Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Golul cel veşnic din inima plinului învaţă golul să zboare.

Golul cel veşnic din inima plinului învaţă golul să zboare.

Cultura este singurul climat care poate asigura dezvoltarea omului individual.

În viziunea unui istoriograf-contabil, care se mulţumeşte să fişeze şi să dateze nişte date bibliografice, toate cărţile apărute în România între 1955 şi 1989 legitimează cultural epoca lui Dej şi Ceauşescu.

Baza oricărei formaţii intelectuale, civice, morale, trebuie pusă în anii şcolii primare.

Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.

Feluriţi scriitori au utilizat diverse tertipuri pentru a înşela vigilenţa culturală a cenzurii.

Înţeleg să legitimez un astfel de regim odios numai în calitatea mea de scriitor silit să stea în genunchi: o legitimare morală, culturală şi politică echivalentă cu un rechizitoriu necruţător. Textul acestui rechizitoriu va dura oricum mai mult decât regimul în cauză! Dar nu înţeleg să fiu trecut în coloana “pozitivă”, a “realizărilor” regimului comunist, numai pentru că cineva nu mai reuşeşte să facă deosebirea între victime şi călăi…

Între 1955 şi 1989 noi am trăit în România într-o “Siberie a spiritului” – cine ar putea să nege acest fapt?

Arta, ca şi viaţa morală, se afirmă împotriva unui climat care urmăreşte, programatic, anihilarea lor.

Nici măcar demonia unor Lenin şi Stalin n-a reuşit să facă din toată Rusia o Siberie îngheţată! Cum ar fi reuşit la noi alde Dej şi Ceauşescu, doi tirani – totuşi – de duzină?… Sunt oare aceştia disculpaţi pentru că nu au izbutit să facă tabula rasa, aşa cum ar fi dorit, de tot ceea ce este geniu creator?

Escapism? Probabil. Noi umblam pe străzile Sibiului cu casca culturii universale pe urechi, nu mai percepeam murmurul confuz al străzii. Iată în ce constau gloria (dacă mi se permite cuvântul) şi limitele noastre.

Pentru anumite structuri intelectuale, cultura rămâne singurul sol nutritiv. Fac parte dintre oamenii care şi-au dobândit conştiinţa de sine graţie culturii.

Pe unii, cultura îi “sperie”, deoarece concep literatura ca proces-verbal al secreţiilor lor endocrine, îndeosebi afective. După mine, a trăi cu adevărat în literatură nu înseamnă deloc a transpira literatură.

Cultura, pentru literatul însetat de valori, nu se mănâncă cu polonicul; ea nu provoacă greaţă, ea nu-i “ciumurleşte” (cunoaşteţi acest cuvânt ardelenesc?…) decât pe cei care nu au organ pentru cultură.

A transforma în bun al limbii tale un original aparţinând altei limbi, altei culturi – iată în ce constă talentul de a traduce versuri.

…îmi asum o caracteristică a lui Lucian Blaga, modelul meu în multe privinţe: am prea mult orgoliu, ca să mai pot fi vanitos…

Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează.

…este indicat ca Istoria literară să şteargă ridurile, grimasele şi “aluniţele” de pe obrazul prea crispat al Vieţii literare. Suntem cu mult prea sensibilizaţi de răfuielile meschine ale tuturor veleitarilor literari care-şi cumpără genialitatea postişă de la chioşcul de ziare din colţ.

Într-o epocă invadată de V.I.P.-uri – de tot soiul – care nu sunt decât surogatul efemer al personalităţii, dar care “înghit” cu lăcomie înspăimântătoare toate resursele ce s-ar cuveni culturii adevărate – este bine, este chiar necesar ca gura falselor valori să fie redusă la tăcere.

Întrebarea este dacă marea cultură este tot atât de neputincioasă ca şi democraţia autentică să-şi producă anticorpii trebuincioşi pentru a lupta împotriva sub-culturii care o infectează zi de zi.

Ștefan Augustin Doinaș

A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câștigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor, pentru convingerile sale, și pe poet. Astfel încât Ștefan Augustin Doinaș a reușit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul Cartea mareelor, cuprinzând poeme preluate dintr-un volum mai vechi, rămas nepublicat, Alfabet poetic, dar și versuri de dată recentă, marcate de concesii făcute ideologiei oficiale (care reprezintă însă o excepție în creația sa). Volumul marca tranziția poeziei sale de la baladă la o poezie mai cerebrală.
Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din județul Arad (interbelic), “într-o casă de oameni înstăriți” (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Șimăndan).
Viitorul poet urmează școala primară în satul natal (“în satul meu se făcea o școală extrem de serioasă…”), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care “avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crișan, profesor de matematici”). Profesorul de română care îl cucerește pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).
Încă din liceu, Ștefan Augustin Doinaș citește poezie ( Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, dar și Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephane Mallarmé, Paul Valéry) și critică de poezie (“mențiunile critice ale lui Perpessicius… … alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu”).
În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu – unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară – și se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie.
În anul 1944 se transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roșca, la istoria filosofiei și la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar de la Sibiu, alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu ș.a.
În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu și, în continuare, la Gurahonț, cheltuind în total cu profesoratul șapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus și fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.).
În 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București, unde îi reîntâlnește pe unii dintre “cerchiști”. Împreună cu ei își face iluzia că, după moartea lui Stalin și venirea la putere în URSS a lui Hrușciov, se va produce și în România un “dezgheț”.
Trăiește din stilizări și reușește să publice și câte ceva din textele proprii, iar la 1 ian. 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca.
Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare “pentru omisiune de denunț”. (“…în redacția revistei Teatru – unde mă aflam cu I. D. Sîrbu – a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe… După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! […] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.”).
La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea.
Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei Secolul XX (al cărei redactor-șef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul XX, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat în Secolul 21. Publică numeroase cărți – de poezie, de critică literară – și traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ținută intelectuală și printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.


În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de la Trezor.

A teoretizat alături de alți poeți membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special, Radu Stanca) estetica baladei în poezie. În timpul studenției clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre membrii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu și a semnat chiar “Manifestul” acestuia, care a apărut în ziarul Viața în 1942.
Alte volume publicate: Omul cu compasul (1966), Seminția lui Laocoon (1967), Papyrus (1974). Abia în 1978 reușește să-și publice volumul Alfabet poetic. Mai publică Hesperia (1979) și Foamea de UNU (1987), înainte de anul de răscruce 1989. Interiorul unui poem și Psalmii sunt câteva dintre semnele poetice pe care ni le-a trimis în anii din urmă.
Ștefan Augustin Doinaș este și autorul unor cărți de eseuri și reflecții pe marginea poeziei românești și a poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie și moda poetică (1972), Orfeu și tentația realului (1974), Lectura poeziei (1980).
Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română, este Mistrețul cu colți de argint.

Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.
A tradus din marii poeți ai lumii, începând cu Faust de Goethe și continuând cu poemele lui Hölderlin, Stephane Mallarmé, Gotfried Benn și Paul Valéry. A mai tradus și din Giovanni Papini, Gerhart Hauptmann, Jorge Guillen, Ruben Dario, Gottfried Benn, Wolf Aichelburg, Martin Buber ș.a.
După 1989 devine membru al Academiei Române și senator (din partea Partidului Alianța Civică) în Parlamentul României. Face și publicistică politică, de pe o poziție anticomunistă intransigentă.

Cultura română  nu va uita niciodată cele două zile tragice din 2002 – 25 şi 26 mai, când un mare scriitor şi o deosebită balerină au părăsit această lume. Ştefan Augustin Doinaş a murit pe masa de operaţie la Spitalul Fundeni, iar soţia sa a considerat că nu poate trăi fără el şi s-a sinucis, a doua zi, cu un pumn de pastile. Presa vremii anunţa: „O fostă balerină s-a sinucis la sfârşitul săptămânii trecute. A lăsat în urmă un bilet în care scrisese că nu mai putea trăi fără soţul ei care murise cu o zi în urmă. Irinel Liciu, 74 de ani, a luat o supradoză de somnifere după moartea soţului ei, poetul Ştefan Augustin Doinaş, 80 de ani”.
Au trăit împreună 42 de ani şi au fost înmormântaţi împreună, pe Aleea Academicienilor din cimitirul Bellu.
Povestea a început în casa unor prieteni, în timpul regimului comunist. A fost dragoste la prima vedere, o iubire care a crescut în timp şi care i-a unit şi dincolo de viaţă. Irinel era deja balerina vedetă a Operei Române, în timp ce Doinaş era mai întâi un poet necunoscut, iar apoi unul interzis.
De parcă viaţa nu-i încercase destul, Doinaş s-a îmbolnăvit de cancer. A urmat o perioadă foarte grea, în care soţia i-a fost mereu alături şi l-a sprijinit permanent.
Pe 25 mai 2002, însă, inima i-a cedat pe masa de operaţie, iar poetul a părăsit această lume. Fosta balerină l-a însoţit şi de această dată, renunţând la viaţă a doua zi.


Cei doi au fost decoraţi post mortem: Ştefan Augustin Doinaş a primit Ordinul Naţional de Merit în Grad de Mare Cruce, iar Irinel Liciu Ordinul Naţional Serviciul Credincioşilor.

Surse:
autori.citatepedia.ro
atelier.liternet.ro
romanialibera.ro
youtube.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

18 + 12 =

− 4 = 5

Editorial
  • Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    Dumnezeu nu face politică și nici preoții cu har nu pupă demagogi în fund

    “Tineți cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: “Vai de cei ce trăiesc!” – înainte de venirea lăcustelor. “Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele și dă lecții de morală întregii lumi”. Viața socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar …...citeste »

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

6 iulie 2021

Ioana Pavelescu, singura elevă din Oltenița care a obținut media 10 la Bacalaureat: ”În momentul în care vezi rezultatul nu îți vine să crezi. Și te mai uiți o dată, să te asiguri că e corect. Și încă o dată…”

Ioana Pavelescu a obținut media generală 10,00 la examenul recent de Bacalaureat. Ioana a împlinit pe 11 iulie vârsta majoratului și iată că la examenul maturității își demonstrează ei personal în primul rând, că studiul individual este important. Ioana nu are o rețetă secretă pentru această performanță deoarece munca susținută, munca în mod echilibrat a fost făcută cu răbdare, fără pauze prea lungi și urmând sfaturile părinților săi.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Cum este corect – interregional sau inter-regional, nonvaloare sau non-valoare, …
Corespondenta la redactie