Luminează-te şi vei fi.

Publicat 18 octombrie 2019

Luminează-te şi vei fi.

Cer ca femeia să nu mai fie o proprietate şi un bir ce dă neîncetat familia lenei şi desfrânării, ci soţia şi răsplata cea mai mare a omului.

Ah! dacă eram un guvern de români, gloria aceasta de a scăpa lumea din robie ar fi avut-o nu ungurii, ci noi, sau uniţi cu ungurii, am fi fost să luăm Viena si să proclamăm Republica.

Un prieten de interes este mai primejdios decât un vrăjmaş.

De ce nu sunt dumbrava, ce seara pe răcoare
De braţ cu un prieten ţi-e drag a vizita?
De ce nu sunt o roză, de ce nu sunt o floare
C-atunci gândesc, o, dragă, că tu nu m-ai uita!

De ce nu sunt zefirul ce sânu-ţi răcoreşte,
De ce nu sunt parfumul ce pui pe haina ta!
De ce nu sunt eu valsul ce şoapta îţi lesneşte,
C-atunci aş crede lesne că tu nu m-ai uita!

De ce nu sunt sticluţa cu apa înflorată
Ce-n toată dimineaţa îţi spală faţa ta,
De ce nu sunt oglinda frumoasă ce te-arată,
C-atunci aş fi mai sigur că tu nu m-ai uita!

De ce nu sunt eu luxul ce sufletu-ţi iubeşte,
De ce nu sunt podoaba ce pui pe fruntea ta!
De ce nu sunt eu slava ce inima-ţi doreşte,
C-atunci aş fi prea sigur că tu nu m-ai uita!

Trebuie să mărturisesc din capul locului că încerc astăzi un sentiment ciudat: al călătorului care, părăsind vîrful muntelui, priveşte mirat pantele lui abrupte şi se întreabă cum de a fost în stare să le urce ?

Este sentimentul care mă stăpîneşte privind voluminoasa lucrare pe care am elaborat-o bucată cu bucată, în curs de aproape cincizeci de arii. O lucrare cu astfel de proporţii şi de o atît de mare importanţă, prin ea însăşi, cere o lungă pregătire.

Am început să mă iniţiez în problemele privitoare la cercetarea ştiinţifică a limbii române încă din vremea liceului, cînd constatam că subzistă multe părţi obscure, în istoria limbii române, care îşi aşteaptă încă explicaţia.

Cînd am pornit la drum, cu intenţia fermă de a elabora o istorie a limbii române, mi-am dat seama că trebuia, încă de. la început, să concep, în linii generale, întreaga dezvoltare istorică a limbii române, din cele mai vechi timpuri, pînă în zilele noastre, şi să-mi însuşesc o metodă riguroasă de cerce tare. Informaţia trebuincioasă necesita lungi ore de muncă în bibliotecă. în fine, se punea problema adunării, direct de la izvor, a materialului de limbă, obiect al studiului meu.

La Bucureşti, încă din anii studiilor liceale, începusem să-mi formez o bibliotecă de specialitate, în care figurau documentele de limbă necesare, precum şi studiile consacrate limbii române. Lucrările de bază erau cărţile lui B. P. Hasdeu, Ovid Densusianu, I.-A. Candrea, Al. Philippide şi Sextil Puşcariu. La Paris, am găsit toată informaţia utilă în Biblioteca Sorbonei.

De naziști a scăpat lumea cum a scăpat, dar mă tem că de comuniști va fi foarte greu. Ăștia au avut timpul necesar să se infiltreze profund în societate și în special în mintea și conștiința cetățenilor. Va fi o chestiune de durată. Mentalitatea oamenilor se schimbă greu. Colivia comunistă i-a învățat pe mulți să-și aștepte ”tainul”.

Alexandru Rosetti

Elev al lui Candrea și Densusianu la Filologia bucureșteană, luptător pe front în Primul Război Mondial, are o traiectorie universitară ascendentă, care îl duce nu numai până la nivelul de rector și academician, ci și de membru corespondent al mai multor academii europene, laureat al premiului Herder și unul dintre profesorii legendari ai Facultății de Litere din București (în prezent, Institutul de Lingvistică din Capitală îi poartă numele, alături de cel al lui Iorgu Iordan), Alexandru Rosetti provenea din vastul și rămurosul arbore genealogic al Rosetteștilor. S-a născut pe 20 octombrie 1895 la București. Pe linie maternă era nepotul celei căreia Heliade Rădulescu i-a dedicat Zburătorul (Elena Cornescu).
Alexandru Rosetti a fost un reputat lingvist și filolog român, editor, pedagog, istoric al limbii române, patron spiritual al școlii românești de lingvistică, profesor la Facultatea de Litere din București. A fost unul dintre patronii spirituali ai școlii lingvistice de la București, alături de nume importante precum Theodor Capidan,Jacques Byck, Iorgu Iordan sau Alexandru
Graur. A fost membru titular al Academiei Române din 1948.
Greu rezumabilă, opera sa lingvistică impunătoare și multilaterală (fonetică, fonologie, dialectologie, lingvistică generală, istoria limbii, folcloristică, lingvistică comparată, slavistică, editologie ș.a.m.d.) are în prim-plan monumentala Istorie în șase volume a limbii române (938-1966), Filosofia cuvântului (1946), o istorie a limbii române literare în colaborare cu Boris Cazacu și Liviu Onu, un studiu despre limba poeziilor lui Eminescu și mai multe cercetări de lingvistică aplicată folclorului autohton (despre colindele religioase ș.a.). O figură de prim-plan a epocii interbelice a fost editorul, director al Editurii Cultura Națională (1930-1935) și, mai ales, datorită prieteniei cu Carol II, al Editurii Fundațiilor Regale (1934-1940, 1944-1947, cu o pauză în perioada guvernărilor legionară și antonesciană, când a fost înlocuit cu D. Caracostea). I se datorează, între multe altele, editarea in extremis a Istoriei... lui G. Călinescu, într-o perioadă extrem de dificilă politic și plasarea lui Mircea Eliade în diplomație (la Londra, după eliberarea din lagărul de la Miercurea Ciuc). I-a publicat pe majoritatea marilor scriitori interbelici, a inițiat serii editoriale de referință, a editat expert texte vechi, între care operele
cronicarilor români, și i-a editat critic (în colaborare) pe I.L. Caragiale, Ion Barbu și Camil Petrescu (cel din urmă i-a fost coleg nu numai la conducerea Fundațiilor, ci și în loja masonică Meșterul Manole). Figura i-a fost „imortalizată” ficțional de G. Călinescu în versatilul Gaitanny din Bietul Ioanide și Scrinul negru. A fost multă vreme cel mai bun prieten al mizantropului critic (care vedea în el un „om rar”), corespondența cu el, ca și cea cu Ion Barbu, apărută postum, fiind un adevărat spectacol. Diplomat înăscut, expert în combinații de culise și cu știința relațiilor interumane, a știut să cadă în picioare; după 1945, a devenit oficial (un „boier comunist”) fără a pierde considerația breslei intelectuale (dimpotrivă). Cititor rafinat și om de gust, filtru al elitei intelectuale interbelice, s-a ilustrat, în lunga viață, ca autor de memoriale de călătorie (extinse de la Notele din Grecia la note din India, Israel, SUA, Albania, Africa, Brazilia ș.a.) și ca bun potretist și eseist (în Cartea albă și seria de Diverse). A lăsat mărturii prețioase despre scriitorii și savanții pe care i-a cunoscut (unele – senzaționale). A scris și eseuri subtile despre literatura franceză. Moare nonagenar, pe 27 februarie 1990, în condiții atroce: un accident cerebral l-a făcut să cadă pe cuptorul încins, fiind găsit cu capul pe jumătate carbonizat. Acum câțiva ani, locuința sa din strada Dionisie Lupu a fost demolată, în urma unui scandal imobiliar.
Alexandru Rosetti era un urmaș al familiei prințului Rosetti. A fost fiul lui Petre Rosetti
Bălănescu, avocat și moșier, și al Zoei (născută Cornescu), fiica lui C. C. Cornescu, autorul cărții Manualul vânătorului (1874). A urmat școala primară la Câmpulung-Muscel și liceul „Gheorghe Lazăr” din București (bacalaureat în 1914). A urmat cursurile Facultății de Litere (1916-1920), întrerupte în timpul războiului când a fost mobilizat pe front și rănit în luptele de la Mărășești (1917). I-a avut profesori pe Ovid Densusianu, Ion Bianu, I. A. Candrea, Dimitrie Onciul. Și-a susținut doctoratul la Sorbona, Paris, cu teza Recherches sur la phonétique du roumain au XVI-e siècle (Paris, 1926). La Paris s-a căsătorit cu Maria Rallet. A ajuns în 1933 directorul Fundației Regale pentru Literatură și Artă a regelui Carol II, cea mai prestigioasă editură din România din epoca interbelică (este director până în 1947). De la bun început obiectivele sale erau complexe: în primul rând publicarea de ediții critice ale scriitorilor clasici români, a colecției „Energia”, unde regele Carol propunea tipărirea de cărți de aventură, ediții definitive ale scriitorilor
contemporani.
După ce a obținut titlul de doctor în litere la Sorbona a devenit conferențiar universitar de fonetică generală și experimentală în 1928, apoi profesor în 1932 la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Din 1938 a fost titularul Catedrei de limba română. În perioada 1945-1946 a fost decan al Facultății de Litere și Filosofie, iar între anii 1946-1948 – rector al Universității din București.
Din anul 1963 a fost directorul Centrului de cercetări fonetice și dialectologice al Academiei. A primit titlurile de Doctor honoris causa al Universităților din Montpellierși din Aix-en-Provence. A fost membru corespondent al Academiei suedeze și membru al Academiei iugoslave din Zagreb. A fost ales membru în biroul Societății internaționale de științe fonetice și membru în Comitetul internațional al slaviștilor. A obținut
Premiul de Stat în 1962 și distincția de Om de știință emerit în 1965.
Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti se întinde pe aproape șapte decenii de muncă intensă, coroborată de pasiunea sa extraordinară pentru bibliofilie. Atât în epoca interbelică, cât și în perioada comunistă, Rosetti s-a ocupat de editarea unor opere complete ale scriitorilor și cronicarilor români ca Miron Costin, Ion Neculce,Grigore Ureche sau Ion Luca Caragiale (la această ediție lucrând alături de Silvian Iosifescu, Șerban Cioculescu și Liviu Călin).
Rosetti a inițiat și publicat primele ediții critice ale operelor lui Hașdeu, Alexandru Odobescu, Ion Heliade
Rădulescu, Nicolae Bălcescu. De importanță națională și internațională rămân studiile și cercetările sale lingvistice, cu precădere trebuie precizat interesul pe care l-a arătat pentru istoria limbii române, cu susținerea unor teorii proprii de o mare originalitate, recunoscute pentru acribia și metodele cu care acesta operează. Prin studiile sale de limbă românească veche, de fonetică și dialectologie , prin utilizarea unor instrumente de cercetare noi, de exemplu fonetica experimentală, a adus contribuții primordiale în cercetarea științifică a limbii române. A promovat direcții noi ale cercetării : lingvistica matematică și structurală.
A fost unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai limbii române, pe care a studiat-o printr-o vastă documentare istorică. În prefața la „Istoria limbii române” a scris : „Limba română este reprezentanta latinei vorbite în mod neîntrerupt, din momentul stabilirii stăpânirii romane în părțile orientale ale Imperiului și până astăzi.”
A fost directorul editurii „Cultura Națională” a cărei redacție, în ultimul ei avatar, se instalase în pasajul Maca.
Profesor de filologie la Facultatea de Litere din București (titularul cursului de istoria limbii române vreme de câteva decenii), academicianul Alexandru Rosetti a lăsat nenumărate lucrări de specialitate, publicate în țară și Occident (în special în Franța și Danemarca).
Este cunoscut ca unul dintre cei mai longevivi membri ai Academiei Române, rămânând titularul acestui înalt for chiar și în perioada socialist-comunistă, când o parte importantă dintre academicienii care nu aderaseră la noua doctrină își pierduseră titlul academic la fel ca și titlul de profesor universitar (fiind astfel excluși complet din viața publică). Astfel, câțiva lingviști importanți ca Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Jacques Byck, Ion Coteanu și apoi Alexandru Rosetti se dovediseră părtinitori (favorabili) noii structuri politice, rămânând în înaltele foruri științifice și culturale și activând de asemenea ca profesori universitari. Totodată Institutul de Lingvistică din București al Academiei Române îi poartă numele (alături de cel al lui Iorgu Iordan).
Rosetti rămâne printre puținii oameni de cultură din România care au cunoscut o parte semnificativă dintre intelectualii români și străini ai secolului în care a trăit. A întreținut o corespondență notabilă cu George Călinescu și Tudor Vianu, dar și cu profesori de renume din Occident. A scris mai multe memorii de călătorie: Note din Grecia (1938), Diverse (Note de drum, amintiri eseuri) (1961), Cartea albă (1968), Călătorii și portrete (1977).

Alexandru Rosetti se stinge la 27 februarie 1990 la locuința sa din București, în urma unui incident electric. Moartea sa este descrisă și de Gheorghe Florescu, unul dintre cunoscuții săi, în cartea sa Confesiunile unui cafegiu. De altfel, Rosetti este unul dintre puținii intelectuali români activi în perioada interbelică ce au supravețuit Revoluției din decembrie 1989 (un alt caz similar este cel al cunoscutei Cella Delavrancea).