Pe 1 septembrie 1944 a încetat din viaţă Liviu Rebreanu, prozator şi dramaturg, creator al romanului românesc modern.

Este primul nascut intre cei 13 copii ai invatatorului Vasile Rebreanu, originar din Chiuza, si ai Ludovicai (n. Diuganu) din Beclean, ambii provenind din familii de tarani liberi – “graniceri” – de pe Valea Somesului. Scoala primara in comuna Maieru (1891-94); “Gimnaziul graniceresc” din Nasaud (1895-96), intrerupt si continuat la “Scoala civila de baieti” din Bistrita (1897-99, cu limba de predare maghiara). Scoala reala superioara de honvezi din Sopron (1900-03); Academia militara “Ludoviceum” din Budapesta (1903-06), sublocotenent in Regimentul 2 honvezi regali din Gyula. La 12 febr.1908, in urma unor incurcaturi banesti, e silit sa demisioneze. Lucreaza ca ajutor de notar si functionar de primarie sateasca. Debut in Luceafarul (revista studentilor romani din Budapesta), numarul din 1 nov.1908. La 15 oct.1909, trece muntii si se stabileste in Bucuresti, intrand in cercul revistei Convorbiri critice si fiind sprijinit, ani de-a randul, de mentorul acesteia, criticul Mihail Dragomirescu. Reporter la Ordinea, secretar de redactie la Falanga literara si artistica, apoi la Convorbiri critice. Arestat la cererea guvernului ungar (15 febr.1910), e incarcerat la Vacaresti si, apoi, extradat (mai 1910); intemnitat la Gyula pentru (presupuse) delicte savarsite in timpul carierei militare.

Eliberat (aug. 1911), revine la Bucuresti, unde publica, impreuna cu Mihail Sorbul, revista Scena (de scurta aparitie). Secretar literar al Teatrului National din Craiova (1911-12, sub directoratul lui Emil Garleanu); aici o cunoaste pe actrita Fanny Radulescu (n. 1888) cu care se casatoreste (ian. 1912). In acelasi an, debut editorial cu volumul de nuvele Framantari (tiparit la Orastie). Cronicar teatral la Rampa (1912-13), activitate sustinuta, mai tarziu, si la Ziua, Scena, Universul literar, Viata romaneasca s.a. Reporter la Adevarul, in timpul razboiului balcanic. Schitele si nuvelele publicate in periodice sunt adunate in volumele Golanii (1916), Marturisire (idem), Rafuiala (1919). In 1917, ramas in Capitala ocupata de trupele germane, este arestat ca “nesupus la mobilizare”; evadeaza si fuge la Iasi, unde e privit cu suspiciune. Conditia sa din acesti an sta in centrul romanului-jurnal Calvarul (1919). Dupa razboi, asiduu colaborator al revistei si cenaclului Sburatorul, conduse de Eugen Lovinescu. Aparitia romanului Ion (1920) ii aduce consacrarea definitiva (inclusiv premiul “Nasturel-Herescu” al Academiei Romane). Operele care urmeaza: Padurea spanzuratilor (1922), Adam si Eva (1925), Ciuleandra (1927), Craisorul (1929), Rascoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938), Amandoi (1940) demonstreaza marea forta epica si imensa capacitate de innoire prin care Rebreanu deschide noi partii in cadrul romanului romanesc modern. Dramaturgia (Cadrilul, 1919; Plicul, 1923, Apostolii, 1926) ramane, cu toata indemanarea constructiei scenice, umbrita de modelele caragialiene.

Sustinuta activitate de animator cultural: initiaza revistele Miscarea literara (1924-25), Romania literara (1932-34) s.a.; director al Teatrului National din Bucuresti (1928-30; 1940-44); secretar (din 1914), vicepresedinte (din 1923), presedinte (din 1925) al Societatii Scriitorilor Romani. Este distins cu “Premiul National pentru proza” (1929) si devine membru al Academiei Romane (din 1939). Marturisindu-si crezul artistic, Rebreanu scrie – in cuvintele care-l caracterizeaza poate cel mai bine -: “Pentru mine arta – zic arta si ma gandesc la literatura – inseamna creatie de oameni si viata. Astfel, arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume” (Cred, 1924).