bulandra, Kitty Duval din „Clipe de viaţă”, de Willian Saroyan, în regia lui Liviu Ciulei, sau Miţa Baston din „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, interpretată alături de un Nae Girimea, jucat de Octavian Cotescu, într-un spectacol semnat de Lucian Pintilie. Dotată cu un ascuţit simţ autocritic, interpreta a evitat manierismul, descoperind întotdeauna alte posibilităţi de a întruchipa un personaj.

În 1996 Mircea Patrichi a publicat volumul ”Gina Patrichi. Clipe de viață”, dedicat memoriei surorii sale. O stradă din București poartă numele ”Gina Patrichi”, strada pe care a locuit actrița, undeva între Piața Romană și Piața Victoriei.
O poşetă purtată de actriţa Gina Patrichi pe covorul roşu de la Festivalul de la Cannes din 1965 face parte dintre cele 47 de loturi care au fost incluse în licitaţia caritabilă “Artişti pentru artişti”, desfășurată în anul 2015 la sediul Artmark din Bucureşti. La ediţia din 1965 a festivalului, Liviu Ciulei a primit premiul pentru regie, pentru filmul “Pădurea spânzuraţilor”, iar Gina Patrichi a fost prezentă pe covorul roşu, alături de regizorul român şi de actorii Victor Rebengiuc şi Anna Széles, potrivit site-ului casei de licitaţii. Poşeta a aparținut colecţiei fiicei artistei, Oana Anagnoste.

Iată ce spunea despre ea marele regizor Mihai Măniuţiu: ”Portretul real al Ginei Patrichi ar putea fi compus numai în felul unei fotografii mişcate (interminabile, însă, şi vibrânde) în care fiecare din imaginile componente, ce se dislocă şi merg totodată una din cealaltă, ar fi icoana unui alt chip, semnul unei alte existenţe şi hieroglifa unui alt început. Actriţa e totuşi îndreptăţită să spună cu orice prilej ‘eu însămi’ şi să se afirme ca atare în toate manifestările ei, deoarece posedă cheia pluralităţii sale şi stăpâneşte perfect (în sens structural-intim) trăsătura comună a acestor atâtea ‘chipuri’, ‘existenţe’, ‘începuturi’. Întreg secretul este neînfrânata ei dragoste de viaţă. (…) Fragilitatea, pe care adesea o inspiră spectatorilor, nu e decât nimbul de nelinişte în care se învăluie dorinţa ei tenace, şi, în fond, pustiitoare, de a da vieţii mai mult decât primeşte”.

Gina Patrichi rămâne o actriţă inconfundabilă. Ştia să te învăluie şi să te ia cu ea în oricare din rolurile pe care le interpreta.

Surse:
yorick.ro
agerpres.ro
mediafax.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com