Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

În fiecare clipă avem prilejul să surprindem neantul, şi totuşi continuăm a trăi nepăsători, ne bucurăm sau ne supărăm pentru lucruri neînsemnate.

În fiecare clipă avem prilejul să surprindem neantul, şi totuşi continuăm a trăi nepăsători, ne bucurăm sau ne supărăm pentru lucruri neînsemnate.

O femeie poate suporta uneori oameni proşti, dar îi sunt insuportabili cei blegi.

Şi totuşi, distanţa rămâne, nu mă pot juca în voie cu sufletul ei, cum fac copiii cu nisipul de la mare. Şi, dacă sunt cu dânsa, oricât am fi de emoţionaţi de îmbrăţişările noastre, bucuria nu poate dura multă vreme. Iar imediat ce nu mai suntem împreună, mă simt singur, cu o mie de întrebări la care n-am primit nici un răspuns, cu neîncrederi care nu pot fi calmate, şi Dania rămâne cu o imagine fermacătoare, dar fără realitate, ca un vis, ca un film la cinematograf.

Întotdeauna înainte de-a te despărţi de cineva drag nu te pricepi să-i vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus.

Urile, dezjnădejdile, patima se succedau neîntrerupt, fără nicio zi de linişte. Nu ştiam ce hotărâre să iau, prea slab ca să fug, prea nenorocit să rămân.

Suntem doi oameni care nu pot trăi nici separat, nici împreună.

Am văzut un film rusesc. M-a impresionat un detaliu: un soldat ostenit de muncă multă adoarme îmbrăcat pe un scaun. O fată care îl iubeşte, dar nu i-a mărturisit încă nimic, îl descalţă ca să-i fie somnul mai puţin incomod. Un soldat făcut din linii aspre lângă o fată fragilă. Un peisaj tipic rusesc.

Orele şi zilele lunecă peste ea fără să facă vreo reflecţie despre trecerea lor.

Un dar al ei: un toc rezervor. Cu tocul ei scriu aceste însemnări care o privesc atât de aproape.

Spusesem cuvinte de roman-foileton, aşa cum se întâmplă totdeuna când eşti nenorocit, oricât de inteligent ai fi.

A asculta o bucată de muzică, a citi ceva subtil, a fi în mijlocul celui mai superb aranjament al naturii şi totuşi a nu-ţi uita prezenţa, a nu fi în stare să exclami ceva fără sens numai din entuziasm, fără să te auzi şi să te găseşti caraghios, a-ţi urmări clipă cu clipă propria-ţi emoţie şi evoluţia ei, înseamnă să nu mai ai niciun sentiment pur, nealterat de o cercetare migăloasă şi inutilă.

Două rude îndepărtate, doi prieteni, două cunoştinţe vagi se pot revedea oricând, dar între doi îndrăgostiţi totul s-a terminat. Te-a interesat cel mai mic eveniment din viaţa celuilalt, ai suferit sau te-ai bucurat împreună, ţi-ai făcut 1000 de planuri şi deodată totul trebuie să-ţi devie egal. Atâtea emoţii împărtăşite trebuie acum să le acoperi, căci ele au avut o valoare numai pentru că au vibrat amândoi şi, singuri, fiecare s-ar fi emoţionat în alt chip. Trebuie să arunci cu totul anii aceia şi să nu mai păstrezi nimic; după cum la un cancer, dacă vrei să salvezi ceva, trebuie să tai carnea profund de pe unde nu vezi nici un început de boală.

Anton Holban

A comentat în mai multe rânduri, cu aplicație și pătrundere, opera Hortensiei Papadat-Bengescu și a lui Marcel Proust (de altfel, contribuția sa la exegeza românească a lui Proust este dintre cele mai importante). Este prin excelență romancierul (auto)analist, teoretician și practician (ca și Camil Petrescu) al persoanei întâi, insistând în disecarea stărilor sufletești tulburi și chinuitoare, făcând radiografia geloziei și hărțuindu-și eroul între două obsesii fundamentale: iubirea și moartea.
Nefericirea a hotărât destinul lui. Mort la 35 de ani (1902-1937) în urma unei operaţii nereuşite, Holban a apucat să scrie patru romane, câteva nuvele şi numeroase articole şi studii, dintre care cel despre Proust e, negreşit, cel mai important. Dar toate, inclusiv împlinirile literare, i-au venit greu, în chinuri efective, fără a li se recunoaşte valoarea adevărată.
Antoniu Gheorghe Holban s-a născut la 10 februarie 1902 la Huși. A fost fiul unei căsnicii nepotrivite ale cărei tensiuni şi chiar violenţe i-au marcat copilaria şi adolescenţa. Mama lui Holban era sora lui E. Lovinescu, fiinţă aleasă, cultivată şi delicată, iar tatăl, un suflet cazon în apucături şi comportament. De soarta copilului (părinţii au divorţat când viitorul scriitor avea zece ani) s-a îngrijit bunicul. Şi-a terminat facultatea de litere (cu specialitatea limba franceză) la Bucureşti, dar n-a izbutit să câştige concursul pentru bursa pentru Şcoala Normală Superioară din Paris.
A urmat cursurile școlii primare “Al.I. Cuza” din Fălticeni. În 1913, finalizează școala pe primul loc. În octombrie același an susține examenul de admitere la gimnaziul “Alecu Donici” din Fălticeni. În toată această perioadă stă în casa lui Lovinescu, unde are o ambianță prielnică unei dezvoltări intelectuale. Între 1913 și 1916, termină studiile gimnaziale și pregătește examenele în particular.
În 1918 și 1919, urmează clasa a VI-a la Liceul “Unirea” din Focșani. Ultimele două clase de liceu le face la Liceul “Matei Basarab” din București (1919-1921). În 1921, mama sa se recăsătorește cu un funcționar comercial. În septembrie 1921, se înscrie la Facultatea de Litere din București, cu specialitatea limba și literatura franceză. Își continuă studiile în limba franceză la Sorbona (1926-1928) pentru realizarea unei teze de doctorat despre Barbey d’Aurevilly, proiect pe care însă nu l-a terminat, potrivit Dicționarului scriitorilor români — Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu.
A fost profesor de limba franceză la Galați (Liceul de Băieți “V. Alecsandri”, 1928-1932) și București (Seminarul Central, din 1932).
După debutul în revista condusă de Liviu Rebreanu, “Mișcarea literară” (1924), a început o bogată activitate publicistică, colaborând cu eseuri, recenzii, cronici literare, muzicale și plastice, note de călătorie la “Sburătorul”, “Viața literară”, “Rampa”, “România literară”, “Vremea”, “Azi”, “Critica”, “Critica actualității” ș.a. A fost membru în comitetul de redacție al revistei “Sburătorul” (1926).
A debutat editorial cu “Romanul lui Mirel” (1929), din care au apărut fragmente în “Gazeta literară”, cu o prezentare a lui E. Lovinescu, volum nesemnificativ pentru evoluția ulterioară a autorului. Cu următorul roman își dovedește vocația de scriitor în proza de analiză: “O moarte care nu dovedește nimic” (1931).

Şi viaţa lui sentimentală e una marcată de nefericire. Prietena din anii studenţiei (prototipul Irinei din romanul O moarte care nu dovedeşte nimic) îl părăseşte peste câţiva ani, căsătorindu-se cu un magistrat, căsătoria contractată de Holban în 1931, parcă în condiţii de clandestinitate, e desfăcută în 1932, o altă amiciţie sentimentală, în 1935, se încheie, tragic, prin moartea scriitorului.
Deliciile acestei vieţi înghesuite şi marcate de amărăciune le constituiau pasiunea pentru muzică, prietenia, călătoria în ţară şi străinatate. Se afunda în ele cu voluptate, ştiind, cu grele sacrificii, să şi le ocrotească. E probabil ca eşecurile sale sentimentale să se fi datorat acestor pasiuni, de dragul cărora sacrifica totul. Fusese un om dificil, cu prietenii puţine, torturat de manii şi tabieturi, pe deasupra şi suspicios.
A publicat apoi romane, nuvele și schițe, în care cele două teme fundamentale au rămas permanent iubirea și moartea. A început să scrie, în anii liceului, poezie. Şi numai decizia lui E. Lovinescu, unchiul său, l-a salvat de ridicolul debutului cu o proastă plachetă de versuri. Student fiind, în 1923 devine membru al cenaclului „Sburătorul” , debutează cu articole, în 1924, în Mişcarea literară, i se joacă, în 1930, o piesă autobiografică imatură, care înregistrează un eşec total (numai cinci spectacole). În 1937 publică, pe spezele sale, romanul O moarte care nu dovedeşte nimic, destul de bine primit (cea mai bună cronică a fost aceea a lui Eugen Ionescu). Dar, în 1932, Parada dascălilor îi aduce o receptare unanim elogioasă, de care sufletul neliniştit al tânărului scriitor avea nevoie. Cucereşte, în sfârşit, notorietatea, fiind – de aceea? în 1934, conferenţiar la simpozionul grupării „Criterion” cu o apreciată prelegere despre Proust. Apoi, în 1934, publică, la o editură ardeleană obscură, romanul Ioana, e primit un an mai târziu în Societatea Scriitorilor, i se acordă un premiu pentru proză al S.S.R., publică o nuvelă şi un studiu în prestigioasa Revistă a Fundaţiilor Regale, câştigă prietenia unor scriitori colegi de generaţie (Eliade, Sebastian, Şuluţiu, Jebeleanu).
Şi când totul anunţa consolidare literară, moare înainte de vreme, lăsând în manuscris proza şi publicistica de apariţia cărora s-au îngrijit prietenii şi posteritatea. Merita. Pentru că opera sa e realmente foarte importantă.
A comentat în mai multe rânduri, cu aplicație și pătrundere, opera Hortensiei Papadat-Bengescu și cea a lui Marcel Proust (de altfel, contribuția sa la exegeza românească a lui Proust este dintre cele mai importante).
Holban este prin excelență romancierul (auto)analist, teoretician și practician (ca și Camil Petrescu) al persoanei întâi, insistând în disecarea stărilor sufletești tulburi și chinuitoare, făcând radiografia geloziei și hărțuindu-și eroul între două obsesii fundamentale: iubirea și moartea — se notează în Dicționarul scriitorilor români.
Temperamental, este un romantic prin obsesia singurătății, a morții, prin vocația nefericirii; ca romancier este însă un modern, și nu numai la nivelul scriiturii sau al compoziției, ci și prin cultul autenticității, precum și prin tehnica analizei psihologice. Este un produs și un exponent al unui moment anume din evoluția romanului românesc, al unui anumit climat, care a făcut posibilă apariția unor cărți ca “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, a lui Camil Petrescu, “Întâmplări în irealitatea imediată”, de Max Blecher, “Adela”, scrisă de Garabet Ibrăileanu, “Ambigen”, de Octav Șuluțiu, etc.
A fost distins cu Premiul Societății Scriitorilor Români (1934).

http://www.trilulilu.ro/imagini-arta-cultura/iubirea-dintre-anton-holban-si-capricioasa-evreica
”Îşi trăia viaţa ca în cărţi, iar când scria încerca să înţeleagă ce a trăit. Niciodată nu se afla acolo unde trebuie. Era un tip livresc, paseist, fatalist, dar, în acelaşi timp, voia să trăiască dragostea foarte lucid, să analizeze totul în detalii… De aceea “jocurile iubirii” sunt la el atât de chinuite. Trebuie să fi fost un bărbat dificil şi greu de iubit. “Idealul feminin” al lui Holban este femeia senzuală, elegantă şi neapărat cultivată sau care se lasă educată de el. Ignoranţa şi frivolitatea îl fac să sufere. Foarte modern. Exclusiv citadin, cu filme la cinematograf, concerte la Ateneu, cafenele, excursii la munte şi la mare, cu autoturismul sau cu vaporul, plecări în străinătate… Holban însuşi era pasionat de călătorii, a vizitat Bretania şi Luxor-ul şi a scris multe note de călătorie.” criticul de literatură Marius Chivu

Surse:
istoriiregasite.wordpress.com
agerpres.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

2 februarie 2019

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

Consilierele Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari au primit lovituri de stânga. Nu este vorba de un film cu pugiliști în ring, ar fi fost fair play, ci de un film rupt din realitatea actuală: mutări de interese și jocuri de culise.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Floralia şi Floriile/Duminica stâlpărilor – origine, semnificaţie, simboluri Floralia sau …
Corespondenta la redactie