Piața unei mărfi este locul de întâlnire, într-un moment dat, al producătorului, prin oferta sa, cu consumatorul, exprimat prin cererea sa. Deci, piața mijlocește întâlnirea producătorului cu consumatorul, respectiv locul de confruntare a ofertei cu cererea de mărfuri. Marfa oferită de producător este purtătoare de costuri de producție și de desfacere. Cumpărătorul vine pe piață cu trebuințele sale exprimate prin cerere și venituri alocate pentru cumpărarea mărfurilor necesare. Deci piața produselor agroalimentare va fi cea care, în urma confruntării cerere-ofertă, venit-cost, va stabili prețul fiecărei mărfi și volumul tranzacțiilor de mărfuri.
Potrivit rasfoiesc.com, monopolul reprezintă o situație specială a structurii pieței, când există un singur producător (vânzător, comerciant) la un anumit produs și mai mulți cumpărători. Monopolul pur, odată cu dispariția economiei socialiste etatiste, nu mai există.
Oligopolul reprezintă cazul unei piețe în care există un număr mic de producători (comercianți) care în general controlează (impun) prețurile  produselor agroalimentare și al factorilor de producție solicitate de un număr foarte mare de consumatori.
Concurența este perfectă atunci când pe piață se întâlnesc, pentru o anumită marfă, un număr mare de producători și consumatori, iar prețul se formează liber, în funcție de cerere și ofertă, neexistând reglementări administrative care să impună limite minime sau maxime de preț.
Piața cu concurența perfectă este așa numită piață țărănească, deoarece pe această piață se întâlnește un număr mare de ofertanți, producători direcți (de regulă, agricultorii, fermierii, țăranii) cu consumatori direcți (gospodinele). Acolo prețul se negociază pentru fiecare produs în parte, în sensul că vânzătorul-producător cere un preț iar cumpărătorul – consumator, la rândul său, oferă un preț. În urma acestei negocieri rezultă prețul de piață efectiv plătit și încasat.

Am mai putea vorbi aici și despre cerere și ofertă sau de alte situații legate de conceptul de piață. Însă nu ne-am propus o lecție de economie. Ce deranjează enorm pe anumite categorii de oltenițeni este modificarea prețului la produsele de la tarabe de la o oră la alta. De ce nu există un control la prețurile producătorilor și comercianților, sau asupra mărfurilor comercianților, căci țăranii după ce își vând marfa, părăsesc tarabele. Cine controlează aceste prețuri, sau de fapt, controlează cineva aceste prețuri? Ca să nu mai vorbim de angajații-bugetari, plătiți de noi, de la șef de piață la adjunct de șef, firește că doar faptic și nu scriptic, apoi alți încasatori, ceva fără număr…care slăbesc bugetul local. Unul împarte cântarele pe la tarabe, altul taie chitanțe, iar cel mai înalt ca o prăjină și…mare în ierarhie, se plimbă printre tarabe rânjind la unul și altul ori trăgând diferite sfori provinciale, că banul merge de la stat și încă foarte bine, cât timp își face numărul cu șeful. Apoi îl așteaptă pe boss în numele partidului-stat, pentru că…linge-blide. Monopolul acesta de șefie plurivalentă deranjează oltenițenii, istoviți de viața grea, ori de haosul din țară.

Așadar, dacă există cineva care să răspundă la niște întrebări, în afară de primar care are treabă și cu totul alte probleme, am dori să se manifeste:
1. Cine controlează prețurile pieții agro-alimentare din Oltenița? Tariful de 8 lei/mp se aplică tuturor tarabelor, dar prețurile la fructe și legume este schimbător?
2. De ce trebuie ca oltenițenii să plătească atâția angajați ai pieții la buget, fără să se justifice rostul unor salarii neproductive?
3. Există un Regulament de organizare și funcționare al pieții la Oltenița?
4. În cazul în care există un regulament al pieții, ce se respectă din el și pentru cine este făcut?