Ideea dominației are un sâmbure în fiecare creatură umană și precum orice microb se dezvoltă pe terenul fertil, pe terenul propice. Acest virus este unul vechi și pare de netratat astfel că s-a dezvoltat la toate nivelurile. Pentru a fi un om onest, sincer, corect, cu verticalitate, demn, este nevoie de multă tărie, dar cel mai mult de un caracter puternic, tipologii rare în zilele noastre. Putregaiul clasei politice românești miroase până la a te leșina astfel că daca i-ar lua careva la marunțit s-ar transforma în rumeguș. Citeam undeva că dat fiind scăderile și gafele lui Ponta care pentru altă țară din Occident ar fi însemnat închiderea carierei de om politic, episodul MTO, plagiatul, mitomania zilnică, ieșirea excesivă pe televizor, aluziile etnice și religioase mizerabile lansate la adresa unui adversar al lui din cursa prezidențială, plus dorința de amnistiere a câtorva sute de cetățeni care prin mită și fraudă au fentat sistemul și încălcat legea băgându-se în față la coada pentru pensii, dat fiind propunerile ridicole pentru portofoliile unor persoane inadecvate de a face parte din cabinetul unui prim ministru, plus lansarea canditaturii între sinistrații de la Bengești cu ”Fă Doina Pană” (nu mai sunt inundațiile de altădată) și neuitatul Mihnea Costoiu (apa ne aduce noroc) gafe pe cât de jenante pe atât de ridicole și extrem de periculoase pentru o ființă umană, Ponta este indestructibil. Așa se judecă în România o situație ce de multe ori crează stări de vomă. Dar Ponta nu este indestructibil ci favorit majorității pensionarilor 70% senile restul nostalgici comuniști, societatea este cea care îl acceptă, trece peste gafele lui, înghite aroganța și mania grandorii ce prinde aripi din cele mai mari, îl îngurgitează așa plin de manii, defecte, minusuri, lipsuri în comportament, impertinență și lipsa simțului măsurii. Societatea este cea care nu penalizează. Nu el are marea vină, așa cum grămada de parlamentari plătiți de noi, deși președintele a vrut odată înjumătățirea lor, este de acord cu tot ceea ce presupune încălcare de legi, hoție, apărarea corupției și chiar transformarea ei în obicei politic fără de care aleșii nu pot respira, cu furtul la vot, cu greșelile și gafele lui Ponta. În România nu există legi iar ce este votat în Parlament este temporar ca lege, mediocru, cu interpretări, fără o regulă a disciplinei și civilizației, este de fapt un mănunchi de reguli ce apără corupții din politică de la parlamentari la miniștri, dezvoltând astfel anarhia, nedreptatea în România, ce duce la crima morală și anihilarea oricărui drept cetățenesc.
Nu Ponta este de vină despre care se știe ce servește, cum gândește, ce dorește și cum se tăvălește pentru dorința de a deveni cârmaci de țară deși știe și el că nu este capabil de asta, iar dacă nu știe cu atât mai grav. Vina însă aparține în exclusivitate celor care îi permit, îi fac jocul, iar acești generoși de defecte umane sunt nimeni alții decât politicienii din opoziție și mai ales societatea civilă.
Creiere strălucite în defecte, genii ale răului universal îşi unesc neuronii pentru a cuceri lumea. Am auzit povești cu cele câteva zeci de oameni care conduc lumea și tindem să credem sau nu că cineva poate conduce pe altcineva așa ușor. Dacă un om sau un grup este suficient de sănătos psihic, moral, fizic și intelectual cât să se opună lucrurilor ilegale și anormale într-o societate, ele nu se petrec. Maşinaţiuni diabolice plutesc ca norii negri deasupra capetelor noastre. Dar de fapt cel mai mare pericol e să luăm prostia drept inteligenţă.  Am impresia uneori că undeva se află niște laboratoare unde se fac experiențe pe diverse creaturi, laboratoare ale cruzimii unde cobaii se lasă cercetați și manipulați. Printre ei, adunături de proşti fuduli îşi închipuie că aici se află locul unde vor prinde putere iar lumea le va sta la picioare după ce vor ieși din laborator mai puternici decât sunt. Lumea a luat-o razna. Oamenii politici au luat-o razna. Echilibrul nu mai este o măsură și nici o stare interioară în suficiență.
Peste toate, interesul este cel care poartă fesul iar fesul nu are rațiune ci doar dorință. Deși la nivel național există o alianță (Oh Doamne de câte alianțe este capabil politicianul român, exact ca saltimbancii la circ) care se numește ACL (Alianța Creștin Liberală), la nivel local Partidul Democrat Liberal sau de fapt rămășițele lui nu este unul și același, nu se împerechează cu Partidul Național Liberal pentru că probabil nu există ceva comun. Partidul Democrat Liberal cochetează de mult nu doar acum, imediat după alegerile din 2012, pe alocuri și înainte de 2012, cu Partidul Social Democrat. Multe au în comun asta e clar, pentru că altfel nici nu se mai punea problema unei alianțe tacite între ele, mai ales când se votează în Consiliul Local în favoarea dorințelor primarului pesedist, dar ce este fățiș și chiar cu ecouri puternice este acest adjectiv ”democrat”.
Ce legătură o fi între PSD şi PDL ca ideologie sau opinie politică nici sofiştii şi nici autorii cărților istorice n-ar putea spune. În schimb, la Oltenița se poate pentru acel adjectiv. Iar PDL –ul oltenițean ajută chiar la modul altruist și generos, fără procese de conștiință sau păreri de rău mai ales când ”onoarea o dictează”, ajută așadar PSD –ul oltenițean să treacă peste problemele urbane. Sloganul PDL, „Împreună la bine şi la greu“ de acum câțiva ani i se potrivește ca o mănușă, este pe măsura sa în împerecherea cu PSD la nivel local. Ca într-o cununie este recunoştinţa fierbinte a PDL-ului de a fi fost luat în căsătorie, până ce moartea îl va despărţi de PSD, dar bineînțeles că este valabil și invers. ”Oamenii își schimbă simpatiile și purtarea cu aceeași iuțeală cu care li se schimbă interesul.” spunea Arthur Schopenhauer.

Haosul din politica românească pleacă tot de la lipsa unei strategii în gândire, în gusturi sau manieră, în principii, făcându-se de fapt jocuri politice pe interese. Totul dar absolut tot peisajul românesc se învârte în jurul interesului zilnic. Liderul unui grup imprimă ritmul și concepțiile sale celorlalți iar dacă dorește autoritate atunci cere celor pe care îi conduce aceeași consecvență în dorințe ca a lui. Sau mai pe românește ”Peștele de la cap se strică”. Nici până la această oră nu se știe dacă PDL-ul la Oltenița mai este un partid sau dacă mai este un Partid Democrat Liberal de fapt, nu avem certitudinea că nu este unul și același cu PSD într-o alianță de genul Alianța Social Democrat Liberală și de Stânga și de Dreapta. Și asta pentru că ”interesul poartă fesul” exact acolo unde este valabilă expresia.

Marele istoric  Gheorghe Brătianu spunea că avem nevoie de o clasă politică valoroasă pentru ca în momentele de cumpănă  să găsească cele mai bune alianțe, soluții pentru salvgardarea țării. Așa vedea Brătianu politicienii, să lucreze în interesul națiunii și nu în cel propriu.
Deocamdată la Oltenița nu există ACL sau există formată numai din Partidul Național Liberal și el. La Oltenița există jocuri de putere, de culise, alianțe ascunse în interes personal, interese. Mulți de-alde Farfuridi şi Brînzovenescu se trezesc instalaţi în posturi şi funcţii despre care habar n-au cu ce se mănâncă în politica românească. Dușmanii își declară acum iubire veșnică, ciocoii nu mai sunt ciocoi, iar partidele care în urmă se huleau și înjurau, se bârfeau și își doreau răul acum își strâng prietenos mâna. Alianțe peste alianțe, mai ales contra naturii și nici nu mai contează căci acesta este decorul cotidian, care nu se dezminte nici la Oltenița. ”Să fie pace” este unul din sloganurile celui care se dorește undeva suit pe culmi, V.V. Ponta, este una din frazele păcălitoare cu care știe că poate duce ușor de nas pe cel dezinformat, slab, ușor de prostit și fără pregătire intelectuală, acesta fiind și mottoul ce îi conduce pe unii lideri de partide să își strângă mâinile în alianțe sau parteneriate, dar pentru a ajunge cât mai aproape de măduva ciolanului de ros, adică o pace pentru a se fura în liniște și a face nedreptăți sub sloganul ”Vrem pace nu altceva”. Alecsandri s-ar răscoli în mormânt să știe cine face astăzi ”Hora Unirii” iar Andrei Mureșanu nici nu s-ar mai deranja să compună încă o dată ”Deșteaptă-te române” pentru că nu ar mai avea pentru cine. Rămâne doar epigrama lui Mircea Rădulescu vie și valabilă, ce se pune ca o ștampilă pe tot ce este politic românesc, pe tot ce este majoritar românesc: ”Unsuroasă ca untura/Chiar şi azi – cum ieri a fost -/Linguşeala-i legătura/Dintr-un ipocrit şi-un prost.”