Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Lumea nu este decât zgomot, mult zgomot şi multă răzbunare, cu R mare, şi totuşi, mergem mai departe şi ne târâm cu ambiţie genunchii pe malul fără de sfârşit al propriilor noastre angoase, nelinişti, frustrări.

Lumea nu este decât zgomot, mult zgomot şi multă răzbunare, cu R mare, şi totuşi, mergem mai departe şi ne târâm cu ambiţie genunchii pe malul fără de sfârşit al propriilor noastre angoase, nelinişti, frustrări.

Lanţurile nu pot menţine o căsătorie. Există fire, sute de fire subţiri care sunt cusute între doi oameni de-a lungul anilor. Aceasta face ca o căsătorie să dureze, mai mult decât pasiunea sau sexul.

Iubirea te învaţă să nu regreţi, să îţi asumi, să depăşeşti limitele omenescului, confuzia de zi cu zi a rutinei, să învii.

Aș fi o mincinoasă dacă mi-aș atribui un trecut în rezistență. În ce mă privește, îi numesc luptători în rezistență pe cei care au acționat pe deplin conștienți de aceasta. Personal, n-am făcut nici un act eroic. N-am făcut rău, ceea ce încă înseamnă ceva. Privind în urmă, am înțeles că foarte adesea am fost amestecată în niște lucruri… Am fost pusă să fac niște lucruri, pe ale căror inițiatori ori destinatari nici nu-i cunoșteam.

Aș fi fost o eroină, daca aș fi știut că transportam muniție. Dar am făcut-o fără să știu – ceea ce, privind în urmă, este terifiant!

Pe când filmam, nu mi-am dat seama, nu bănuiam că rolul ce mi se oferea era o şansă extraordinară. Nu aveam nicio idee de ce enormă publicitate se putea obţine astfel, pe vremea aceea nu se făcea deloc. Astăzi, o tânără puţin cunoscută, care ar face un film atât de important, cu un asemenea succes de critică şi de public, ar fi pe coperta tuturor revistelor! Ceea ce ar fi foarte periculos de altfel pentru ea! ( Dédée d’Anvers, capodopera lui Simone Signoret)

Pe zi ce trece, înţeleg tot mai puţin.

Mă bucuram de întâlnirea cu Europa, de cinele cu oamenii din echipă în nişte trattoria, sub umbrar. Ei şi ele – oamenii din film – erau veseli, apropiaţi, bătrâni cum e bătrână lumea şi tineri ca tinerele fete stând ca nişte amazoane, în spate, pe motocicletele Lambrettas, strângându-l în braţe pe motociclist. Erau nişte apusuri de soare frumoase, de contemplat din balconul apartamentului de la Excelsior, de la etajele şapte. Toate terasele din Roma erau aurite.

Se întâmplă că am jucat bine rolul de târfă. Nu atât de bine pe cât am crezut, de altminteri. Am revăzut recent Macadam şi pot să vă spun că ce făceam eu acolo nu era extraordinar. Dar eram noua apariţie; şi asta contează întotdeauna…

Singura care te eliberează de moarte este iubirea. Avem dreptul să încercăm să ne răscumpărăm sufletul oricum. Nu există nimic altceva care să te convingă să te depăşeşti pe tine, să-ţi uiţi limitele, să te redescoperi în afara iubirii.

Nostalgia nu mai este ce era odată.

Am descoperit că, până la urmă, nu ştii nimic despre această meserie şi că nu-i nimic de învăţat. Cu cât îmbătrâneşti, cu atât mai puţin ai nevoie să ştii. Sunt două şcoli: actorii care îţi explică cum ştiu foarte bine cum vor face lucrurile, că au destulă experienţă pentru a şti să evite cutare sau cutare obstacol; şi cealaltă metodă, care este să nu ai niciuna. Aceasta este a mea. Nu am ales-o, n-am hotărât că este o metodă, dar este singura care mi se potriveşte.

Există aproape o nevoie în mine să nu reflectez, să nu analizez. (…) Nu poţi juca decât aşa, şi este un mare lux: să te aduci pe tine însuţi, cu ceea ce speri că vei ştii să faci – insist asupra lipsei de certitudine – şi, mai ales, să te aduci într-un rol pe care nu l-ai ales tu însuţi.

În punctul în care am ajuns în viaţă, şi în carieră, şi în meserie, dacă descopăr o carte în care există un personaj feminin foarte frumos, în care am posibilitatea să mă proiectez, renunţ dinainte să-l joc. Ideea trebuie să vină din altă parte; trebuie ca un altul să se fi gândit la mine, ca un altul să mă fi ales, să mă fi visat, chiar dacă asta ar fi un coşmar, chiar dacă ar însemna să joc un monstru.

Aş fi incapabilă să-mi împrumut capul, ochii, vocea, în fine, pe mine, unei acţiuni care merge împotriva convingerilor mele cele mai profunde. Pot să joc perfect o informatoare a Gestapoului, într-un film antifascist. Nu pot să joc rolul unei mame admirabile sau al unei superbe îndrăgostite, într-un film fascist. Nu pot să o fac şi nu am făcut-o niciodată.

Oricât de mult încreci tu să vezi lumea în frumos, e mult mai mult urât pe lângă. Iar în final, moartea este cea care câştigă!

Simone Signoret

A fost prima actriță franceză care a câștigat un premiu Oscar, alături de Charles Vanel, unul dintre cei mai prolifici actori francezi.
Fiica unui lingvist evreu de origine poloneză, André Kaminker (1888-1961), și a lui Georgette Signoret, de origine franceză, s-a născut în Germania, la Wiesbaden, pe 25 martie 1921. A avut doi frați mai mici: Alain și Jean-Pierre. În timpul ocupației naziste a Franței a avut relații strânse cu grupul de actori și scriitori care se împotriveau regimului și și-a luat numele de fată al mamei, pentru a scăpa de persecuții, pentru a-șui ascunde rădăcinile de evreică.
Simone Henriette Charlotte Kaminker a fost una dintre cele mai mari staruri ale Franţei. A fost nevoită să-și întrețină familia în timpul ocupației naziste, lucrând ca dactilografă pentru un ziar francez colaboraționist. În paralel, Simone își petrecea tot mai mult timp la faimoasa Café de Flore, din cartierul Saint-Germain, printre scriitori și actori, care o încurajau să pășească și pe tărâmul actoriei…
A fost iubită pentru frumseţea ei şi apoi criticată pentru rapiditatea cu care a decăzut de pe soclul de sex simbol al intelectualilor – din cauza cumplitei suferinţe în amor provocate de Yves Montand. “Am îmbătrânit aşa cum îmbătrânesc femeile care nu sunt actriţe”, se apăra Simone. “Ba chiar mai rău”, au spus multe voci în 1982, când afişul noului ei film, L’étoile du Nord, o înfăţişa cu o faţă căzută şi buhăită.
După mai multe roluri mici, producţia cu care s-a lansat în 1950 a fost „La Ronde”, în care interpreta o prostituată. Filmul a fost interzis o perioadă în New York fiind considerat imoral, dar Simone s-a ambiționat și și-a asumat de mai multe ori genul acesta de rol…
În ”L’armée des ombres”, Signoret întruchipează o luptătoare din Rezistenţa antifascistă. În cartea sa ”Nostalgia nu mai e ce-a fost” descrie rolul din acest film: „nu mi-a amintit nimic, pentru că eu nu am făcut nimic fabulos sau eroic. Nu mi s-a întâmplat nimic din ceea ce i s-a întâmplat ei. Nu puteam să mă raportez decât la ceea ce mi se povestise. Am cunoscut femei ca Mathilde, dar în momentul în care le-am cunoscut nu ştiam nimic despre ele. În schimb, pot să vă spun că mi se pare reală femeia asta, mi s-a părut reală în tot timpul cât am jucat-o, cu atât mai reală cu cât aveam pe platou o Mathilde, o adevărată Mathilde. Maud Begon totalizează nouăsprezece luni de captivitate, între închisoare şi lagăr. Ea ne machia, adică mă făcea mai frumoasă pe mine sau îi desfigura pe cei care trecuseră prin tortură. (…) Melville era un regizor care nu dădea nicio indicaţie actorilor, te conducea fără să ţi-o spună. La sfârşitul filmului, Mathilde este împuşcată pe strada Hoche. Am repetat mişcarea, care era destul de complicată. Eram blindată, pe sub impermeabil, cu săculeţi de hemoglobină care trebuiau să plesnească, după ce se trăgea în mine. Era o scenă nemaipomenită, filmam în plină stradă, erau cel puţin patru sute de persoane care priveau în timp ce mi se puneau tubuleţele peste tot (…) Mi-era ruşine că trebuia să fac toată bucătăria în faţa atâtor oameni. Trebuia să ies dintr-un birou de la Gestapo şi să mă duc în susul străzii. Repetăm, ies şi merg cu capul plecat. Melville vine spre mine şi îm spune Este bine! Nu trebuie schimbat, mersul este bun. Şi eu, care nu vreau niciodată să explic ceva, am simţit nevoia să adaug: Bun, da, totuşi, ea tocmai şi-a vândut prietenii… – Dar cine îţi spune că i-a vândut? – Am citit scenariul… – Dar eu nu eram acolo! Eu nu ştiu dacă ea a vorbit! – Totuşi o vor împuşca! – Da, o vor împuşca, dar nimic nu dovedeşte că ea a vorbit. Asta este o indicaţie fantastică şi ciudat de ambiguă. Atunci când aparatul de filmat trece peste cei patru băieşi din maşină, este un schimb de priviri între Mathilde şi prietenii ei: ea înţelege că o vor împuşca. Dacă Melville nu mi-ar fi vorbit, chiar mai înainte, cum mi-a vorbit, nu aş fi avut, cu siguranţă, privirea aceea: de surprindere, de groază şi de înţelegere, în acelaşi timp… Aşa te îndruma Melville: un cuvânt aruncat într-o conversaţie, o indicaţie formidabilă!”. (pp. 379-380)

În Marea Britanie, filmul Room at the Top” (r. Jack Clayton, 1959), Signoret a avut un succes enorm. La fel şi în Statele Unite ale Americii, unde Signoret chiar a ieşit triumfătoare în cursa pentru Oscar-ul pentru „Cea mai bună actriţă”, avându-le drept contracandidate pe Katharine Hepburn, Liz Taylor, Doris Day şi Audrey Hepburn. Adevărul privind succesul actriţei se găseşte undeva la mijloc. Mccartismul făcea victime în State, o variantă la fel de brutală ca şi activităţile Securităţii din statele retrase după Cortina de Fier. Faptul că o actriţă total necunoscută, care nu făcuse niciun fel de carieră la Hollywood este primită la masa Celor Mari, nu denota decât un vârf de aisberg în rândul sindicatelor actorilor americani, foarte mulţi dintre ei cu aplecare spre comunism, un fel de defulare.


În Franţa, filmul nu a fost primit cu vreun deosebit interes. Rolul unei franţuzoaice emancipate sexual, trecută de prima tinereţe şi pe punctul de a avea o aventură cu un tânăr june o fi fost extrem de atractiv în spaţiul anglofon, dar în Hexagon, tema nu era nou. Să nu uităm că în vremea aceea, Louis Malle lucra deja la ”Les amants”, un contra-film la cele despre burghezi incestuoşi.
Signoret face echipă cu Jean Gabin în încă o ecranizare a unui roman de Simenon, Le chat (r. Pierre Granier-Deferre, Franţa, Italia, 1971). Doi coloşi ai cinematografiei se întâlnesc pentru a oferi un tur de forţă actoricesc. Doi pensionari se iubesc şi se urăsc, în acelaşi timp. Mariajul se destramă pe fundalul neîncrederii şi dezgustului reciproc. Granier-Deferre are grijă să dubleze starea de tensiune conjugală cu un oraş surprins în schimbare arhitecturală: sunete stridente de macara, betoniere, şanţuri plăci lovindu-se fac echipă cu demolarea conjugală a celor doi bătrâni. Unde mai pui că însăşi casa în care sunt chiriaşi, ultima redută în calea clădirilor cu multe etaje care stau să fie construite, ea însăşi va fi demolată. Numele lui Simone Signoret este legat de Granier-Deferre şi prin ultimul film pentru marele ecran la care aceasta participă. Era anul 1982 şi în cinematografe ieşea L’étoile du Nord, o altă ecranizare a unui roman de Georges Simenon. Din păcate, filmul nu are nici o valoare artisitică, şi nici măcar Signoret, căzută în patima alcoolului, nu mai poate străluci.
Signoret era o actriţă din vechea gardă. Când Bardot sau Jeanne Moreau erau în plină floare, ea era deja trecută la categoria „mari doamne ale cinematografiei”.
Cei obişnuiţi cu filmul de la 10 seara, de pe TCM, este imposibil să nu se fi intersectat cel puţin o dată cu filmul lui Lumet, The Deadly Affair (r. Sidney Lumet, Marea Britanie, 1966). Filmul îşi poartă personajele în epoca Războiului Rece, când un spion britanic, suspectat de trădare, se sinucide. Simone Signoret, în absenţa personajului dispărut, poartă povestea mai departe în calitate de văduvă, suspectă şi momeală pentru ofiţerul MI5, jucat de James Campion.


Anul 1950 a fost unul decisiv pentru ea şi pe plan personal. Căsătorită între 1944 şi 1949 cu cineastul Yves Allégret, căruia i-a dăruit o fiică, pe Catherine Allégret, devenită la rândul ei actriţă, Simone a luat la 29 de ani viaţa de la capăt, cu o nouă dragoste, care avea s-o marcheze pentru totdeauna: fermecătorul actor francez Yves Montand, alături de care a trăit una dintre cele mai mari iubiri din lumea filmului…


Ea fusese, după propriile spuse, cea mai în vârstă descoperire hollywoodiană. Și asta fiindcă avea 38 de ani când a ajuns în Cetatea Filmului, jucând în pelicula „Room at the Top”. O intrare târzie dar furtunoasă, căci rolul i-a adus un premiu al Academiei Americane de Film, câştigat în 1960, primul obţinut de o franţuzoaică! Dar în Europa era la acea vreme deja o vedetă iubită – una dintre frumuseţile născute din cenuşa ocupaţiei naziste peste Paris…
De fapt, povestea a început puţin mai devreme… În 1949, Simone şi soţul ei, Allégret, se aflau în vacanţă în Saint-Paul de Vence, în sudul Franţei. Montand era şi el acolo – venise să cânte la Nisa, iar apoi se oprise chiar la hotelul Colombe d’Or, unde era cazată actriţa, pentru a-l cunoaşte pe un prieten al acesteia, Jacques Prévert.
De cum l-a zărit pe Montand, pentru Simone a fost dragoste la prima vedere. Pentru el, şi-a părăsit soţul – doi ani mai târziu, în 1951, căsătorindu-se cu actorul francez. O uniune care a durat pentru tot restul vieţii ei, chiar dacă a trecut, alături de Montand, de la imaginea de cuplu de aur al Franţei  – adesea criticat pentru orientarea lor comunistă făţişă – la cea de femeie înşelată, aruncată în ghearele suferinţei alcoolizate…
Păcatul lui Montand, peste care se spune că Simone n-a putut să treacă, a fost aventura lui fierbinte cu Marilyn Monroe. O greşeală pe care i-a iertat-o, dar din cauza căreia ar fi început să bea tot mai mult – un consum emoţional pentru care a plătit în ani grei atârnând pe chipul său…
În vara lui 1960, Simone, Montand, Marilyn şi soţul ei, Arthur Miller, se aflau la Hollywood, în Beverly Hills Hotel… Monroe şi Montand erau starurile principale ale peliculei lui George Cukor, „Let’s Make Love”. Mariajul lui Marilyn era pe sfârşite, deşi scenariul filmului fusese scris tot de Miller. Rolul principal masculin fusese refuzat până atunci de Gregory Peck, Cary Grant, Charlton Heston, Yul Brynner şi Rock Hudson. Şi atunci, Miller s-a gândit la Yves Montand… Şi iată cum Simone şi Marilyn ajung prietene în acea vară fierbinte, în care au campat în Los Angeles vreme de patru luni. Dar după nenumărate cine împreună, când filmările s-au terminat, Marilyn şi Yves au fost descoperiţi de presă ca fiind amanţi. “Forţa acestei întâlniri dintre cei doi i-a schimbat complet viaţa lui Simone Signoret”, comentează scriitoarea scoţiană Sue Glover, pe care a fascinat-o acest subiect şi care chiar a scris o piesă de teatru despre asta. “Pentru Simone, nimic n-a mai fost la fel după această infidelitate a bărbatului care era iubirea vieţii ei.”


Şi totuşi, să fi fost atât de adâncă suferinţa lui Simone doar din această cauză? Chipul ei afectat de alcoolismul în care actriţa a alunecat pentru a-şi stinge durerea pare a spune că în spate au stat mai multe păcate… Iar cartea lui Benjamin Castaldi, lansată în 2004, susţine tocmai asta – Benjamin e nimeni altul decât fiul lui Catherine, fata din prima căsnicie a lui Simone.

Tomul lui, „Now Everything Must Be Told”, nu avea cum să nu facă vâlvă în Franţa de vreme ce dezvăluia un soi de incest: Montand şi-ar fi înşelat soţia şi cu… fiica lui vitregă, Catherine, pe care o crescuse de când ea avea 4 ani. Când toată presa vuia că Montand a picat în mrejele blondei Monroe, Simone a reacţionat cu tărie de caracter, declarând: “Câţi bărbaţi cunoaşteţi care i-ar rezista lui Marilyn?”. Şi, susţine Castaldi, chiar a trecut, deşi cu greu, peste această aventură. Dar a continuat să fie devastată din cauza lui Catherine, de fapt – şi acesta ar fi fost motivul adevărat pentru care Simone ar fi încetat să mai aibă grijă de înfăţişarea ei, fiind cuprinsă de depresie.
Un secret sfâşietor, despre care actriţa a ales să nu vorbească niciodată. Ba chiar a rămas până la capăt alături de Montand. Castaldi, care îl descrie pe Yves ca având o atitudine odioasă faţă de femei în general, spune că a descoperit adevărata natură a relaţiei dintre mama lui, Catherine, şi tatăl ei vitreg abia în 2002, când i-a mărturisit chiar ea… Pe Simone acest secret a măcinat-o încetul cu încetul şi picătură cu picătură de alcool, până la moartea ei în 1985 (în Autheuil-Anthouillet, Eure, Haute Normandie, Franța), din cauza cancerului pancreatic. La doi ani după dispariţia ei, Montand şi-a refăcut viaţa, însurându-se cu Carole Amiel…
Lipsită de frivolitate, o actriță serioasă, cu o paletă largă de interpretări, o superbă femeie ce “fără să vrea”, dezlănțuie frenezii și răscolește patimi, interpreta rolurilor: Elizabeth Proctor din drama Les Sorcières de Salem, Alice Aisgill din Drumul spre înalta societate, Madame Rosa din La Vie devant soi etc.


Este o actriță ale cărei merite în arta cinematografică i-au fost recunoscute prin numeroase premii și nominalizări, prin recunoașterea internațională a calităților sale interpretative. În 1976 își publică memoriile ”La nostalgie n’est plus qu’elle était”, apăruta și la noi în 1978.


Surse:
okmagazine.ro
emmerdeur.ro
autori.citatepedia.ro
youtube.com

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

24 octombrie 2020

Afară zidu-i roșu, înăuntru-i…infraroșu/Primăria Chirnogi s-a vopsit

Primăria Chirnogi și-a schimbat culoarea clădirii nu doar pe cea politică. Ion Ștefan (PSD) a cîștigat alegerile locale din acest an, iar Primăria Chirnogi a primit botezul roșu. Primarul Ion Ștefan din localitatea Chirnogi, județul Călărași, este atât de îndrăgostit de culoarea roșie încât a inaugurat începerea mandatului său cu schimbarea culorii clădirii primăriei.

  • Pastila de gramatică

    Pastila de gramatică

    Sensul şi originea expresiei “Patul lui Procust” În cultura română, …
Corespondenta la redactie