Adevarul te eliberează de robie-site susținut și de românii de pretutindeni

Muzica este… nu mai are rost s-o definesc – muzica este parte a artei.

Muzica este… nu mai are rost s-o definesc – muzica este parte a artei.

Ideea filmului Concert la Biserica Neagră este născută de prietenul meu, din nefericire decedat, în memoria căruia are loc şi proiecţia, de fapt – Manase Radnev, om de televiziune, scenarist şi scriitor de mare reputaţie; dar şi de ideea lui Horia Andreescu, marele dirijor român.

Eu am fost în puşcărie numai nouă luni şi nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă mă bătea în continuare alte câteva luni. Nu pot să spun. 

A transforma acest caz Schlattner într-unul important, fără să spui nimic despre realitatea procesului, despre metodele Securităţii şi despre tot ce se întâmpla atunci mi se pare o totală deformare a realităţii.

Teddy acceptase. Cînd l-am întîlnit pentru întîia oară am avut din primul moment convingerea că el este! A fost ca o revelaţie! Ne-am împrietenit, a început să-mi povestească viaţa lui, el şi Dana, el şi tatăl lui şi încet-încet am descoperit o lume extraordinară. O lume a sacrificiului dezinteresat, o lume a luptei pentru un om, pentru un destin, o lume care, în ciuda loviturilor vieţii, îşi păstrează o căldură, o forţă şi o “umanitate” exemplare.

În închisoare bucuriile se schimbă, fericirea se limitează.

Azi, într-o îngrozitoare invazie de brutalitate, grosolănie şi subcultură, sub pretextul libertăţii de expresie, se întind ca o “maree neagră”, înecînd în negrul lor cleios valorile autentice.

Dacă nu se va ajunge la o grabnică stabilizare a numărului de filme româneşti produse anual, la o stabilizare a profesioniştilor în cinematografie, prin asigurarea unor condiţii materiale minime şi a unei continuităţi în activitate, cinematografia românească, o industrie cu un potenţial remarcabil altădată, va dispărea.

Dispariţia cinematografiei românești ar fi cu atît mai gravă cu cît în complexul industriei cu cele mai mari şanse de dezvoltare în acest secol, industria audiovizualului, legată de informatică, filmul este prima verigă şi cea mai importantă. Dispariţia lui ar scoate România din orice competiţie pe acest tărîm al industriei viitoare.

Despre proiecte nu vorbesc niciodată. Pentru că sunt diferite, multe şi pentru că am o dorinţă fierbinte să lucrez cît mai intens, pentru a compensa anii ocupaţi “cu alte activităţi”, chiar dacă au folosit comunităţii.

Una dintre temele de predilecţie ale filmelor mele este legătura dintre destinul individual, cu dramele şi complicaţiile sale, şi istorie; în ce fel se ciocnesc şi, mai ales, ce urmări au aceste ciocniri.

Anii ’40 au fost în România ani de frământări deosebite, care au marcat destinul ţării şi al oamenilor de pe aceste meleaguri pentru aproape 70 de ani. Tocmai această parte a istoriei româneşti este plină de confuzii, neclarităţi intenţionate sau reale şi multe, multe neadevăruri. De aceea, cred că e de datoria mea să încerc să le clarific astăzi.

Am venit din Germania întâi şi-ntâi întâmplător, pentru că nu voiam să vin deloc. După aceea am venit cu afaceri, cu nişte americani care voiau să facă posturi de radio. A fost foarte complicat, în 1994-1995. Atunci era foarte mare vânzoleală în media, se dădeau licenţele pe cârnaţi, pe bere şi pe alte treburi. Deşi am avut o echipă foarte bună, n-am putut să iau decât cinci licenţe nesemnificative, împrăştiate prin ţară, mici, de FM, aşa că americanii au plecat.

M-am adaptat mai greu la întoarcerea în România decât la plecarea în Germania. Ostilitatea cu care m-au primit unii dintre ei a fost mai mare decât ceea ce am simţit eu când m-am dus în Germania prima dată.

Cand anchetatorul de securitate mi-a arătat dosarul în care eram eu implicat – ultimul pe lista celor 14 oameni, articolul 327 din Codul Penal prevedea închisoare de la cinci la zece ani. Deci își dai seama că eu atunci când am primit dosarul și l-am citit, așteptam să fiu închis între cinci și zece ani. N-a fost așa, am scăpat necondamnat pentru că a fost o conjunctură… în sensul că eu nu am chemat pe nimeni. 

Am fost bucuros că am putut să termin Construcțiile. Apoi, deși aveam nota destul de mare, m-au chemat ultimul sau penultimul la repartiție și m-au trimis pe un mare șantier din țară, undeva lângă Târgu Mureș. Șantier pe care eu l-am deschis și care a funcționat impecabil! Apoi am venit la București și, când s-a deschis secția de regie de film, în 1963, am lăsat complet ingineria și m-am înscris la regie de film.

Perioada comunismului în România, urmare directă a ocupației sovietice, constituie înca o epocă insuficient studiată a istoriei contemporane a României. Și, ca de fiecare dată într-un asemenea caz, miturile și legendele, foarte multe rezultate ale unor insistențe propagandistice de o culoare sau alta, înlocuiesc datele istorice reale. Cazul Anei Pauker este un caz tipic în acest sens.

În momentul în care eu aş şti că nu aş mai putea să fac film deloc, atunci timpul ar deveni un adversar.

Sunt liniştit în privinţa felului în care timpul va aprecia filmele mele.

Radu Gabrea

După absolvirea liceului Spiru Haret, se înscrie la Institutul de Construcții din București. În anul II e arestat timp de 9 luni și jumătate deoarece un coleg îl invitase la o manifestație de solidaritate cu Revoluția din Ungaria din 1956, manifestație care de altfel nu a mai avut loc. După eliberare, este readmis la Facultatea de Construcții, pe care a o termină cu diplomă de inginer construcții civile și industrial. Se înscrie apoi la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția regie de film, pe care a absolvit-o în 1968.
Radu Bartolomeu Gabrea s-a născut la Bucureşti în 20 iunie 1937. A regizat peste 25 de filme artistice și documentare într-o cariera de peste 45 de ani, abordând după întoarcerea sa în România subiecte istorice mai puțin cunoscute sau „distorsionate în mod sistematic”, și care în opinia sa trebuie demistificate cu ajutorul cercetării documentaristice.
Filmele sale deseori ating tematica minoritarilor evrei, sași sau șvabi în diferite perioade a secolului trecut.
Radu Gabrea debutează în 1969 cu filmul de lung metraj „Prea mic pentru un război atât de mare”. Filmul, realizat după un scenariu de D.R. Popescu, a fost premiat la Festivalul de la Locarno, în 1970. În 1970, anul în care a stat timp de 6 luni la Paris, realizează primul serial de televiziune din România: „Urmărirea”.
Următorul său film, „Dincolo de nisipuri”, realizat în 1973, a fost oprit din ordinul lui Nicolae Ceaușescu. În urma conflictului respectiv, precum și a intervențiilor cenzurii, Radu Gabrea a emigrat în Germania, țara de origine a mamei sale. Acolo a trăit între anii 1974 și 1997 și a făcut câteva filme: „Nu te teme, Jacob!” (Fürchte dich nicht, Jakob! – 1981), o adaptare liberă a nuvelei „O făclie de Paște”, „Un bărbat ca Eva” (Ein Mann wie EVA – 1984), „Ein Unding der Liebe” (1988), „The Secret of the Ice Cave” (1989).

Premiera filmului “Nu te teme Iacob”, adaptare liberă a nuvelei “O făclie de Paşte”, de I.L. Caragiale”, a avut loc în 1981 şi a primit aprecieri la Berlin. În 1984, Radu Gabrea a realizat lungmetrajul de ficţiune “Un bărbat ca Eva”, film inspirit din viaţa regizorului german Rainer Werner Fassbinder.
Cineastul a avut curajul de a refuza societatea comunistă care i-a cenzurat filmul ”Dincolo de nisipuri”, emigrând în Germania în 1974. După 10 titluri de filme de scurt metraj, documentare, seriale TV, ficţiune, realizate în România, Radu Gabrea semnează 8 filme în Germania, majoritatea cu mare audienţă şi succes internaţional. Din 1996 a realizat peste 20 de filme premiate în ţară şi în străinătate. În anii exilului va regiza documentare şi filme de televiziune. Lucrarea sa de doctorat, pe care a susţinut-o la Universitatea Louvain-la-Neuve, Belgia, are titlul “Werner Herzog şi mistica renană”, premiată de UCIN în 2004.


Revine in 1994 pe ecranele din România cu filmul  „Rosenemil – O tragică iubire”. În timpul acestor filmări  îşi cunoaşte viitoarea soţie, pe actriţa Victoria Cociaş. În 1997, se reîntoarce definitiv în România și devine primul președinte al Oficiului Național al Cinematografiei, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1999.
După 1998 a semnat ca regizor spectacole de teatru şi operă. A primit numeroase premii pentru dezvoltarea cinematografiei româneşti şi europene. Radu Gabrea a fost primul preşedinte al Oficiului Naţional al Cinematografiei, cu rang de secretar de stat, înfiinţat la 24 octombrie 1997 prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului României. A deţinut funcţia până în anul 1999. A fost membru fondator al Fundaţiei “Filmul românesc”. 
Pe 24 februarie 2011, Radu Gabrea a fost decorat cu Ordinul Crucea de Cavaler al Ordinului pentru Merite al Republicii Federale Germania pentru meritele sale deosebite în relaţiile culturale germano-române şi, în special, pentru contribuţia sa artistică la înţelegerea istoriei germano-române. „Prin intermediul filmelor aţi contribuit la depăşirea şi asumarea trecutului de către noi toţi“, a declarat ambasadorul german Andreas von Mettenheim.
A fost profesor de regie și montaj la Academia de Teatru și Film din București și critic de film la mai multe ziare. A făcut parte alături de regizorii Manole Marcus, Iulian Mihu, Andrei Blaier, din generaţia de regizori şcoliţi postbelic.
în 2002, i se acordă Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, din partea președinției României.
Ultimul său documentar „Împărăteasa roșie – Viața și aventurile Anei Pauker” apare în iunie 2016.

Gabrea a declarat într-un interviu din 2009 despre ultimul său film la aceea vreme „Călătoria lui Gruber”:Ca regizor în formare, modelul meu a fost Andrzej Wajda. “Cenușă și diamant” a rămas și azi reperul meu esențial în istoria filmului. De aici interesul meu pentru legătura între individ și istorie în toate, repet, în aproape toate filmele mele. De aici și interesul meu pentru o perioadă a istoriei României, pentru adevăruri ascunse și sistematic deformate. Pogromul de la Iași este un model exemplar al acestui caz”.

Începând din 2011 organizează „Mediaș Central European Film Festival (MeCEFF)” care devine un festival anual.
Părinții: Iosif (profesor universitar) și Maria (profesoară). A avut doi frați: Șerban (artist plastic) și Florin (arhitect, scriitor, scenograf de film). La moartea sa era căsătorit cu actrița Victoria Cociaș pe care a cunoscut-o în 1994 în cadrul filmului „Rosenemil – O tragică iubire”. A avut o fiică din prima căsătorie, Maria-Magdalena Schubert, împreună cu care a scris unele scenarii ale filmelor sale documentare, și trei nepoți.

Radu Gabrea se stinge din viaţă pe 9 februarie 2017 la Bucureşti.


Surse:
agenda.liternet.ro
rador.ro
hotnews.ro
youtube.com

Editorial
  • Tot așa?....Tot așa, dar parcă mai rău!

    Tot așa?….Tot așa, dar parcă mai rău!

    Gloria Vita -Ce s-a mai schimbat acolo, că mi-e dor de-acasă? -Mă sperie întrebarea ta. Dar dacă vrei, îți răspund cu altă întrebare. Când ai plecat din oraș și din țară, ai sperat că se va schimba ceva în bine? -Sincer, o fărâmă de speranță tot am avut, deși foarte …...citeste »

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

2 februarie 2019

Abuz de putere sau atac de stânga? Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari suspendate din ALDE Oltenița

Consilierele Cristiana Drăgan și Valentina Vasilari au primit lovituri de stânga. Nu este vorba de un film cu pugiliști în ring, ar fi fost fair play, ci de un film rupt din realitatea actuală: mutări de interese și jocuri de culise.

Corespondenta la redactie