Nu știu dacă este vorba de dezamăgire, însă o tristețe tot mă apucă și tinde ireversibil să devină iremediabilă, după cum observ că evoluează lucrurile în țara dar mai ales în orașul ăsta…pe chat, pe mail-uri, în sms-uri, pe facebook-ul cel de toate zilele. ”Bună. Cf? Mi-e dor de u…e besc…” sau ”Cum iești? Miam dorit să ieșim ieri nam putut scz dar t’besk” și exemplele pot continua cu cea care a devenit o martiră a zilelor noastre și care se cheamă ”limba română” iar asta se întâmplă nu doar pe rețele de socializare sau telefoane ci și în exprimările  jurnaliștilor ceea ce este extrem de grav, de șoferi nu mai vorbim care nu doar că rănesc limba maternă dar o și abrutizează cu limbaje grobiene gen ”Dă-te la o parte-n morții mă-tii!”…”Ce te uiți cu fața aia de bou fi-ți-ar moaca-a dreacu!!” ajungându-se deseori la dorințe și îndemnuri de a băga și scoate câte ceva în altceva sau altcineva. Ne vrem în Europa, deși facem parte din grupul țărilor membre ale Uniunii Europene limbajul folosit de unii nu demonstrează asta, ne vrem civilizați, vrem salarii în euro, vrem să ne aliniem standardelor Uniunii. Dar cum oare? Chiar nu realizează cei care încalcă orice regulă a educației și bunului simț că de fapt nu merităm asta? Zicea bunăoară un patron al unei echipe de fotbal (printre fotbaliști și microbiști întâlnim dese înjurături) că el nu vrea să fie civilizat, el vrea să-și bage ceva în mama jurnalistului care îi cerea să vorbească și să se poarte civilizat. ”Îl doare-n cozorocul de la șapcă” aud zilele trecute la o televiziune vorbind într-o interceptare telefonică un tip din lumea sportului despre un fotbalist care a plecat de la o echipa la alta. Este adevărat că această ultimă formulare pare mai degrabă haioasă decât murdară, însă din punct de vedere gramatical este greșit folosită.
”Limba noastră-cruntă soartă/E ucisă zi de zi/De-agramaţi, şi-astfel va fi/Prea curând o limbă moartă/” scrie Corneliu Sofronie într-o epigramă. Petre Țuțea spunea atât de frumos ”Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric”.
Mă întreb cum înjură sau vorbește un englez, un norvegian, un suedez ori portughez în trafic, pe stradă, în timpul meciurilor, când nu îi iese o afacere, când îi aterizează vreo minge a unui copil în cap ori când alunecă pe gheață și cade din cauza altcuiva. Sau ei folosesc expresii de genul ”Ce s-a întâmplat?” ”Vă rog să circulați prudent” ”Știți cumva de ce ne-am blocat în trafic?” ”Ce rau îmi pare că ne-a marcat un gol” cam așa ar vorbi un vestic însă este posibil ca mulți dintre cei care preferă limbajele de cartier să nu știe cum se scriu astfel de expresii ale unui tip civilizat din vestul Europei, să greșească formularea lor gramaticală și fonetică ori să nu le priceapă sintactic, morfologic…etc. Este greu pentru unii pietoni, șoferi, ori anumiți tineri vorbitori pe facebook sau care trimit sms-uri altora, este greu pentru unii fotbaliști să vorbească frumos. Sunt mult mai la îndemână expresiile de mahala, așa cum sunt preferate manelele la petreceri în locul muzicii lăutărești veritabile, a folclorului românesc sau melodiilor interbelice ori de petrecere de calitate. Mă întreb oare ce ne costă să avem pretenție de la noi, să fim frumoși la caracter și sufletește în fața altora, să ne ținem nervii în frâu și să încheiem pact cu limba română. Ne putem aminti din școală cum ni se spunea la ore că ”Limba noastră-i o comoară”. Grigore Vieru spunea ”S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române” și atunci de ce să distrugem ce altcineva sacru a construit – limba română?
Mă uit cum zilnic aproape limba noastră este schingiuită, lovită, masacrată, ciuntită, batjocorită, trivializată. Poate că ar fi necesar mai mult decât oricând ca o lege sau o ordonanță de urgență să apere limba română prin niște prevederi de care să se țină cont cu sancțiuni drastice pentru nerespectare, dacă o lege a moralei, a educației nu se poate respecta iar derapajele lingvistice domină caractere de oameni. O regulă de urmat, o legislație în acest sens nu sunt necesare decât acolo unde încăpățânarea, barbaria, lipsa educației la bun simț, lipsa discernământului sunt reperele unora, celor care crapă semințe pe stradă, pe băncile din parcurile noastre vara, pe băncile de pe centru, ori lângă grătarele sfârâind în zile și perioade de post cu carne și produse animaliere iar manelele le zăngăne la urechi creându-le o lume în perfectă rezonanță cu simțăurile lor primare, acolo unde copiii învață din reacțiile părinților maneliști, cocalari, agramați, transpirați de la spart semințe și băut țuici și bere cum stau lucrurile în lumea lor. ”Ce te uiți fraiere? N-ai mai văzut fum și auzit muzică? Ha ha ha ha!!” ”Ce vrei fă, na că sparg semințe și arunc cojile pe jos de-al dreacu așa” după care să urmeze niște dărnicii și băgături de membre, dovada unor patologii bolnăvicioase și atitudini strict animalice.
Uneori spun că, neexistând reguli, reacții normale, bunăvoință, educație la a folosi limba română corect și a părăsi mocirla ori a se feri de mocirla în care cad unii sau ar putea să cadă, înseamnă inexistența noastră ca entitate, ca specie cu două picioare, îngroparea românismului, a limbii literare la care a ținut așa de mult toată pleiada de poeți români, începând cu Anton Pann, continuând cu marele Eminescu și cu prozatorii, dramaturgii, cu genialul Caragiale. Aş vrea ca la fiecare greşeală lingvistică să-l doară pe cel care schingiuiește și urâțește limba română, atât limba cât și vârfurile degetelor, cum mă doare pe mine sufletul când aud sau citesc cuvintele vulgare, inestetice. Socrate spunea: ”Niciodată să nu vorbeşti incorect; nu numai că insulţi gramatica, dar faci să sufere şi sufletele.”
Avem o limbă bogată și nu mă refer aici la neologisme, multe împrumutate din alte limbi, ci la subtilitățile limbii române, la adâncurile și lirismul ei. Oare ce este atât de greu să scrii corect și să vorbești frumos limba română? Cei care scriu cu k, apostrofuri, & sau @, y, sh ori tz, oo-uri şi apostrofuri, probabil că au limba lor, însă vă garantez eu că nu se cheamă ”limba română”.
Și fie vorba între noi, o exprimare corectă, scrisă şi vorbită, dragă oltenițeanule, fie că ești mecanic auto, elev, rrom, șomer, muncitor, afacerist, primar, viceprimar, consilier și fie ce-oi mai fi, este o dovadă nu neapărat a educaţiei din școală ori de acasă, chiar a unei autoedcații acolo unde se poate, este o dovadă nu doar a culturii pe care ai putea să o ai dacă vrei, ci ţine de igiena fiecăruia personală. Este ca și cum te-ai îmbrăca nu neapărat costisitor, dar elegant prin a fi curat, ca și cum te-ai curăța de praf după ce ai veni din câmp, adică este exact ca spălatul zilnic pe față după ce te trezești din somn.
Și, rugându-vă să luați aminte la ce spun ei, marii noștri scriitori, am să închei cu un gând minunat al unuia dintre cei mai dragi poeți români, Nichita Stănescu, un iubitor fără tăgadă al limbii române, care spunea așa ”A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”