Mamă, dimineaţa, mie mi-e frică să dau drumul la televizor. Pentru că la prima oră vărs cafeaua pe mine văzând că ţara mea, noaptea, ca şi ziua, produce morţi, mulţi morţi. Morţi nevinovaţi, pe care eu îi plâng cu tine în telefon. Mamă, 29 de tineri care au plecat de acasă ca să-şi spună „Rock on” sunt la morgă, sunt de nerecunoscut. Sunt resturi, sunt frânturi arse, sunt o amintire, sunt pierderile unor părinţi buni, ca tine. Părinţi care n-au apucat să le sărute fruntea în pragul uşii. Părinţi care se dau cu capul de pereţi, se tăvălesc şi sângerează de durere.

Mamă, dacă aş putea privi în ochi patronul clubului, i-aş spune că noi toţi am luat foc. Că ne-a nenorocit în „colectiv”, pentru o fiţă. Că e autorul unui omor în masă, care, mai presus de lege şi grijă, s-a riscat pentru „o petardă”. I-aş spune că pentru o flacără a inconştienţei sale fii şi fiice au pierit arşi de vii, călcându-se în picioare şi urlând pentru gura aia de aer pe care n-au mai tras-o în piept.

Mamă, dacă l-aş privi în ochi, i-aş spune că e un nimic, care, în goana pentru bani, a crezut că poate îngrămădi oamenii ca pe nişte vite, că se poate îmbogăţi dintr-un ţarc în care le dai de băut cât să nu ştie că încep să viseze la viaţă, în preajma unei bombe. I-aş povesti cum fumul le-a ars nările, cum s-a topit carnea pe ei, cum cenuşa i-a făcut pe toţi mormane negre, confundabile. I-aş povesti că flacăra din ei a fost ucisă de focul lui bolnav, că toate planurile lor de a doua zi sunt acum praf şi pulbere. Sper că e „mândru” de acest efect special şi ca mirosul cadavrelor să-l dărâme mai mult decât gratiile. Mamă, l-aş întreba dacă aseară şi-a scos pârleala. Mamă, ţi-am mai spus, e nevoie să devină mulţi semeni scrum ca cineva în ţara asta să vadă că legea e o jucărie, că-i punem baterii din când în când, poate, dacă ieşim în stradă, poate, dacă cerem demisii, poate, dacă moare unul din ai lor.

Mamă, e doliu naţional. Pentru că pe o uşă îngustă clienţii ăia nefericiţi n-au avut loc mai mulţi deodată. Au rămas captivi acolo, s-au înroşit ca fierul, au sclipit o clipă ca torţele libertăţii şi s-au stins ca nişte cărbuni băgaţi într-o sobă. Au luminat în drumul lor spre „afară” şi s-au târât spre o salvare care a ajuns prea târziu. Mamă, au ars ca în flăcările Iadului şi, totuşi, fără lumânare. Mamă, după tragedia asta, drapelul coboară în bernă. Dar autorităţile îşi dau mâna, se felicită, îşi mulţumesc şi numără pe liste.

Mamă, eu nu mai am milă. Ministrul de Interne „şi-a furat un cadru” ca să spună că a dat un telefon şefului. Să inspire o solidaritate falsă, să „se urce” pe morţi ca să se vadă el mai sus de groapa cu un poliţist mort, în care sper că şi-a înhumat cariera de lider pentru interesul naţional. Mamă, în ţara asta oamenii au ajuns să-şi facă dreptate singuri, să biciuiască onoarea, să schingiuiască destinele noastre şi să ridice din umeri. Mamă, şi eu cred în Dumnezeu. Dar nu cred că e corect să avem 18.300 de biserici şi 425 de spitale. Nu cred că nota de plată de la judecata de apoi va fi mai mică în funcţie de lăcaşele sfinte, ci în funcţie de câte vieţi am salvat cu sfinţenie. Mamă, au murit 29 de copii ai cuiva şi alţi 144 se zbat să se întoarcă la realitatea asta. Mamă, au pătimit şi s-au făcut funingine ca nişte plase de plastic, dorindu-şi atât de mult să o ia de la capăt! Mamă, în nedreptatea asta, care putea fi pedepsită demult, s-au rumenit până la pieire precum foile de hârtie, şi-au văzut sfârşitul, dar nu l-au mai putut împiedica. Cei care puneţi la care aceste tragedii, dormiţi liniştiţi noaptea?

Mamă, s-a aprins cerul cu ei, dar oricât aş vrea să-mi spun că sunt artificii pentru îngeri, eu vreau mai mult vinovaţi, vreau sancţiuni, vreau repede şi vreau să plătească. Mamă, nimeni nu ar trebui să moară aşa. Au dispărut dintre noi oameni care nu pot fi înlocuiţi, iar eu nu mai cred că după uragan se arată curcubeul. Mamă, plâng pe ascuns să nu mă vadă copiii mei, pentru că, după tot ce ştiu, eu vreau să-i bag la loc în pântecul meu. Să îi îndes acolo şi să nu bage nimeni cuţitul în ei, să nu ardă la un concert, să nu îi răpească un psihopat, să nu-i mutileze nimeni, pentru nimic.

Mamă, eu am aprins candela şi mă rog pentru cei care au supravieţuit cumva. Mă rog să lase toţi războaiele de imagine şi să conducă eficient. Mă rog să învie în ei conştiinţa şi demnitatea. Mă rog să plece acasă cei care sunt incapabili. Mă rog să avem putere şi puterea noastră să nu însemne că unii ne pot scuipa de sus. Mamă, pentru că mă lamentez, pentru că am spus că Halloweenul e sinistru, pentru că nu văd rostul sărbătoririi lucrurilor malefice, când uite ce urâtă e moartea, un domn m-a făcut imbecilă. Şi mi-a urat să mă umplu de tumori maligne.

E drept că tinerii aceia nu se manifestau în sensul acesta, dar spirite frumoase ca ei au mers acolo să fredoneze „the way we die”. Şi, văzându-i jar, m-am întrebat descumpănită dacă e amuzant să vă mâzgăliţi copiii pe faţă ca să pară mumii sau diavoli, când, de fapt, moartea e atât de rece, urâtă şi nemernică. N-am dat cu parul, m-am gândit să-i educăm spre frumos şi bine. Mamă, încă mai am imaginea răniţilor din care iese fum. Din nefericire, a fost nevoie de văpăi care înghit suflete, de o flamă pregătită de un neom iresponsabil, de limbi de foc avare ca instituţiile să vadă că-s inundate de neputinţă, de nepăsare.

Mamă, pompierii au stins tot, acolo e un dezastru. Dar în mine, în tine, în cei de pe margine, încă arde flacăra din Colectiv şi ştiu că, oricât ar sufla alţii peste ea, nu se va stinge până la un verdict corect, definitiv şi irevocabil. Există colectivul pe care îl întregiţi voi şi, într-o zi, din cenuşa aia va renaşte o zdreanţă de dreptate. Condoleanţe, România!

De pe saptamana.net