Lumea e o nebunie benignă, nebunia noastră o face teribilă pentru că pretinde că o interpretează după propriul ei adevăr.

Publicat 4 ianuarie 2015

Lumea e o nebunie benignă, nebunia noastră o face teribilă pentru că pretinde că o interpretează după propriul ei adevăr.

Nimic nu îi dă mai mult curaj unui om fricos decât frica altuia.

Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?

Trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume ale trandafirului fără rost.

Numai oamenii mărunți par normali.

Nimic nu este mai trecător ca formă exterioară, care se vestejește și trece ca florile câmpului la venirea toamnei.

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei. Prostia, nu.

Adevărul este o anagramă a unei anagrame.

Nu există nimic care să acapareze și să lege sufletul ca dragostea.

Orice mare gânditor e stupidul altuia. Stupiditatea unei gândiri e incoerența unei alte gândiri.

În perioadele când ai o poftă nebună de a te îndrăgosti, trebuie să fii atent unde calci; ca și cum ai fi băut un filtru, din acelea care te fac să te îndrăgostești de prima făptură ce-ți iese-n cale. Ar putea fi și un ornitorinc.

Dar mai era un altul care zisese: de când oamenii nu mai cred în Dumnezeu, nu înseamnă că nu mai cred în nimic, cred în orice.

Adevăratul erou este întotdeauna erou din greșeală, el visează să fie un laș cinstit ca toți ceilalți.

Dacă te temi de un complot, organizează-l, în felul ăsta toți cei care ar putea adera la el cad sub controlul tău.

Fac parte dintr-o generație pierdută și mă regăsesc numai când asist, în tovărășia altora, la singurătatea semenilor mei.

Paradisul este infernul văzut din partea cealaltă.

Umberto Eco

Eco s-a născut la 5 ianuarie 1932 în orașul Alessandria, din regiunea Piedmont (nordul Italiei). Tatăl său, Giulio, a fost contabil, apoi guvernul l-a angajat să participe la trei războaie. În timpul celui de al II-lea război mondial, Umberto și mama sa, Giovanna, s-au mutat într-un sat mic din zona muntoasă în regiunea Piedmontese. Eco a fost educat ca romano-catolic în Societatea St. Francis de Sales, iar în operele sale, precum și în interviuri, a făcut referire la acest ordin și la fondatorul lui.[4] Numele său de familie este probabil un acronim pentru ex caelis oblatus (Latină: un cadou din cer), care i-a fost atribuit bunicului său (care a fost orfan) de un funcționar de stat.[5]

A studiat la Torino, luându-și licența în estetică. Din 1971 este profesor de semiotică la Universitatea din Bologna. A predat la cele mai faimoase universități din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre ele. Conduce revista VS. Quaderni di studi semiotici. În anii 1960 a fost unul dintre reprezentanții de frunte ai avangardei culturale italiene, numărîndu-se printre fondatorii revistelor Marcatre și Quindici. Din 1959 este consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit nenumărate premii și distincții culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). Este autor de romane, eseuri, tratate academice și cărți pentru copii. Profesor de semiotică la câteva dintre cele mai celebre universități europene și americane, Umberto Eco a abordat din această perspectivă aspecte cruciale ale culturii zilelor noastre. Prin opera sa științifică, Eco este socotit unul dintre cei mai de seamă gânditori contemporani, iar eseurile sale, scrise cu un umor și o ironie nestăvilite, sunt adevărate modele ale genului.
Este cunoscut international, în special pentru romanul său Numele trandafirului (Il nome della rosa, 1980), un mister intelectual în care combină elemente de semiotică în cadrul ficțional, analiză biblică, studii medievale și teorie literă. Strălucitoarea sa operă beletristică, începută în 1980 cu Numele trandafirului, este renumită pentru subtilele ei jocuri de limbaj și pentru abundența simbolurilor și aluziilor culturale. În notele explicative ale romanului, Umberto Eco teoretizează printre primii conceptele postmodernismului. Romanul a fost ecranizat în 1986. De la acest roman a scris apoi mai multe, incluzand Pendulul lui Foucault si Insula din ziua de ieri. Cel mai recent, Cimitirul din Praga, publicat in 2010, este un best-seller.

Romanul scriitorului Italian ”Numele Trandafirului” este deopotrivă o povestire poliţistă şi o parabolă despre adevăr văzut din perspectivă teologică, filosofică şi istorică. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul a şapte zile într-o mănăstire Benedictină, pe fondul unui conflict între numeroasele ordine religioase şi Papa Ioan al XXII-lea. Un călugăr, fratele William din Baskerville (sau Guglielmo), ajunge la abaţie însoţit de un novice (Adso), cel care povesteşte, la bătrâneţe, întâmplările. Odată ajunşi sunt înştiinţaţi că un călugăr a fost găsit zdrobit la baza zidurilor mănăstirii. Părerea unanimă este că diavolul şi-a făcut simţită prezenţa, dar curiosul Guglielmo porneşte în căutarea adevărului. Publicat mai întâi în limba italiană în 1980, cu titlul „Il nome della rosa“, traducerea în limba română a apărut în 1984. Romanul a cunoscut un succes imens, fiind tradus în peste 35 de limbi şi ecranizat de Jean-Jacques Annaud in 1986, cu Sean Connery, Christian Slater si F. Murray Abraham in rolurile principale. De asemenea, cartea a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului şi Premiul Strega în 1981. Modificările au adus şi câteva reacţii în rândul scriitorilor, astfel Horia Roman Patapievici l-a comparat pe Guglielmo, personajul principal, cu un Sherlock Holmes cuminte: „Guglielmo este un Sherlock Holmes în fine cuminţit de trufia pozitivismului, de prudenţa radicală a unui William Ockham, manevrând cu fineţe deopotrivă failibilitatea sa, contingenţa lumii, necesitatea logicii şi univocitatea enigmatică a existenţei, divine şi mundane.“ Politicianul şi scriitorul italian, Raul Mordenti, încearcă în schimb să găsească o încadrare a romanului Italian: „ Un roman poliţist? O parabolă politică despre «democraţia creştină» sau despre apocalipsa iminentă a lumii lui Reagan şi Brejnev? Un roman «gotic»? Sau, pur şi simplu, un joc al lui Umberto Eco?“ Umberto Eco a fost, în anii ’60, unul dintre reprezentanţii de frunte ai avangardei culturale italiene. A predat la cele mai faimoase universităţi din lume, devenind Doctor Honoris Causa a peste cincizeci dintre ele. Eco este președintele Școlii Superioare de Studii Umanistice, Universitatea din Bolonia, și Membru Onorific al Colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. A scris texte academice, cărți pentru copii și multe eseuri. A fost ales și al II-lea între cei mai mari 100 de intelectuali în topul revistei Prospect pe 2005. A fost ales al XIV-lea în 2008.