Întreabă marinarul dacă poate trăi pe uscat, întreabă pasărea dacă poate fi fericită fără aripi, întreabă inima omului dacă se poate lipsi de emoţii

Publicat 22 septembrie 2015

Întreabă marinarul dacă poate trăi pe uscat, întreabă pasărea dacă poate fi fericită fără aripi, întreabă inima omului dacă se poate lipsi de emoţii.

Dumnezeu va strânge universul ghem, ca pe o haină veche pe care o arunci în vânt, ca pe un palton pe care îl lepezi pentru că nu-ţi mai place.

Dacă omul dă semne de o oarecare nobleţe morală, aceasta constă în a nu crede în nimic, a nu se teme de nimic.

Există o singură fericire în viaţă: să iubeşti şi să fii iubit.

Adevărata frumuseţe este întotdeauna castă şi inspiră un respect involuntar.

Toamna este un andante melancolic şi graţios ce pregăteşte admirabil solemnul adagio al iernii.

Sufletul meu e frate cu al tău, şi îl mâhneşti, îl sperii scormonindu-l astfel. Ia-l drept ceea ce este, un suflet care suferă şi care aşteaptă. Dacă îl interoghezi atât de nemilos, se va închide în sine şi nu va mai îndrăzni să se deschidă în faţa ta.

Viaţa noastră înseamnă dragoste şi a nu mai iubi înseamnă a nu mai trăi.

Taine profunde s-au pierdut în negura timpurilor, lumea şi-a uitat vârsta şi, crezându-se încă tinere, se teme să nu se simtă deja atât de bătrână.

Vrei să vezi fericirea în dragoste? N-o vei afla. Fericirea se află în linişte, în prietenie. Dragostea este o furtună, o luptă.

Pe masură ce continuu să trăiesc, nu mă pot opri să nu recunosc că ideile adoptate de cei tineri despre exclusivitatea ardorii dragostei, despre posesia absolută pe care aceasta o reclamă, despre drepturile eterne pe care ea le revendică sunt false ori cel puţin funeste.

Adevaratele pasiuni sunt cele pe care le ascunzi.

De asemenea, când valul divin cade şi creatura se arată, şovăielnică şi imperfectă, în spatele acestor nori de tămâie, în spatele acestei aureole de dragoste, suntem speriaţi de iluzia noastră, roşim din pricina ei, ne detronăm idolul şi o luăm la goană.

Noi, când visăm, vedem soarele roşu şi cald, câmpia scânteietoare, marea încinsă şi nisipul arzând sub tălpile noastre.

Dragostea faţă de mamă e dragostea ideală şi nu ţine decât un moment în viaţa bărbatului. Nu va mai cunoaşte niciodată această dragoste angelică, care este un balsam pentru sufletul bărbatului, în sânul oazei fermecate dintre copilărie şi pubertate.

Mintea caută şi inima e cea care găseşte.

Cel care îngenunchează în orice clipă în faţa mâniei unui Dumnezeu răzbunător nu este decât un laş care se teme de a cădea pradă fanteziilor sale şi de a găsi suferinţă în plăceri.

Adevăratele dureri sunt cele pe care le duci în tăcere şi de care nu vrei să fii nici compătimit, nici mângâiat.

Curăţenia este demnitatea săracului, prin ea el se arată superior soartei sale.

A te ironiza pe tine însuţi înseamnă a te feri de boala stupidă a amorului propriu exagerat.

În inima omului, visurile nu lipsesc niciodată, aşteptarea şi amintirea sunt comori întotdeauna la îndemână.

Omul care n-a suferit nu este nimic. Este un suflet incomplet, o forţă nefolositoare, o materie brută şi fără valoare, pe care dalta meşterului o va sparge, probabil, încercând s-o şlefuiască.

Păstrează bine comoara aceasta în interiorul tău, bunătatea. Cum să dai fără să eziţi, cum să pierzi fără regret, cum să câştigi fără josnicie.

Încearcă să-ţi menţii sufletul tânăr şi fremătător până la bătrâneţe.

Viaţa obişnuită printre oameni care se iubesc este idealul fericirii.

Există unele suferinţe care se hrănesc din ele însele. Există altele care se sperie şi se fac nevăzute, ca remuşcările.

Chopin scrie şi schimbă o măsură de o sută de ori…, iar a doua zi o ia de la început cu aceiaşi minuţiozitate, cu aceiaşi disperare, perseveratoare de a schimba, de a modela.

Există amintiri care par dintr-o altă viaţă, copii care vin pe lume cu nişte dureri despre care s-ar zice că sunt dobândite în mormânt, căci omul părăseşte, probabil, frigul din coşciug, pentru a intra în puful leagănului.

Îl am pe dracul în burtă!

Tristeţea nu este nesănătoasă. Ea ne împiedică să ne plafonăm.

Omului căruia i-ai spus totul, nu te poţi hotărî să-i spui nimicuri!… şi astfel se aşterne tăcerea!

George Sand

Ce anume a speriat Parisul? O pereche de cizme, o pereche de pantaloni, o tunică și o șapcă, elementele de vestimentație care au șocat și care i-au făcut pe parizieni să strâmbe din nas și să exclame: este scandalos! Acest lucru se întâmpla undeva, într-un început de ianuarie al anului 1831, când, dintr-o diligență venită din ținutul Berry, cobora Lucile Amandine Aurore Dudevant, fostă Dupin de Francueil, o

George Sand en costume masculin. Dessin du 19me sicle.

tânăra femeie decisă să înfrunte prejudecățile societății în care trăia și care și-a făcut “debutul” pe scena pariziană îmbrăcată în veșminte bărbătești.
George Sand, pe numele adevărat Amandine Lucie Aurore Dupin de Francneil se naște la 01 iulie 1804 la Paris. Era de o frumuseţe năucitoare, mică de statură, foarte brunetă, cu faţa prelungă şi ochi negri splendizi cu pleoape grele…
A fost fiica unui nepot al mareşalului de Saxa, Maurice Dupindu Francueil, şi a unei femei de condiţie modestă, Sophie-Victoire Delaborde. Rămasă orfană de tată la vârsta de 4 ani, a fost crescută de bunica paternă la Nohant, în provincia Berry. Aurore Dupin și-a petrecut primii 13 ani din viață pe câmpiile aflate în jurul moșiei bunicii paterne, din Nohant, provincia Berry. Crește sub ochii iubitori ai bunicii, înconjurată de dragoste și, deși i se permite să aibă o copilărie plină de culoare și joc, educația aleasă face parte din “zestrea” ei. Aici s-a cultivat, a învăţat să cânte la pian şi la harpă. În jurul vârstei de 15 ani este trimisă la o mânăstire pariziană, pentru a-și completa educația. Aici, are o experiență aproape mistică, în urma căreia își dorește să se dedice vieții monahale. “Tolle, lege” sunt cuvintele pe care se pare că le-a auzit în timp ce se ruga si care aveau să îi permită dialoguri cu divinitatea pe care o găsește în forurile sale interioare. Va păstra, mereu, în suflet, această credință și amintirea senzației de gratitudine deplină. Se întoarce, împotriva dorinței ei, la Nohant, chemată de bunica ei, care nu își dorea ca nepoata ei să se transforme într-o devotată. Revenită pe plaiurile copilăriei, Aurore face plimbări lungi împreună cu fratele ei și ia lecții de vânătoare de la Deschartres, primarul regiunii și un apropiat al bunicii sale. Tot de la el învață să adopte o ținută lejeră atunci când călărește, obișnuindu-se astfel să poarte pantaloni, cămăși si șepci. În același timp, este atrasă de filosofia lui Aristotel, Leibniz ori Locke, pe care îi studiază fără a face din studiu o obsesie. Primarul oraşului, Deschartres, i-a completat educaţia în felul său: a învăţat-o să călărească şi să vâneze. A încurajat-o pe tânără să îmbrace pantaloni şi să-şi pună bluza ţăranilor din Berry.
Pseudonimul care o va consacra, George Sand, apare pentru prima oară pe coperta romanului „Indiana”, ce se bucură de un mare succes; însuși Balzac îi arată prețuirea.
Optsprezece ani era vârsta la care se măritau fetele de familie bună. Aurore îşi făcuse o idee deosebită despre căsătorie. După decesul bunicii, i-a fost prezentat un sublocotenent, Casimir Dudevant, un obişnuit al garnizoanelor şi tavernelor, de care s-a îndrăgostit şi cu care s-a căsătorit. Din aceasta căsătorie rezultă doi copii: Maurice și Solange. Prima noapte de dragoste o surprinde în brațele soțului, un mare consumator de amor ieftin, în care numai grija pentru satisfacerea propriilor plăceri prima, iar lipsa acestuia de finețe și tandrețe și, în plus, maniera brutală în care el înțelege să își transforme soția în femeie, o aruncă pe tânara mireasă din brațele soțului în cele ale scârbei și deznădejdii. În acest punct se afla căsnicia celor doi, în momentul în care, sătulă de bețiile și de aventurile tot mai dese ale soțului, Aurore Dudevant decide să se separe de soț. Pentru prima dată în braţele unui bărbat, George a fost zdruncinată, înspăimântată, scârbită. Mai târziu, i-a scris fratelui ei: Nimic nu e mai îngrozitor decât spaima, suferinţa şi dezgustul unei biete copile care nu ştia nimic şi se vede violată de o brută (…). Le creştem ca pe nişte sfinte, apoi le dăm ca pe nişte iepe tinere. Casimir, total inconştient, i-a reproşat tot timpul soţiei sale lipsa de senzualitate şi de zel! Casimir rămâne la Nohant și îi acordă soției sale o micuță rentă anuală, o sumă care nu îi va ajunge acesteia să se întrețină pe ea și pe micuța Solange.
La Paris, după ce încearcă mai multe mijloace de a se întreține, se angajează la “Figaro”, la acea vreme o mică foaie satirică. Debutul publicistic este urmat în scurt timp de debutul literar, ambele fară ecouri răsunătoare. Duce o existență boemă și scandalizează “lumea bună”prin îndrăzneala cu care își acceptă condiția de “declasată”, apucăturile masculine, modul de a fuma pipă sau țigară și mai ales prin aventurile sale. Sandeau cunoştea Parisul şi mediul lui literar. Aurore Dudevant, ca să-şi câştige existenţa, a început să picteze evantaie, paravane, tăvi. Dar această activitate îi aducea puţini bani. Întreține o relație cu Jules Sandeau, după numele căruia se inspiră în alegerea pseudonimului, Sand, și care o ajută să scrie primul roman,“Rose et Blanche, ou la Comedienne et la Religieuse”, semnat J. Sand. Îi cunoaște pe Sainte Beuve, Merimée și Vigny. Delacroix îi face portretul pentru „Revue de deux mondes”. Pictorul prețuiește conversațiile cu această femeie. Între ei se naște o prietenie lungă, adesea întrepătrunsă de iubire.
În 1832, Parisul aplaudă la scena deschisă apariția unui roman superb, La Revue des Deux Mondes, semnat de un oarecare George Sand.
“Indiana”, romanul care expune trăirile autoarei în timpul căsniciei ratate, îi aduce în viață lui George Sand, pe lângă succes, și mari nume ale lumii artistice, precum Balzac, Stendhal, Flaubert și Delacroix ori Franz Liszt. Apoi, în 1833, apare “Leila”, un nou roman în care Aurore vorbește într-o notă ceva mai acidă despre neajunsurile societății în care trăiește și despre legea mariajului, o lege mult prea nedreaptă cu femeile. Și viața ei personală cunoaște un crescendo. De departe, romanul “Lelia” s-a bucurat de un succes enorm, reuşind să cucerească inimile chiar şi a celor mai aprigi critici.

George Sand şi Alfred de Musset

Are o relație de iubire cu Alfred de Musset, relație care durează puțin mai mult de un an. În ianuarie 1834 cei doi îndrăgostiți ajung in Veneția. Dacă la început totul era numai lapte și miere, pe parcursul șederii lor lucrurile au început să se strice. Aurore scria în jur de opt ore pe zi, timp în care Alfred se plictisea teribil. Așa că, începe să frecventeze locuri cu reputație îndoielnică, în căutarea plăcerilor. Acest lucru are și consecințe asupra sănătății tânărului. George Sand îl îngrijește cu multă afecțiune și dăruire, dăruindu-și trupul, în același timp, plăcerilor oferite de doctorul Pagello, cel care îi îngrijea iubitul. Relația lor sfârșește într-o veritabilă comedie cu accente tragice. Aurore pleacă împreună cu noua cucerire la Paris, lasându-l pe Musset în Italia. Se răzgândește repede în ceea ce privește noua iubire și, deși își imploră fostul iubit să o ierte, acesta, aflat pe patul de moarte, nu îi poate ierta infidelitatea și nu o primește la căpătâiul său. În urma acestor întâmplări apar “Elle et lui” și “Jacques”, în ultima descriind călătoria în Italia. În 1836, influențată fiind de Michel de Bourges, cochetează cu viața politică. Şi-a presărat următoarele romane cu amănunte din viaţa personală, astfel au apărut Valentine (1832), Jaques (1834), Mauprat (1837).
În ziua de 10 octombrie 1837, George Sand a asistat la o serată muzicală la contesa Czosnowska. La pian se afla un adevărat magician, un tânăr înalt, blond, palid, timid, rezervat. Abia răspundea la întrebările ei. George era subjugată de arta acestui muzician-compozitor şi a încercat să-l revadă. Dar el era reticent şi chiar neatent. Tuşea mult şi suferea des de accese de febră. Până la urmă, George Sand a reuşit să-l

George Sand şi Frédéric Chopin

convingă să plece în Sudul însorit unde ar fi putut să se trateze. Astfel, într-o dimineaţă, au plecat amândoi: George Sand şi Frédéric Chopin. Între ei se dezvoltă o iubire mare, marcată însă de crize de gelozie și multiple decepții, despărțiri și împăcări, ce vor face deliciul bârfelor de salon și vor da naștere multor speculații. Dincolo de toate acestea, este o perioadă prolifică din punct de vedere artistic pentru amândoi. Martorul iubirii lor este pictorul Delacroix, prieten cu cei doi.
La sfârşitul anului 1838, în insula Majorca au ales o veche mănăstire abandonată, la Valdemosa, unde Chopin şi-a primit pianul şi a început să compună cu bucurie şi înflăcărare. Dar în ianuarie, chiar şi în Majorca, se întâmpla ca frigul să fie puternic, care a pătruns în clădirea prost încălzită. În loc să se vindece, Chopin s-a îmbolnăvit şi mai rău. Tuşea din ce în ce mai tare. Anul 1846 aduce ruptura definitivă a cuplului și tot în acest an apare și “Lucrezia Floriani”, roman ce are la bază, se pare, povestea de iubire a celor doi, care îl prezintă pe Chopin într-o lumină nefavorabilă. Aurore și Chopin nu se vor mai revedea niciodată. Chopin avea să mai spună, înainte să moară: “îmi spusese totuși că nu voi muri decât în brațele ei”.

După retragerea din sfera de influență a politicului, George Sand își îndreaptă atenția către o zonă în care liniștea, visarea, idealizarea și contemplarea vor scoate la lumină opere ca: “Francois le Champi” și “Les Maîtres sonneurs”, lucrări ce vor evoca din plin ținuturile din Berry. În această perioadă, rebela Parisului se transformă în castelana de la Nohant și își dedică viața traiului în comunitate. Prezidează petrecerile câmpenești, îi invață pe copiii țăranilor de pe moșia ei să citească și are grijă de grădina ei. Casa îi este deschisă scriitorilor epocii: Sainte-Beuve, Michelet, Theophile Gautier. Devine sfătuitoare și prietenă pentru câțiva dintre reprezentanții noii generații: Dumas fiul, Flaubert și Fromentin.
Înţelesese că emanciparea socială a femeii trebuia să înceapă cu emanciparea politică. De aceea, după căderea lui Louis-Philippe, s-a angajat de partea Revoluţiei. Şi, când şi-a dat seama că aceasta va fi confiscată de Napoleon al III-lea, s-a retras, dezamăgită de acţiunea politică. Autobiografia “Historie de ma vie” este publicată in 1854. Din acest moment și până la data decesului (1876), trimite spre publicare, aproape în fiecare an, romane sau piese de teatru ceva mai puțin cunoscute. A scris romane considerate a fi îndrăznețe în acele vremuri, în care eroinele sale luptă pentru drepturi pe care azi le trăim cu naturalețea cu care respirăm. Strigătul de independență, venit din timpurile unei epoci boeme, al femeii ce a refuzat să trăiască în limitele impuse de o societate ce nu îi recunoștea drepturile, a fost auzit și este trăit astăzi de femeile de pe aproape întreg pământul.
La moartea ei, Flaubert a declarat: am plâns la înmormântarea ei ca un viţel (…) Ar fi trebuit s-o cunoşti aşa cum am cunoscut-o eu ca să înţelegi tot ce era feminin în acest mare om.
Martori tăcuți ai reușitei ei sunt cărțile lăsate nouă de cea care va rămâne mereu: George Sand.