Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Fiecare om pe lume îşi are măsura sa şi după acea măsură îşi măsoară gândurile şi faptele sale.

Fiecare om pe lume îşi are măsura sa şi după acea măsură îşi măsoară gândurile şi faptele sale.

Dacă vreodată, amice, te va ajuta norocul să mergi la Roma, ca român, negreşit te vei duce să vizitezi Forul lui Traian, şi vei admira, în mijlocul acelei pieţe, prăbuşită sub nivelul cetăţii moderne, măreaţa columnă de marmură, care iese din pământ încolăcită cu istoria originilor noastre naţionale.

Vânătorii, aci înghit un pahar mai nainte de a se porni, aci se odihnesc pe iarbă verde, cu caii lângă dânşii, aci iar sosesc voioşi, sunând fanfarele lor de izbândă. Damele, graţios plecate pe şeile lor de catifea neagră, se uită cum şoimii se reped în aer pe păsărelele spăimântate; una din ele s-a depărtat în taină spre pădure, şi după dânsa aleargă, în fuga calului său alb, un galant cavaler, ducându-i vălul pe care ea l-a uitat atârnat de craca unui copac; tocmai în fund, pe marginea pădurii, se zăresc, prin ceaţa umedei Olande, câinii urmărind un cerb abia profilat.

Vânători şi căruţaşi, mârţoage şi dulăi, culcaţi toţi la pământ, dorm acum duşi, la târlă!… Singure, stelele nopţii se uită de pe cer la dânşii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, ţiuind, scârţâind, fluierând, şuierând şi toate acele mii de glasuri senalţă cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros şi leagănă în somnie auzul lor aromit. Când însă vreunul se deşteaptă şi clipeşte ochii, câmpia i se înfăţişează luminată de scânteiele strălucitoare ale licuricilor; uneori cerul se încinge pe alocurea, în depărtare, de o vâlvoare roşatică, provenită din pârjol, şi un stol întunecos de păsări se strecoară prin noapte…

Bătrânul Haydn, părintele acelor simfonii germane pe care tu le urăşti aşa de tare, Haydn, la vârsta de 68 de ani, puse capăt sutimilor sale de compoziţiuni muzicale, prin oratoriul numit Cele patru timpuri ale anului, die Jahreszeiten în care, recapitulând toate amintirile vieţii sale, simplă şi simţitoare, bătrânul maestro cântă pe rând, cu instrumente şi cu glasuri omeneşti, toate bunurile şi toate plăcerile de peste an.

Noi… care nu ne facem spaimă de carte, ştim cu toţii – şi de pre băncile de unde d-voastră îmi acordaţi o binevoitoare ascultare şi de pe înalta catedră unde această bunăvoinţă mă întăreşte – ştim, zic, că orice ştiinţă adevărată îşi află adăpostul şi temeiul său în cărţi, pre cum ştim iarăşi că ele sunt vama cea mai înaltă şi cea mai netăgăduită a ştiinţei celei adevărate.

Dar muierea tot muiere! Dă-i ce-ţi cere, că o să te certe de ce i l-ai dat. Cu încetul, cu încetul, începu fata a lua seama că sufletul voinicului se înmuiase de dogoreala dragostelor femeieşti; acum îi părea rău şi-i venea ciudă că iubitul ei nu mai era ca mai nainte, vitejelul plaiurilor, căruia lumea îi zicea cu laudă: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vânat! În zadar îi cânta ea, cu viers dulce femeiesc, mândru cântec haiducesc; în zadar îl ruga să se trezească din traiul lânced şi trândav în care îl cufundase viaţa de iubire; în zadar îl tot îndemna ca să iasă cu dânsa din pustietate, ca s-o ducă să vadă lumea.

Lumea în genere e slabă de îngeri şi cei mai mulţi râd sau plâng când văd pe alţii plângând sau râzând.

Fă, Doamne, ca toţi aceia care au gânduri rele asupra noastră să fie osândiţi, spre pedeapsa lor, a citi dintr-un capăt până-ntr-altul toată Precuvântarea la Manualul vânătorului românesc; dar totdeodată opreşte-i, Doamne, de a se folosi câtuşi de puţin de învăţăturile cuprinse chiar în corpul Manualului, căci fără de această a ta părintească ocrotire, va fi de acum înainte vai şi amar de neamul lupesc, în ţara binecuvântată a românilor, unde, de la descălecătoare, blajina localnică stăpânire ne-a îngăduit să trăim ca în sânul lui Avram, fără de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri!

Orice carte este în sineşi un lucru mort; ea în veci de veci nu spune decât ce e scris într-însa; nimic mai mult.

Grecii au avut pururea acel dar d-a fura inima şi d-a cârmui pe nesimţite voinţa stăpânului lor; firea le este a se strecura pe la cei cu puterea şi a le amăgi minţile printr-un farmec, care ar fi o netăgăduită predomnire morală, de n-ar avea mai adesea o făţarnică slugărie drept mijloc şi o mârşavă lăcomie drept ţel.

Să dăm, aşadar, atenţiunea noastră cărţilor care s-au scris şi în secolii trecuţi şi într-al nostru.

Ceea ce am primit de la societăţile vechi, noi îl vom da ca moştenire urmaşilor, dar lăţit, prefăcut şi îmbunătăţit şi sămânţa de viaţă depusă în sânul omenirii, dezvoltându-se neîncetat, va creşte, va produce mugurul, frunzele, florile şi poamele sale care vor merge tot înnoindu-se. Căci acesta e cursul societăţii omeneşti.

Alexandru Odobescu

Rămâne în literatura noastră ca un scriitor de primă mână pentru cele două „Scene istorice din cronicele româneşti” – „Mihnea Vodă cel Rău” şi „Doamna Chiajna”, piese de bază ale nuvelei istorice autohtone – şi pentru „Pseudo-cynegeticos” („Fals tratat de vânătoare” sau – cu cuvintele autorului – „Falş tractat de vânătorie”). Una dintre operele inclasabile ale literaturii române, aceasta din urmă este un soi de eseu (scris din întâmplare, la solicitarea unui prieten-C.C. Cornescu-de a-i compune o prefaţă pentru un manual de specialitate) care dă întreaga măsură a spiritului acestui autor extrem de erudit, dar şi cu un considerabil talent literar.
Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834 în casele părinteşti de la Curtea-Veche, în Bucureşti, provenind dintr-o familie de boieri cu proprietăţi întinse în ţinutul Teleormanului. Tatăl său, colonelul Ioan Odobescu – unul dintre iniţiatorii şi organizatorii armatei naţionale române înfiinţată la 1830 -, este una dintre figurile principale de „contrarevoluţionar” de la 1848, el fiind cel care a arestat guvernul provizoriu, salvat apoi din „ghearele reacţiunii” de mulţimea înflăcărată de o anume Ana Ipătescu.

A fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschild, Paris, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII). Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).
Era al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mișcării revoluționare, și al Ecaterinei Caracaș, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș. Educația și-a început-o în casa părintească, fiind elevul institutorului Bârzotescu. În 1848, Alexandru Odobescu devine elev al Colegiului Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmașul lui Gheorghe Lazăr. Aici i-a avut colegi pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în Epigonii. Din această perioadă datează prima sa încercare literară: Mihai Viteazul, înfățișare dramatică în trei părți.
În 1850 merge la studii în Franța, la College de France din Paris, unde îi are ca profesori, printre alții, pe cunoscuții istorici Jules Michelet și pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene. În timpul studiilor de la Paris a aderat la Societatea Studenților Români. Împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851 înființează Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru). El ține în cercul acestora conferința Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907, și în care spune:„E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simțirilor unui popor întreg și că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere…”
Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu (împreună cu Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu) face parte din comitetul de redacție al revistei Junimea română, care apărea la Paris.
Odobescu studiază atât arheologia (făcând cunoștință cu câțiva promotori ai acesteia în Franța: François Guizot, Louis Vitet, Prosper Mérimée), cât și literatura greacă și latină. Astfel, el traduce: treisprezece poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu.
La 13 decembrie 1853 Alexandru Odobescu își susține bacalaureatul în litere. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care nu o termină însă, neprezentându-se la examenul de licență.
Întorcându-se în țară, în 1855, Alexandru Odobescu începe o carieră de funcționar public: este numit șef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor.
Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa. După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseul Notice sur la Roùmanie (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României.
La 10 septembrie 1870 Alexandru Odobescu este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Ține la Ateneul Român conferința Artele din România în periodul preistoric (1872). În 1873 Alexandru Odobescu este ales membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar în 1874 este numit director al Teatrului Național din București. Tot în 1874, în cadrul Academiei Române, critică Dicționarul limbii române al lui August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, considerându-l de „un latinism exagerat”. În același an îi apare eseul Pseudo-Kinegeticos, iar în povestirile Jupân Rănică Vulpoiul și Tigrul păcălit.
Format la școala clasicismului francez și la aceea a antichității, om de gust și de știință, fondator al arheologiei în România și istoric, Alexandru Odobescu a scris o proză admirabilă în eleganță și puritate. A priceput, ca și Junimea, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român așa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Și Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei și chiar reușise să publice un dicționar opus celui al lui Laurian și Massim.
Nuvelele sale istorice – Mihnea cel Rău, Doamna Chiajna – și mai ales spiritualul Pseudokynegeticos („Fals tratat de vânătoare”), în care se vede imensa lui erudiție, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc, au încântat generațiile trecute și prezente.
Alexandru Odobescu este unul din întemeietorii arheologiei în România. El este autorul unui tratat de istorie a arheologiei („Istoria arheologiei”) publicat în 1877.
La sfârșitul secolului al XIX-lea a publicat în Franța monumentala sa monografie arheologică dedicată tezaurului de la Pietroasa, care fusese descoperit în anul 1837: Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l’orfèvrerie antique.

Una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului XIX, Alexandru Odobescu nu a rămas imun la atracţia „iubirii interzise“, pentru o femeie cu 30 de ani mai tânără.

„La femme fatale” cu pricina, pe numele ei Hortensia Keminger – descrisă de scriitor cu cuvintele „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele”-, îi va supravieţui până în anul 1953 (moare la vârsta de 89 de ani, cu trei soţi la activ, printre care, timp de trei ani, şi dramaturgul Alexandru Davila). Deşi premisele sub care a fost lansată viaţa personală a scriitorului au fost dintre cele mai favorabile, ultimii săi ani de viaţă pot fi socotiţi un veritabil infern, în care atacul inegal şi perfid al „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor” (după propria sa expresie) – Odobescu îndrăgostindu-se într-un mod disperat de o femeie cu 30 de ani mai tânără – şi înaintarea unei boli necruţătoare distrug una dintre cele mai strălucite minţi ale vremii.
La 14 august 1858, Alexandru Odobescu se căsătoreşte – „urmând de altfel chemarea unei pasiuni autentice”, notează istoricul literar Constantin Cubleşan-cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiică naturală a Ruxandrei Băleanu şi a contelui rus Pavel Kiseleff, descendentă, pe linie maternă, din marea familie a prinţilor ruşi Bagration. Cuplul va avea o singură fiică, Ioana.
După parcurgerea unui traseu exemplar, plin de realizări şi succese, primii nori negri apar în jurul vârstei de 55 de ani, odată cu deteriorarea progresivă a stării sale de sănătate. Spre 60 de ani, „sindromul Lolita” îşi scoate colţii şi Odobescu este tentat să spună că a întâlnit marea dragoste a vieţii sale, în persoana unei femei cu mult mai tinere. În 1892 „devin publice sentimentele sale pentru o altă persoană şi încearcă să-i explice soţiei sale această stare critică prin care trece”, relatează Constantin Cubleşan. „Pasiunea sa se îndreaptă spre Hortensia Keminger («adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii mele», cum îi va scrie el lui Anghel Demetriescu), care îi va supravieţui, murind în 1953″. Scrisoarea către prietenul său datează din noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895, când va avea loc prima tentativă de sinucidere.
Profesoară de geografie la o şcoală de fete din Bucureşti, tânăra – născută în 1864 – avea deja doi soţi la activ: dramaturgul Alexandru Davila (între 1885 şi 1888, mariaj din care rezultă doi copii) şi D. Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu (între 1890 şi 1891, când soţul îi moare de mielită).
În 1893 „are repetate accese de gută, iar boala se agravează”. În ianuarie 1895, „aproape complet izolat, se retrage într-o locuinţă din strada Cuza Vodă nr. 5, unde caută să-şi afle liniştea, afundându-se în studii personale”. La 10 noiembrie 1895, „ajuns la disperare, din cauza bolii, Odobescu se sinucide”, printr-o supradoză de morfină. Scriitorul se alătură astfel marilor sinucigaşi ai literaturii române, alături de Veronica Micle, Dimitrie Anghel, Urmuz, Liviu Rebreanu, Ilarie Voronca, Paul Celan, Gherasim Luca sau poeta şaptezecistă Gabriela Negreanu.

Surse:
ro.wikipedia.org
historia.ro
autori.citatepedia.ro
istoriiregasite.wordpress.ro

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

three × 5 =

25 − = 15

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum este corect – interregional sau inter-regional, nonvaloare sau non-valoare, …
Corespondenta la redactie